Thomas Kinkade, painter of my heart...

I do not know exactly when. I remember it was on the Christmas Eve of 2002. One that should been happy. So, life would have been at her place. But, it was not. And I make me happy alone. I not show no pain. I just cue. I smile my pain and keep her in me. Why should be unhappy others with my pain? That pass, I say! But,  not passed.


And yet, before midnight I came across a site. I'll never forget it. Jeh was the site name. I love very much winter. It is mw favorite seson. In winter, people does not have time think about how unhappy they  are. In winter, you enjoy always. Flakes. Wind. The Christmas tree. Sled. Carols. Christmas Day. And God is closer than never. On that site I found many images of winter. Beautiful. I remember that I smiled.

Then ... I noticed a particular image that I keep it in my heart deeply, deeply. A light with owns heart that exudes so much warmth!!! I felt blessed in that moment. I had become so quiet! Peace and joy. Peace, because I have meet this man, this great talent. Maybe not the greatest talent for mankind, but definitely the biggest talent for me. He was my piece of God in that Christmas Eve. Suddenly, star of my soul started glowing. From that moment, I never feel sad. When I feel sadness, I start the computer and I looking on his paintings. I promised that one day I will be an exhibition of his paintings, and he will be there. But, he can not, now. One day, I said that nobody died truly. I said that people remain truly with all what are they and all what they offer in this life. He is sure immortal, but ... I never got to thank him looking in his warm eyes. I thanked him only in writing. All my winters will be warm because I found him on Thomas Kinkade, painter of my heart ... but I'll always wait like he when he waited to tell Glen what he feel. I want to say him: "I wish to gave you one gift for the joy that you have offer me through your paintings, but I have nothing more valuable than my love and my truly appreciation. I love you, Thomas Kinkade for everything you've given me and my other people! ".

Today, I review the Christmas Cottage movie  ... movie that I gladly recommend anyone who understand that the genius and magic is in us, in that why we are as people. In life it does not matter to be an successful person, but one full of value! That makes the difference! Our value lies in our love and in our character. I cried a lot. I miss. I was very upset and I still am because that although he had many paintings in his heart... he will not paint again.



"As for me I'm still trying my best to use the lessons Glen taught me, lessons about art, about life, and about light. In the end, love is the brightest light of all.. - Thomas Kinkade"

"- Have you ever painted something you do not?

- It's funny now that you ask. Actually, I got a job ... I do a painting of Placerville silly Christmas for $ 500.

- Ridiculous!

- Yes, I know ...

- It is your chance to illuminate where you live, to inspire you neighbors...that mural can record the people you love for posterity, it could change the way they see themselves. Art crosses all borders, surpasses all languages. It is a place where we are one family. And if you are willing, really willing to see with your eyes and your heart, one image can change lives. You could introduce men to their souls... Do your very best always, always the finest your heart has, it's the only way an artist knows.You can do that in this town. You have the power! Always give everything your best. Always give your soul everything better!

- OK!

- Is the only way that an artist knows!

- Do not reduce art to what it means to be an artist. In art it's not about the artist. It's alive! Life ...! Beauty ...! Love ...! Emotion ...! Art should elicit emotion that can topple tyranny! - Glenn Wessels (Glen Wessman film) "

~~~~~~~~~

Nu ştiu exact momentul. Îmi amintesc că era în Ajunul lui 2002. Unul ce ar fi trebuit să fie fericit. Aşa ar fi fost viaţa la locul ei. Nu a fost. Şi sunt omul care mă fericesc singură. Nu arat durerea. O tac. O zâmbesc şi o ţin în mine. La

ce bun să îi amărăsc şi pe alţii? Va trece, îmi spun! Nu credeam asta însă. Şi totuşi, înainte de miezul nopţii am dat peste un site. Nu am să îl uit niciodată. Era al lui Jeh. Anotimpul meu iubit este iarna. Iubesc iarna. Iarna nu ai timp să te gândeşti la cât eşti de nefericit. Te bucuri mereu. De fulgi. De vânt. De bradul împodobit. De sanie. De colinde. De Ziua de Crăciun. Parcă Dumnezeu ne e mai aproape ca nicicând. Pe siteul acela am găsit multe imagini cu iarnă. Frumoase. Îmi amintesc că zâmbeam. Apoi...am remarcat o imagine anume care mi-a rămas în inimă adânc, adânc. O pată de lumină cu suflet care emana atât de multă căldură. O simţeam bucată din mine. Se făcuse atâta linişte în mine!!! Linişte şi bucurie. Bucuria de a cunoaşte încă un om, încă un talent. Poate nu cel mai mare pentru omenire, dar categoric cel mai mare pentru mine. Era bucata mea de Dumnezeu în acea zi de Ajun. Dintr-o dată, steaua din bradul sufletului meu...se aprinse. Nu mai avea să îmi fie în nici o iarnă tristeţe de atunci. Când mă simţeam tristă de atunci...deschideam calculatorul şi îl căutam pe el. Îmi promisesem că într-o zi voi face o expoziţie cu tablourile sale, iar el va fi acolo. Nu mai poate. Mi-am spus întro zi că nimeni nu moare. Că oamenii dăinuiesc prin ceea ce sunt şi dăruiesc. El sigur va fi nemuritor, dar...nu am apucat niciodată să îi mulţumesc privindu-i căldura ochilor. I-am mulţumit doar în scris. Toate iernile vor fi calde pentru că l-am găsit pe el, pictorul inimii mele...Thomas Kinkade, dar mereu am să îl aştept aşa cum el îl aştepta pe Glen să îi spun: "Aş fi vrut să îţi fac şi eu un cadou pentru bucuria pe care tu mi-ai dăruit-o prin picturile tale, dar nu am nimic mai de preţ decât dragostea şi preţuirea mea! Te iubesc, Thomas!".
Azi, am revăzut Căsuţa de Crăciun...film pe care îl recomand cu drag oricui nu înţelege că geniul şi magia stă în noi, în ceea ce suntem ca oameni. Degeaba avem succes în viaţă, dacă nu avem valoare ca oameni! Valoarea noastră stă în iubirea noastră şi în aluatul caracterului nostru. Am plâns. Îmi e dor. Îmi e tare dor şi amar că deşi mai avea multe tablouri în el...nu mai va picta niciodată.

"În final, dragostea e cea mai stralucitoare lumina dintre toate. - Thomas Kinkade"

"- Ai pictat vreodată ceva în care să nu crezi?

- E amuzant acum că mă întrebi. Defapt, mi-am luat o slujbă... Să fac o pictură prostească de Crăciun a oraşului Placerville, pentru 500 de dolari.

- Ridicol!

- Da, ştiu...

- O pictură a oraşului Placerville. E şansa ta să faci să strălucească locul în care trăieşti, să-ţi însufleţeşti vecinii. Consideri că din cauză că ei nu sunt sofisticaţi, nu merită şi ei arta ta cea mai bună?

- Nu...

- Acea pictură îi poate surprinde pe cei pe care-i iubeşti, pentru posteritate. Le poate schimba părerea despre ei înşişi. Arta traversează toate graniţele, depăşeşte toate limbile. E un loc în care suntem o singură familie. Şi dacă într-adevăr îţi doreşti să vezi cu ochii tăi şi inima ta, o imagine poate schimba vieţi. Oamenilor le poţi face cunoştinţă cu sufletele lor. Poţi face asta în oraşul ăsta. Ai acea putere! Întotdeauna să dai tot ce e mai bun din tine. Întotdeauna să dai tot ce are sufletul tău mai bun!

- Bine!

- E singura cale pe care un artist o cunoaşte!

- Să nu reduci arta la ce înseamnă să fii artist. În artă nu e vorba despre artist. E vorba de viaţă! Viaţă...! Frumuseţe...! Dragoste...! Emoţie...!!! Arta ar trebui să producă emoţia care să poată răsturna tirania! - Glenn Wessels (Glen Wessman in film )"

Sunt cine sunt...

Dap...şi culmea e că mă simt bine în pielea mea. Nu mi se potrivesc veci alte măsuri decât ale propriilor alegeri şi ale propriului suflet!

cum? spune-mi Doamne cum...

 

cum? spune-mi Doamne cum,
cum să scurg tot sângele din mine,
cum să-mi scot inima,
cum să-mi arunc zborurile,
cum să nu ţipe durerea fără mine,
cum să uit ceva ce creşte în mine
şi îşi are rădăcinile în suflet?
Doamne! cum să-mi îmbăt inima
cu apă rece şi timp fără să mor
de-atâta el?!

de data asta plec departe unde mor iubitele

de data asta am să plec, iubite
am să-ţi las amintire o partitură micuţă de cântec
o placă zgâriată unde îţi spuneam "te iubesc"
dar tu, nu m-ai auzit niciodată, iubite
nu am ştiut să ţi-o rostesc blond, roşcat voluptos
doar căprui, din altă lume se pare departe de tine

am să-mi pun pe umeri şalul amintirilor şi plec
rămâi în lumea ta strălucitoare şi falsă unde nimic
nu este ceea ce pare nici măcar tu, regele de pică
al unor păpuşi parcă trase de cheiţă să te rostească
eşti un vampir de suflete te hrăneşti din visele lor
până le vlăguieşte, apoi le arunci în toate zările
fără să îţi pese în câte bucăţi le rupi sau le sfărâmi
nu le auzi nici măcar căderile asemeni unor oase frânte
cum spuneam, de data asta plec departe unde mor iubitele
am să-mi pun şalul peste suflet nu prea gros să simt mereu
dâra de frig pe şira spinării şi să nu uit cât de mult pot durea
iubiţii
să ştii că nu-mi mai pasă şi de-ar fi să îmi smulg inima
să o arunc câinilor să nu te mai simt
între noi rămâne doar placa şi o mică partitură de cântec!

 

(Sursa foto: internet)

 

încâlcita-descâlcita...

Jucam "încâlcita-descâlcita" cu bunica în serile de iarnă, iar cu bunicul moară...din boabe de fasole şi porumb şi, deşi nu erau jucării bakugan sau altele, mă simţeam nespus de fericită. Nu vreau să diminuez valoarea copilăriei, dar nu pot să nu simt în suflet dezamăgirea că micuţii noştri nu vor cunoaşte niciodată magia aceea a simplităţii...!

(Sursa foto: internet)

Când am intrat prima oară în Focşani...

Când am intrat prima oară în Focşani, acest aer mi-a intrat mie în suflet. Boemul, minunea altor vremuri. Deşi este cangrenat de comunism şi o administraţie locală fără pic de viziune, Focşaniul încă se mai aude murmurând exact ca atunci. Eu când mă plimb pe străzile lui aud romanţele acela vechi, asemeni vinului de beci domnesc din care când iei o înghiţitură, încălzeşte. Când îi respir aerul, timpul uneori, stă în loc. Pe sub pielea aceasta modernă şi neplăcută pe ici-colo, oraşul nostru este o adevărată bijuterie naţională şi sufletească! Eu, îl iubesc de mor!

Din arhiva!! Teatrul Municipal vazut din avion in 1917. Ce oras ne-a fost lasat mostenire si ce oras lasam noi mostenire generatiilor viitoare... 

Sursa Foto: http://www.flickr.com/photos/wiikinger/ 

(Fabuloasa fotografie a fost gasita de Petru Mincu)

eu bat încet cu tine în inima mea

toamna bate cu frunze în fereastră
eu bat încet cu tine în inima mea
frântă

nu am să înţeleg vreodată cum ea
se adună mereu, mereu puzzle
de vise

doar ca să te şoptească mie o repetare
când nu vei mai avea litere în mine
am să mor

într-o toamnă care se va bate de toate
ferestrele gândurilor tale până
nu va mai avea frunze

Let's dance with Steve!

Let's dance with Steve! Heyyy, I just met you and this is crazy...:)))))!!! Love ya boyyyyy!

Uneori dragostea trebuie doar să fie...

Uneori dragostea trebuie doar să fie. Fără cuvinte. Fără aşteptări. Doar ea...

Dezamăgirile...

Adevărat?

Fals! Pe mine m-au ambiţionat să caut dragostea şi mai adânc. Să nu încetez să cred în ea. De ce? Deoarece dacă am fost dezamăgită, înşelată, părăsită, înseamnă că nu am întâlnit niciodată iubirea :). Am întâlnit doar oameni care la un moment dat au însemnat ceva pentru mine, dar pentru care nu a meritat să renunţ la idealurile şi visele mele!

Nu uitaţi niciodată că voi sunteţi magicienii propriei vieţi!

Nu uitaţi niciodată că voi sunteţi magicienii propriei vieţi! Dacă este gri...învăţaţi mereu să puneţi culoare. Un gest. Un zâmbet. O îmbrăţişare. O floare. O plimbare prin parc. O cafea cu cineva apropiat. O plimbare pe malul mării. O frunză sub pas. Gesturile mici sunt esenţa unui cer permanent senin! Deschideţi-vă sufletul şi o să vedeţi ce surprinşi veţi fi...!

O toamnă minunată! Dacă e ploaie...luaţi umbrela şi bucuraţi-vă de picurii ploii care ştiu să cânte frumos! Nimic, nu trebuie să ne oprească din visare şi viaţă! Fiţi...vii!

(Sursa foto: internet)

Prima zi de grădi şi...ziua Augustei!

 

Totul pare la fel de când lumea. Fiecare părinte a trecut prin asta. Deşi structura anului şcolar se tot schimbă, legile educaţiei sunt mereu altele, iar ministerul experimentează de zor fără să ţină cont defapt de copiii, îmceperea anului şcolar este aceeiaşi dintotdeauna. Părinţi şi copiii emoţionaţi. Buchete de flori. Doamnele educatoare, învăţătoare şi profesoare aşteptând cu acel zâmbete de neuitat pe buze. Un curcubeu de emoţii în suflet pentru totdeauna. Nişte paşi stingheri şi o privire în spate către mama de care ne-am desprins prima oară. ochii sunt mari, plini de o anume sclipire. Independenţa, dar şi dorul. Este prima dată când nu mama îmi va răspunde dacă întreb ceva. După ce orele vor trece, cei mici află că nu e atât de rău să nu le răspundă mama. Doamna este un altfel de mama. Mamele, taţii, au aceeaişi privire. De azi, în casă vor fi câteva ore de linişte şi gol. Poate prea linişte după nişte ani atât de plini de clopoţei prin casă. Şi alergat. Şi întrebări peste întrebări. Dar toţi au treceut prin asta. Nu e vorba de regret ci de emoţii deosebite. Când programul trece reântâlnirea e magică. Braţele mamei sunt iarăşi acolo, iar vocea ei răspunde din nou: "Te iubesc mami! Mi-a fost dor de tine"...Mama are ochii umezi, zâmbetul pe buze şi răspunde: "Şi eu te iubesc Puiuţa mamei! Şi mie mi-a fost dor...până sussss, susss la cer!". Şi pupă copilul tot, tot. Şi îl gâdilă niţel, pentru că ştie că aşa îi place. Pentru că ştie că asta înseamnă să fii mamă şi să dăruieşti dragoste şi siguranţa obiceiurilor în comun. Ziua se sfârşeşte la fel ca întotdeauna. Două suflete se ţin în braţe. Noaptea trage cortina. Visele vin. Acum sunt noi şi altfel. Sunt mai multe întâmplări între pleoape. ... Aşa a fost ziua mea de ieri. A noastră. Azi, aş vrea să scriu mai multe. În urmă cu cinci ani, se pregătea să vină pe lume Augu. Nu am să pot uita vreodată acele clipe. Deşi multe grele şi în ceas rău, nimic nu va umbri momentul în care a strigat prima dată...ca şi când atunci ar fi spus..."Sunt aici, mama!". O emoţie continuă. O bucurie fără margini. O dragoste peste măsură, ireală, completă. Asta este Augusta pentru mine şi eu pentru ea. Augusta este ca un soare care răsare în fiecare clipă în suflet şi în casă. Nu poate fi nimic cenuşiu cu ea alături. E doar sclipire. Râset. Veselie. Şi dăruire constantă. Este bucata mea de Rai şi de Dumnezeu aici şi mă bucur de ea aşa cum nu cred că voi putea să mă bucur vreodată de altceva. Atunci, auzind-o cum ţipă a viaţă, am ştiut că orice ar fi în lumea asta eu voi avea pe suflet mereu îngerul meu. Nu am să mai fiu singură niciodată. Ne vom avea la drum bun şi rău una pe alta, una alteia. Şi, mereu mă pune să îi citesc ce i-am scris. Se bucură. Radiază. Îmi spune: "Îmi place ce mi-ai scris mami! Te iubesc atât de mult!". Şi picură apă vie peste o mamă care oricum de atâta drag nici nu poate îmbătrâni. Şi acum, pentru că îţi citesc, iar tu ai ochii mari draga mamei, vreau să ştii...că te iubesc, te vreau fericită mereu, să creşti mare şi să îţi împlineşti toate visele! Mama va fi mereu în preajma ta, lângă tine şi am să mă ţin de cuvânt...mamele nu mor niciodată! Eu nici atât, draga mea! La mulţi ani, Îngera mamei!Totul pare la fel de când lumea. Fiecare părinte a trecut prin asta. Deşi structura anului şcolar se tot schimbă, legile educaţiei sunt mereu altele, iar ministerul experimentează de zor fără să ţină cont defapt de copiii, îmceperea anului

număr stele nenumărate încă

număr stele nenumărate încă
îmi dezbrac sufletul de mine şi-l pun în cui
serilor reci

nici umbră de tine dragul meu
nu ştiu în ce buzunare de viaţă te-ai ascuns
iubirii mele

într-o zi va ploua cu regrete
eu nu te voi mai ierta pentru că şi iertările
se numără

cu sânge şi lacrimi
din doi în doi în seri cu maci roşii ucişi
fără milă

Dragostea şi credinţa...

Ce imagine frumoasă şi sugestivă...Aşa îmi pare mie a fi dragostea şi credinţa...:).

(Sursa foto: internet)

Despre Adriana Lisandru...

Despre Adriana nu pot să spun nimic. Îmi sunt cuvintele încătuşate mereu de emoţie şi copilărie. Mă ascund doar în mine şi tac. Şi alerg de bucurie în camera inimii mele. Totuşi aş putea spune ceva...Daaaa! Poezia s-a născut odată cu Adriana. Au crescut împreună, s-au durut împreună, s-au iubit şi au născut amândouă un alt sens al cuvântului...graţia poetică! Mulţumesc, Adriana Lisandru...

[din volumul „despre ea, niciodată”]
:
:
s-a întâmplat într-o zi oarecare era primăvară îmi amintesc
limpede că se însera eram
singură și timpul se oprise pe vârfuri.
am rămas ascultând.
doar respirații calme
de muguri
:
ea a venit mi s-a culcușit la picioare nu mi-a cerut nici iertare
nici milă.
cuvintele treceau în vârtej peste noi.
ca niște rândunele peste o apă încărunțită în albia ei.
atunci toată frica din mine s-a preschimbat în fuior violet
s-a lipit de pereți
nu știu pe unde a părăsit încăperea.
:
ea aștepta lângă gleznele mele albă și tainică atunci
m-am gândit că nici la Dumnezeu nu ajungi
până nu-i numeri ei toți licuricii din palme.
:
am adormit amândouă. eram mai subțire ca niciodată aș fi
putut să pătrund în fiecare
fir de polen aș fi putut toarce din pietre mătase.
:
oameni creșteau în pântecul meu și se nășteau apoi
transparenți.

 Poezie scrisă de Adriana Lisandru

cânt de cuc

 

 (Sursa foto: internet)

suntem la o aruncătură de aşteptare unul de altul
şi ne tot aşteptăm
şi nu mai ajungem

sufletele ne cresc până în pământ unul către altul
şi se tot întind,

iar timpul nu iartă

aşa învaţă anotimpurile să adoarmă sub cânt de cuc,
ascuns sub inimă
înceată, înceată, în-cea-tă

e toamnă, ştii?

 

 (Sursa foto:internet)

e toamnă, ştii?
aşa ar trebui să fie când norii cenuşii-mi coboară peste suflet,
iar tu nu poţi să vii ,
dar nu e toamnă, ştii?
eu mă iubesc c-o vară în care m-ai iubit şi mi-ai crescut în suflet
un vis nemărginit

şi mă iubesc cu ea şi de-ar fi zeci de toamne, de ierni înfrigurate
pe gândul dezgolit
cât tu îmi creşti în suflet şi îmi iubeşti iubirea nimic nu mă doboară
nici toamna şi nici firea
iubitul meu iubit

Orriarria - Povestea de seară

 (Sursa foto: internet)

A fost odată ca niciodată, dacă nu ar fi fost, cu siguranţă un Născocitor iscusit l-ar fi născocit...,a fost odată un ţinut de basm numit...Orriarria!

Acest ţinut, se afla la vreo trei sărituri zdravene de Greiere Săltăreţ dar, dacă mă întrebaţi acuma pe mine cât de strâmbe sau de drepte erau săriturile, cât de mici sau de mari ar fi, cu siguranţă nu aş şti să vă mai răspund deoarece multă vreme a trecut peste Pârâul Viselor de când nici nu am mai călărit, dar nici nu am mai văzut unul pe la Han!

Totuşi, aş putea să vă spun că pe vremea aceea, când poveştile se năşteau precum ciupercile după ploaie, toată făptura ştiută şi neştiută aflase de acest ţinut plin de magie şi frumuseţe şi se grăbeau cu toţii să îl viziteze - în special pentru că aflaseră de grozava lor băutură din petale de iasomie sălbatică sau ace de pin servită în cupe de ghinde adormite.

Unii, ajungeau în Orriarria călare pe năzdrăvanii Greieri Săltăreţi, de care tocmai vă povestisem, greieri potcoviţi tocmai de orrieni, făpturi micuţe, dar iscusite, care puteau meşteşugi câte în lună şi în stele, câte gândeşti sau nici nu îţi poţi vreodată imagina.

Despre Greierii Săltăreţi nu se ştie cum au ajuns în Orriarria. Unii spun că au venit din nord, din lumea magică a copacilor grăitori, alţii spun că din sud, din lumea poienilor cu maci legănători, iar alţii suţin sus şi tare că ar fi ajuns aici în urma exploziei unui dovleac vrăjit, iar pe aceştia nu îi poţi lămuri despre altceva nici în ruptul capului. Oricum nici nu e bine să ne punem cu orrienii la sfadă şi contre, pentru că dacă îi supărăm ne pişcă vârful nasului în somn, ne gâdilă în talpă cu pene de gâscă supărată şi ne fac să plângem, ne presară polen de floare sughiţătoare şi cine mai ştie ce alte năzbâtii ne pot face. Aşa că, mai bine îi lăsăm să creadă în dovleacul lor că şi aşa nouă nu ne pasă decât să vedem un astfel de Greiere şi atât.

Alţii, preferau să ajungă în Orriaria liniştit şi comod, de aceea alegeau să facă această călătorie cu Omizile Încălţate. pentru o astfel de călătorie însă trebuie să ştiţi că veţi plăti mai mult în frunze de agud, dar vă spun pe drept că merită şi o sută de frunze vorbitoare. Cum, cum adică vorbitoare? Nu aţi auzit de frunze vorbitoare? Atunci, când va bate vântul prin preajmă, ciuliţi urechile şi staţi aproape nemişcaţi cu ochii închişi. Nu le place să le vedeţi când murmură. Sunt ruşinoase! Dacă staţi câteva clipe aşa, sigur una vă va şopti ceva frunzatec la ureche!

Omizile Încălţate erau tare iubite de orrieni, iar asta pentru că lor le plăcea să facă plimbări lungi şi liniştite, lucru bine de ştiut că numai în lojele Omizilor se puteau face. Pe spatele lor, aveau agăţate loje mari şi încăpătoare, căptuşite cu muşchi călduros şi draperii din mătase argintie cusute tocmai de Fluturii în Culori care roiau peste şapte dealuri de cârtiţă mai în sus. Lojele aveau ferestre mari cu vedere în toate părţile care povesteau despre locurile pe unde treceau sau cântau melodii orriene.

Despre Omizile Încălţate e spune că s-au născut între ramurile Bătrânului Stejar, singurul de felul său în acele părţi şi ar fi părăsit ramurile odată cu adierea Vântului Prietenos. El le-ar fi luat pe trena sa şi le-ar fi coborât jos în Valea Orriană care se unduia după cum vroia matca sa unduitoare.

În lojele omizilor, orrienii adună ace de pin, ghinde adormite, petale de iasomie, ouă de furnică dansatoare, puf de cinteze şi câte şi mai câte.

Când nu plimbau orrieni, ele îşi duceau călătorii peste tot, dar nu uitau niciodată să-i treacă pe lângă Izvoarele Râzătoare, lacul Oglinzilor, Muntele Legănător şi Peştera Glăsuitoare.

Dar, tot povestindu-vă una, alta, uit cum defapt ajung mulţi în Orriaria. Această cale e cea din urmă, dar şi cea mai distractivă şi plină de farmec.

Şi, repede vă spun cum să nu uit...căci anii nici pe mine nu mă trec cu vederea..."din călcâie de veţi bate de trei ori, dacă vă apăsaţi vârful nasului cu arătătorul de la mâna dreaptă (pe sub mâna stângă) şi veţi striga cât puteţi de tare (dar nu foarte, foarte tare): - Orrri-orrri-orrriarrriaaa! (cică rârâit printre dinţi) ", atunci şi numai atunci aici veţi fi! Totuşi vă atenţionez că unii nu au ajuns nici azi în Orriarria fiindcă s-au plescăit şi sâsâit prea lung, dar bătrânii orrieni spun că vor ajunge cu siguranţă când îşi vor aminti să se rârâie!

....

va continua... (Copyright Ramona-Sandrina Ilie)

Un pic din mine, un pic din Liliana...şi multă dragoste...

Gânduri, frânturi

 (Sursa foto: internet)

Cam aşa este sufletul meu acum...nori grei, nelinişte, frământări şi totuşi undeva în adâncul lui, găsesc mereu minunea de unde îmi trag puterea să le trec pe toate...

Merg să îmi liniştesc gândurile printre flori, iarbă, copaci şi copii...Am să plivesc grădiniţa de flori şi am să le las deoparte pe toate... Ne revedem mai târziu! O zi frumoasă de toamnă să aveţi...

Gânduri, frânturi...

"Atunci când alergi îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu îţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, ca orice lucru. Şi în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiputând, trebuie să mori. - Octavian Paler în Viaţa pe un peron"

Atunci, bucuraţi-vă că am murit domnilor! Nu mult, pentru că iubirea e mai mare decât moartea..., dar pe moment, adio spun!

nu cred că vrei să te afli acum în inima mea

(Sursa foto: internet)

nu cred că ai vrea să te afli acum în inima mea
câte furtuni ai semănat în mine iubite
şi cât de singură m-ai lăsat lor
ultima naufragiată într-o viaţă aproape fatală,
dar ştii? am să iau marea pe umeri imposibil, eroic,
uman şi am să înot până la capătul minutelor mele
nu am nevoie de tine să ştii
nu ai fost decât busola mea sufletească, farul,
dar în atâta întuneric am învăţat să merg cu ochii închişi
chiar dacă marea a dat cu mine de toate malurile
nu-i nimic
am învăţat că durerea te învaţă să fii mai viu decât ai fost vreodată
nu cred că vrei să te afli acum în inima mea
ai vedea că în mijlocul tuturor lucrurilor eşti
numai tu

Astfel că, azi, am să îmi dau jos aripile de pe umeri şi am să învăţ din nou să umblu

(Sursa foto: internet)

Posibil să am destule sau să nu am nimic. Să fiu o femeie simplă fără sclipire sau poate una cu prea multă sclipire de care oamenii se îndepărtează. Posibil să fiu un om şters sau unul deosebit. Nu mai contează. Oricât de multă iubire am în

suflet, oricât de multe emoţii...nu am nimic. Am reuşit să spun, să scriu atât de multe, dar defapt nu am spus nimic atâta vreme cât nu am ştiut cum. Am vrut să fiu ceva ce nu ştiu să fiu şi nici nu pot...omul pe care să îl iubeşti. Nu ai cum. Indiferent de ce sunt nu am ceea ce ar trebui să mă facă extraordinară. Astfel că, azi, am să îmi dau jos aripile de pe umeri şi am să învăţ din nou să umblu tare şi apăsat pe pământ. Să nu mai uit...că visele dor când te trezeşti!

ultimul unicorn

 

te voi aştepta
până când se va stinge în mine şi ultimul unicorn,
iar gândurile îmi vor adormi peste suflet cu tine
poate şi atunci se va mai auzi ecoul unui nechezat
nebun de inimă albastră, albastră, precum cântecul acela
şoptit

te voi aştepta
până când toamna va fi prea târzie să mai treacă,
iar păsările se vor strânge în mine ca într-o vioară
al cărui arcuş a fost mereu la tine, în locul acela
de unde îmi bate mie viaţa şi de unde îmi iau eu
iubirea exactă!

La Mulţi Ani, Gărgăriţa mamei...!!!

ca tine nimeni, nu va locui carne în carnea mea atât de adânc şi nimeni nu mă va iubi atât de frumos, liniştit şi necondiţionat cum o faci tu, Puiuţa mea... Cu tine răsare şi apune soarele meu şi pentru tine am învăţat cât de invincibile sunt mamele. De neatins! Am luat din inima mea vise şi le-am croşetat frumos aripi ţie să zbori cât mai sus cu ele. Cât mai lin. Cât mai sigur. Oriunde îmi vei fi acolo am să fiu şi eu. Între noi două nu există depărtări, chiar dacă oamenii uneori le trasează. Noi ne vom fi mereu la un suflet distanţă şi vom bate la fel. Poate doar ritmul va diferi. Dar promit...că îl voi ţine cât de mult poate o mamă să îl ţină...:)! Te iubesc nespus...Augusta-Maria mea!!!
 

 

Uneori, iubirea apare de nicăieri. Nici măcar nu o aştepţi.

 

Uneori, iubirea apare de nicăieri. Nici măcar nu o aştepţi. Sau, mai bine spus nu o mai aştepţi. Îţi închizi în suflet toate aşteptările, visele şi te transformi într-un cufăr cu tine însuţi. Dar ea, ea se încăpăţânează uneori să apară. Ca o adiere de viaţă. Te atinge încet de parcă ar ştii că dacă ar apărea dintr-o dată cu toate emoţiile ei puternice te-ar speria. Şi uneori, în timp ce te cufunzi în ea ca într-o apă vie, departe de lumea dezlănţuită din tine, de afară realizezi că defapt cufărul se închide şi mai mult. Strălucirea aceea frumoasă trebuie să rămână în tine. Nu poţi să o laşi liberă. Până şi noi considerăm o nebunie să iubim aşa şi atât. Şi poate, nu doar o nebunie. Ci un vis ce nu se poate împlini. pentru că mările sunt prea multe să le putem trece. Valurile ar fi prea puternice. Şi totuşi, iubirea nu e târg. O simţim. Şi nu ştim ce e mai dureros să iubeşti şi să ştii că iubirea ta nu se va împlini sau să ştii că oricât te împotriveşti, iubirea aceea a devenit deja demult o stare de fapt, un fel de a fi, o bucată din inima ta. Eu cred că...cel mai frumos este să trăim mulţumind doar pentru simplul fapt că am devenit mai strălucitori în noi prin ceea ce simţim. Mai calzi. Mai vii! Mai umani. Iar viaţa, a prins dintr-o dată un rost simplu, dar atât, atât de profund...

Să respir viaţă... (republicat pentru prietena mea Crenguţa...cu dragoste!)

Poate într-adevăr nu am să ştiu, nu am să pot să descriu vreodată atâtea zâmbete frumoase, atâtea mâini bătrâne şi suflete tinere, atâtea lucruri, atâţia oameni si întâmplări câte mi-aş dori.

Poate într-adevăr nu am nici un talent anume. Poate dragostea pe care o simt faţă de cel iubit şi negăsit, faţă de copilul meu încă nenăscut, faţă de oameni nu se poate descrie.

Poate cuvintele ştiu cu adevărat să tacă şi să se închine, însă,... nu ştiu simt câteodată, aşa, ca un gând nebunesc, ca o obsesie că POT!!! Pot să fac asta! Pot să descriu ce iubesc! Pot să descriu fiecare om, fiecare zâmbet, lacrimă şi răsărit prin culorile sufletului meu.

Nu va fi un tablou nedescris încă. Nu va fi un cucubeu perfect. Poate nici măcar nu va fi un curcubeu reuşit, dar măcar va fi o încercare de a picta prin sufletul meu şi cu penelul gândurilor mele un...curcubeu! Un curcubeu suflet! Un curcubeu cuvânt, cuvinte, ochii, mânuţe, zâmbet ştirb, ochii miraţi..., copii şi ani cărunţi!

Am încercat până acum zeci de ciorne. Zâmbesc! Zâmbesc pentru că nu am ajuns la capăt cu niciuna şi nu am nici un final deoarece nu vreau să fiu aşa! Nu sunt omul transcrierilor! Îmi place să fiu spontană, să greşesc, să schimb sensul propoziţiei şi cuvintelor, să...aşa sunt eu! Păcat!? Dar nu vreau să îmi transform gândurile sau pe mine în ceva ce nu sunt, în ceva ce nu mă defineşte, în ceva ce nu îmi va aminti de mine, în ceva atât de impersonal şi străin. Nu vreau să mă îmbrac în altcineva şi să mă mint că mă simt bine.

Acum vreau să scriu ca de obicei ceva frumos. Poate nici nu îmi va ieşi şi iarăşi voi naşte zâmbete, dar aş descrie ceva frumos: poate un răsărit? poate un sentiment? poate un om oarecare ce mi-a oprit sufletul câteva clipe în trecere? poate aş vrea să vorbesc despre ceva spectaculos? cea mai spectaculoasă "întâmplare" ce mi-a trecut acum prin minte este: viaţa!

Dar, singura mea problemă e că nu pot să încep să scriu nimic despre viaţa mea pur şi simplu nu am auzit-o !!! Viaţa mea nu îmi bate în piept, nu ticăie odată cu timpul...nici măcar nu ştiu de unde să încep!!!

Privesc prin mine în timp. Timpul meu uneori se scurge înapoi şi totul pare asemeni unui film voalat dintr-un aparat vechi şi prăfuit îmi vine să plâng! Dar nu vreau să îmi amintesc de timpul în care până şi plânsul îmi era interzis şi îndesându-mi un prosop pe faţă urlam în mine să nu mă audă ecoul meu şi să vină înapoi deşi nici acum nu sunt departe de acel timp. Îmi vine să urlu!!! Habar nu am unde am învăţat să ţip prima dată. Când "s-a născut" viaţa mea?!?

Ar fi normal să fi fost atunci. În cămăruţa aia de spital sub ochii mamei mele când medicul mă ţinea cu capul în jos şi-mi dădea palme ca să pot să învăţ "să respir viaţă", dar NU! Nu a fost atunci. Mi-aş fi amintit cum am învăţat să trăiesc. Atunci am învăţat doar să plâng prima dată. Atunci am învăţat să respir primii oameni. Atunci am învăţat să respir lacrimi, minciuni, clişee!!! Atunci am învăţat cum să mimez că respir"viaţă".
De atunci am mimat într-una că respir... multe, multe pe care nu vreau să le amintesc. Toţi le respirăm! Toţi avem Golgota noastră şi crucile noastre de dus – depinde doar de noi când învăţăm să mergem cu ele fără să ne doară sau când învăţăm să le lăsăm jos pur şi simplu şi ... să zburăm liberi de complexe, de trăiri pe care nu le merităm, de vieţi care nu ne aparţin...

Eu am învăţat să respir şanse, dar nu am învăţat să le trag cu putere în piept, să le simt acolo înăuntrul vieţii mele lovindu-mă cu putere şi atunci m-am trezit! M-am trezit în cădere încercând să mă prind de soare, de cer, de un zâmbet, de meschina şi nenorocita aia de încredere pe care de abia dacă o mai puteam zări şi am încercat în toată disperarea mea să mă agăţ de ele ironic cu ce? Cu toată puterea din viaţa mea!!!?

Poate, dar spun poate...atunci, în timp ce muream încet am ţipat prima dată a "viaţă" şi am învăţat să mă nasc? Sau poate vorbind despre viaţă mi-am amintit că atunci în cădere viaţa mea a învăţat să respire prin iubire? Iar acum îmi aminteşte că există prin viaţă? Viaţa din viaţa mea?

Poate ceea ce e defapt spectaclos este o zi oarecare, o dimineaţă oarecare – fie ea şi ceţoasă -, un soare oarecare, un om oarecare care îţi zâmbeşte întâmplător, un gângurit de copil. o zi... pentru mine această zi a fost o zi de 17! 17 MARTIE! O zi plină. O zi rotundă. O zi în care viaţa mea a făcut magie. O zi în care şi-a scos din jobenul zilelor mele toţi aşii ei fermecaţi, frumoşi, magici, plini de soare, de binecuvântări, de fericire şi de viaţă!

Viaţa mea m-a răsplătit cu viaţă şi m-a învăţat s-o respir odată cu fiinţa aceea micuţă care se forma, creştea şi mă umplea de zâmbet! În aceea zi, Gărgăriţa mea a lovit prima dată! Prima ei izbucnire din dorinţă de viaţă, din dorinţă de cer, de zâmbet, de...MAMA! "Bebelica" mea, plină de personalitate s-a încăpăţânat să îmi arate că există, că fiecare bătaie de inimă a ei înseamnă "a respira viaţă" şi înainte de a se naşte mi-a dat o lecţie importantă: mi-a arătat că eu trebuie să exist frumos, simplu, plină de iubire deoarece chiar dacă curcubeele nu sunt perfecte ea va trebui să înveţe să le privească la început prin ochii mei până le va cerne prin ai ei şi va învăţa să le trăiască fiecare culoare prin trăirile mele pentru a ştii astfel să se bucure de viaţă respirând-o din plin rotund!

fetiţei mele, Augusta-Maria,
cu nespusă dragoste...!

copacii tremură tomnatec

Să aveţi o primă zi de toamnă frumoasă...încă scăldată în soare. Timid. Călduţ. Aproape o părere. Păsările gândului să vă plutească printre norii albi presăraţi pe fruntea senină a unui cer lliniştit. Iar iubirea aceea...fie să stea o clipă n sufletele voastre şi să vă sărute.



cad frunzele din mine
şi din copacii ce tremură tomnatec
legănându-se ruginiu, galben, roşu
strângându-şi dorurile sub suflet
la picioarele unui timp cât o clipită,
cât o bătaie de inimă nebună
sub tristeţea mea, plâng măceşii
sângeriu şi atât de departe
se aud cintezele ascunse-n cuiburi
aproape dezgolite de vânt răzleţ

cad frunzele din mine
şi din copacii ce tremură tomnatec
iar ziua valsează cu ele peste tot
în aer, pe pământ, sub ferestre
roiuri de culori ameţitoare, cercuri
asemeni unei îmbrăţişări sub care
se mai simte vara răscolind
asemeni unei ciute uitată
în muşchiul umed ce arată mereu
nordul unei iubiri ruptă-n două zări

sub ochii mei, copacii tremură tomnatec
strângându-şi dorurile sub suflet
cât o bătaie de inimă nebună

m-am săturat, să ştii

 

m-am săturat, să ştii

m-am săturat să las cerul să măture pământul cu mine,
iar din păr să-mi cadă toate florile

să ajung cu mâinile până în fundul izvoarelor
să am palmele uscate
degetele reci

m-am săturat să plutesc pe nori de zăpadă albastră,
iar din mine să culegi gutui coapte
să mă afund în pieptul tău până la inimă
să nu simt vântul
atingându-mă

m-am săturat să mă vreau femeie ţie serilor lunatece,
iar tu să-mi culegi pământul pe dos
am să-ţi dau un preţ pentru mine într-o zi
să mă cumperi
fără ruşine

să mă sorbi încet până la ultimul strop de melancolie,
iar eu să-ţi picur de pe gene
să ajung cu palmele până la izvoarele inimii tale
să am palmele umede
degetele calde

m-am săturat să fiu acrobatul de circ sufletesc,
să execut salturi mortale prin mine
de sus în jos, de la dreapta la stânga tâmplelor
să mor şi să mă nasc
gândurilor tale

m-am săturat, să ştii... (de Sandrina-Ramona Ilie [Lady Allia ])