Despre Adriana Lisandru...

Despre Adriana nu pot să spun nimic. Îmi sunt cuvintele încătuşate mereu de emoţie şi copilărie. Mă ascund doar în mine şi tac. Şi alerg de bucurie în camera inimii mele. Totuşi aş putea spune ceva...Daaaa! Poezia s-a născut odată cu Adriana. Au crescut împreună, s-au durut împreună, s-au iubit şi au născut amândouă un alt sens al cuvântului...graţia poetică! Mulţumesc, Adriana Lisandru...

[din volumul „despre ea, niciodată”]
:
:
s-a întâmplat într-o zi oarecare era primăvară îmi amintesc
limpede că se însera eram
singură și timpul se oprise pe vârfuri.
am rămas ascultând.
doar respirații calme
de muguri
:
ea a venit mi s-a culcușit la picioare nu mi-a cerut nici iertare
nici milă.
cuvintele treceau în vârtej peste noi.
ca niște rândunele peste o apă încărunțită în albia ei.
atunci toată frica din mine s-a preschimbat în fuior violet
s-a lipit de pereți
nu știu pe unde a părăsit încăperea.
:
ea aștepta lângă gleznele mele albă și tainică atunci
m-am gândit că nici la Dumnezeu nu ajungi
până nu-i numeri ei toți licuricii din palme.
:
am adormit amândouă. eram mai subțire ca niciodată aș fi
putut să pătrund în fiecare
fir de polen aș fi putut toarce din pietre mătase.
:
oameni creșteau în pântecul meu și se nășteau apoi
transparenți.

 Poezie scrisă de Adriana Lisandru