24 decembrie 2008

Primiti cu colinda?



azi la vreme de colinde
flori albe de măr gutâi
pe la fereşti aburinde
flori albe de măr frumos

cu-o trăistuţă am venit
flori albe de măr gutâi
s-aveţi Crăciun Fericit
flori albe de măr frumos

în ea am pus gînduri bune
flori albe de măr gutâi
un dar mândru de la mine
flori albe de măr frumos

în ea am pus zâmbet drag
flori albe de măr gutâi
ca să-l aninaţi la prag
flori albe de măr frumos

am pus şi multă iubire
flori albe de măr gutâi
gătită-n copilărie
flori albe de măr frumos

ia treziţi voi prieteni dragi
flori albe de măr gutâi
că de când colind răcii'
flori albe de măr frumos

aprindeţi focul în sobe
flori albe de măr gutâi
să-mpărţim vreo două vorbe
flori albe de măr frumos

două vorbe ş-încă două
flori albe de măr gutâi
până în anul cu "nouă"
flori albe de măr frumos

după ce schimbăm hăinuţa
flori albe de măr gutâi
vă aştept cu sorcoviţa
flori albe de măr frumos

lângă cei din dreapta mea
flori albe de măr gutâi
sunteţi familia mea
flori albe de măr duios


...........

Daţi şi mie un colăcel?
Crăciun Fericit tuturor!


23 decembrie 2008

din file de gene



din file de gene s-au desprins lacrimi
adanci
si rasfirate in suflet
asemeni unei panze de paianjen
in care stau prinse
sunete perle

flori de nu ma uita
la rever de privire rasucita
dupa cate un gand

plici,
plici,
cad si rezoneaza in noi
lacrimile
un cerc mereu inchis
fara fereastra,
fara usi,
fara iesire
doar un mal pe care stam noi in noi
si privim
ape si rasarituri
batrane sau neivite inca

uneori,
din adancuri de scoica parasita
intr-un pumn demult, demult inchis
mai degraba a uitare
culeg
cate o nota amara sau dulce,

mereu insa carunta
de timp
inchis intre file de gene
ce-au fost sau vor fi!

o altfel de zapada


azi, lumea s-a rasucit ca-ntr-o visare frumoasa
pamantul fulguieste nebuneste din noi spre cer
norii sunt campii intinse de sclipire acoperite cu maci din ace de gheata
pe luciul marii, Mos Craciun face oameni de zapada vii,
iar ei se iubesc atat de frumos printre copaci de corali albiti

azi, pamantul e albastru, iar sotronul se sare pe stele: una, doua, una
cerul ne colinda si ingerii ne stau alaturi jucand mima
printre amintiri
recunosc cativa si ma bucur ca nu mai alerg dupa ei sa-i prind in plasa
ca pe niste fluturi

azi, vreau sa mergem la sanius pe Calea Lactee
si tot azi vreau sa ma privesti cu ochi nepamantesti
in timp ce povestile vor canta pe corzile lunii ca si la o lira de lumina
universul va dansa in jurul nostru legat la ochi,
iar tu vei gusta din mine iubirea
ca dintr-o cupa cu vin dulce-amar

nameti


te-am inchis intre mii de pereti

captusiti cu zapezi albe
si hainute tricotate la lumina ochilor
intre colinzi murmurate
si iubiri stranse la piept
ca pe-o broboada din mama-n fiica

din locul acela unde-mi stai
cuminte sa-mi mangai zilele amare
te las sa iesi pret de-o lacrima
si sa-mi ramai pret de-o viata
sa ma duci de mana
prin nametii tot mai grei
bunica!

10 decembrie 2008

colinda unui copil anonim


Moş Crăciun aş vrea să ştii
sunt şi eu ca alţi copii
chiar dacă stau în spital
vreau şi eu să merg la bal

cred în zâne şi-n pitici
şi-am văzut că-s mulţi pe-aici!
cred în prinţi şi în prinţese
în zmei, elfi, cenuşărese

vreau dulciuri cât încape
jucării, dar dintre toate
dragă Moşule tu ştii
cel mai mult ce mi-aş dori?

să ştergi ochii mamei mele
de când eu sunt bolnăvior
ei mereu sunt plini de stele
ea...nu ştie, dar mă dor
când mă oglindesc în ele!

tatei să-i spui c-am crescut
nici când doare nu mai plâng
sunt copil ascultător
să mă joc cu el mi-e dor!

iar apoi Moşule bun
să scoţi din sacul tău mare
sănătate multă tare
să pot să plec de aici
căci sunt mic...
sunt doar un pici

eu vreau să alerg pe-afară,
să mă pregătesc de şcoală,
să mă joc cu alţii copii...
Moşule...te rog să vii!

dragă Moşule tu ştii
cel mai mult ce mi-aş dori?

sănătate cum ţi-am spus
şi vreo două jucării
şi-s cuminte! (ca să ştii)
chiar de am multe de dus
eu le duc cu fruntea sus

să îţi scriu unde să vii?
sunt aicea mulţi copii!

DRAGĂ MOŞULE...SĂ VII!!!


Adresa: P.A.V.E.L.

1. Institutul Oncologic „Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” Bucureşti – Centrul de Resurse şi Servicii P.A.V.E.L., parter, camera 116, Şoseaua Fundeni nr. 252, cod 022338, sector 2, Bucureşti.
TelVerde 0800 800 421. Tel/Fax: 021 311 27 00. Tel: 021 318 32 69, interior 1551

2. Casa Părinţilor şi biroul Asociaţiei P.A.V.E.L., Şoseaua Mihai Bravu nr. 311-313, bloc SB1, scara 1, apartament 1, cod 030309, sector 3, Bucureşti.

Tel/Fax/Robot: 021 344 28 85. Tel: 021 346 84 80. Mobil: 0765 244 416

pavel_romania@yahoo.com , pavel.romania@yahoo.com , pavel_romania@hotmail.com

http://www.asociatiapavel.ro
http://asociatiapavel.home.ro
http://asociatiapavel.ro/index.php?ln=ro&cat=1

7 decembrie 2008

Alexandra Udriste

ziduri


stateai la umbra timpului incaruntita de ganduri.

din cand in cand iti alungai cu podul palmei o amintire de pe frunte.
nu mai stii demult sa visezi. te-ai zidit intre trecut si trecut.
privirile nu mai vad decat caramizi pe care le asezi cu gesturi mecanice
una peste alta in sufletul tau - de parca ar mai fi vreo intrare.
ai zidit intre noi pereti. tu te-ai ascuns de mine tacuta si departe.
eu inca desenez pe ei cu asteptarea, zgarai cu unghiile sufletului si sap cu lacrimile.
nu reusesc insa sa ajung nicaieri. parca s-au creat continente de ziduri.
tu louiesti pe ultimul dintre ele. departe. intre noi sunt doar vapoare de hartie.
aud din cand in cand de dincolo rasuflarea rece a tacerii. mi-e frig de tine.
in sufletul tau pana si soarele a uitat sa mai rasara. l-ai gonit cu eclipse.
iernile doar viscolesc - nu mai ning. toamna ti-a scuturat demult surasul,
iar vara...nu mai vine decat cu seceta de frumos. nimic nu mai traieste.
decat tu! tu in mijlocul lumii tale inguste si reci cladind uitari.
m-ai trimis in lume fara de tine. nici un gand bun. nici un sarut pe crestet.
o valiza goala si priviri absente. am vrut sa te imbratisez pentru reamintire.
nu am putut. intre bratele mele intinse si tremurande ai aparut tu si...zidul.
poate candva...la umbra timpului tau am sa apar si eu - batrana -
sarutand pe crestet primaverile mele. am sa iti povestesc de dincolo de ziduri.
te voi tine de mana...mama cu un gand bun. nu vreau sa pleci din lume fara de mine.
am sa iti spun te iubesc pentru fiecare te iubesc pe care nu mi l-ai spus.

si imi voi dori sa inveti sa iti deschizi aripile - le-ai avut mereu, dar nu ai vrut sa zbori.

4 decembrie 2008

lumea s-a intors odata cu mine






m-am nascut plangand a dor de viata
intr-o lume muta si moarta mie
am ras
nu mi-a raspuns!

ea, viata,
statea la taclale cu toti oamenii
mai putin cu mine
atunci am strigat
nu m-a auzit nimeni
decat durerea si tristetea
care mi s-au inghesuit in carne, in gura,
in ochi, in sange
nu insa si in suflet!

el, sufletul inca spera
am mai strigat odata si inca odata si inca odata
si am tot strigat,
moartea m-a auzit si m-a luat tot plangand

cat de singur m-am nascut Doamne
si cat de singur am murit
in lumea asta atat de plina
prin degete mi s-au prelins tristetile,
durerile,
pana si ele m-au parasit
nu insa si sufletul
el a fost ultimul care m-a tinut de mana
in timp ce ma cautam din nou
in pantecul mamei!

de ce plangi Doamne?
m-am intors, iar lumea s-a intors odata cu mine
la mine!

…….

pentru Eugen Constantin Anghel

fie ca Dumnezeu sa aiba grija de sufletul lui, iar el sa ne ierte de atat de multa nepasare si tacere!

1 decembrie 2008

furie - sa va fie rusine!


adevarul este ca in tara asta oamenii s-au invatat sa taca! s-au invatat sa inghita! s-au invatat sa mearga cu capul plecat chiar si atunci cand ei insisi au dreptate! s-au invatat sa isi ceara scuze cand li se da peste maini, peste gura, peste suflet cu atata nerusinare, sfidare si lipsa de profesionalism!
unii dintre cei care tac au scuze. nu am sa discut despre educatie acum, despre sansa de a avea carte si a fi umblat.
unii dintre cei care tac nu au nici o scuza - ba mai mult...sunt chiar deplorabili, - dar nici despre acestia nu vreau sa discut acum.

acum am sa discut despre Medicul roman. el/ea...omul care a jurat sa respecte dreptul la viata, sa respecte viata si sa incerce sa salveze!
acum am sa discut despre faptul ca Medicul roman nu mai prezinta o garantie reala pentru pacient, nu mai prezinta incredere - oamenii merg doar pentru ca in unele cazuri nu stiu, nu pot sau nu dispun singuri!

Medicul roman nu mai este un salvator! a devenit...(cand? nu se stie! undeva pe parcurs...) calau! nu spun criminal. criminalul are alt inteles.
calaul insa este...o meserie recunoscuta. de unii aplaudata, de altii ignorata, de altii huiduita, dar...de toti recunoscuta!

Medicul roman este de doua feluri (sau trei...depinde): bun care e deja plictisit si bun care e nemultumit!

din fericire pentru mine nu pot sa ii inteleg pe nici unul!

a! da! veti sari ca de ce sa dati ce aveti mai bun cand sunteti platiti cum sunteti platiti si nu aveti cu ce sa munciti!
stiti ce?
PATETIC! EXECRABIL! INTOLERABIL!
toate aceastea au fost de mult! le stiati cand ati urmat facultatea, le stiati cand ati facut stagiatura...de ce ati continuat?

sunt avocat. (e doar un exemplu)
de ce?
pentru ca imi place fire-ar sa fie!
pentru ca iubesc aceasta meserie!
pentru ca e pasiunea mea!
pentru ca ma completeaza ca si om spiritual nu ca si om material!
e greu?
logic!
am si eu responsabilitatea vietii! vietilor!
am stiut dinainte, stiu si acum!
mi-am asumat responsabilitatea si consecintele acestei meserii: indiferent de satisfactiile materiale pe care mi le ofera!
dincolo de orice satisfactie materiala sunt si am sa raman eu ca si om!

asa ar trebui sa simta orice om cand alege sa practice o meserie in viata.
da..., recunosc sunt cazuri in care muncim pe posturi care nu ne reprezinta, dar asta nu inseamna sa nu le facem sa ne reprezinte, sa nu ni le adecvam felului nostru responsabil si uneori placut si frumos de a fi!

am mai spus-o: cand unui om, unei entitati ii moare spiritul totul s-a sfarsit!
fara spirit oricine si orice moare - indiferent cat va mai trai dupa!

in concluzie: sanatatea romaneasca e moarta demult! de cand oamenii ei frumosi au dezbracat hainele albe in locul celor de azi!
imi pare rau pentru cei cativa Medici care INCA sunt Oameni!
pentru ei imi pare cel mai rau!
ei sunt cei care duc pe umerii sufletului toata povara acestui starv, acestui cadavru care pur si simplu: PUTE!

Romania trezeste-te! Romani...treziti-va!
MEDICINA...trezeste-te!

30 noiembrie 2008

unul



eu stiu ca visele fara stele si luna
sunt cer pe frunte - cazut
din prea putina inima
sau prea multa teama

eu stiu ca povestile fara zane si printi
sunt coli albe in viata - invinsa
din prea putine nopti
sau prea multe griji

eu stiu ca iernile singure si fara zapada
sunt case de suflet - goale
din prea putina fericire
sau prea multa ingropare

eu stiu ca viata fara tine si mine
este viata - numarata par
din prea multe perechi
si prea putin suflet

perechea noastra se numara cu "unul"
unul fara altul
am fi mereu aceeiasi cautare de sine
in "unul"
unul fara unul fac doi fara rost
pe tine nu stiu
cum sa mi te adun,
cum sa mi te scad,
cum sa mi te impartesc,
cum sa mi te inmultesc,
cum sa mi te divid

stiu doar unde te gasesc:
in locul din care ecoul mi se intoarce
mereu
ca o imbratisare de seara!

29 noiembrie 2008

Un dans de lebada pentru o floare de colt...


Viata uneori ne pune in fata celor mai stranii intamplari. Uneori, un pas gresit, un accident banal si toata viata noastra se prabuseste asemeni unei pasari cu o aripa franta!
Asa a fost si este inca si viata Oanei Opincariu,
detinatoarea titlului de campioana europeana de junioare la proba de 3.000 de metri, castigandu-l, in acelasi timp, si pe cel de vicecampioana la 1.500 m.

Campionii nostri de multe ori ne sunt mandria fara de chip, fara de nume...
Multi dintre noi (spre marea mea rusine si dezamagire...IARTA-MA OANA!!!) nici macar nu stim despre acesti copii minunati care din pasiunea lor ne fac noua bucurii, ne aduc noua lacrimi de fericire si recunoastere pe plan international ca si natiune!
Incep printr-o joaca si continua prin munca...multa munca, iar apoi, multi dintre ei sfarsesc in spitale de recuperare, in scaune cu rotile, iar noi, natiunea nu le intoarcem inapoi nici macar un simplu sprijin sufletesc!
Pe multi ii uitam acolo ca si cand...ar continua sa fie doar un chip fericit de copil pe o medalie mondiala!

Eu am aflat de Oana...la "Dansez pentru tine", unde Mihai si Alina Petre au "executat" un dans de lebada pe inima deschisa - in ceea ce ma priveste.
Am amutit!

Am amutit atat la minunatul spectacol de eleganta, carisma, vis...pe care mi l-au oferit cei doi frati, cat si la auzul scopului pe care au decis sa-l reprezinte: Oana Opincariu - din colegialitate, umanitate si frumusete sufleteasca!

Va felicit din suflet Mihai si Alina Petre atat pentru dans cat si pentru scopul ales!
Ati dat dovada de tot ceea ce este mai frumos in sufletul unor oameni si ma bucur ca poate nu inatampltor azi m-am uitat la aceasta emisiune.
Sunt fericita sa aflu din nou ca printre oameni se gasesc cu adevarat oameni!




“Pasiunea care mi-a marcat destinul” Patinatoarea Oana Opincariu a suferit anul trecut un accident grav. Acum poate merge doar dacă este ajutată de cineva.


“Pasiunea care mi-a marcat destinul”
Patinatoarea Oana Opincariu a suferit anul trecut un accident grav. Acum poate merge doar dacă este ajutată de cineva. Conturile la care o puteţi sprijini sînt:

Cont lei: RO68BRDE300SV41310793000 şi
Cont Euro: RO64BRDE300SV41310873000

Este o persoană simplă, care îşi doreşte să dea tot pentru a putea redeveni ceea ce a fost în sport pînă la 3 iunie 2007. De curînd, patinatoarea Oana Opincariu şi-a sărbătorit ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Sportul l-am început la 8 ani... ca o joacă, mai ales că tata este antrenor la patinaj viteză, iar mama este tot sportivă. Îmi doream enorm să merg şi eu la antrenamente şi încetul cu încetul, o joacă a copilăriei s-a transformat în ceva serios. A început să îmi placă din ce în ce mai mult şi aşa patinajul a devenit pasiunea care mi-a marcat destinul. Dacă ar fi să mulţumesc cuiva pentru tot ceea ce am realizat pînă acum, i-aş mulţumi Lui Dumnezeu, pentru că am fost sănătoasă în toţi aceşti ani. Chiar dacă acum am avut un accident cumplit, El m-a ajutat să supravieţuiesc. Sînt sigură că Dumnezeu nu mă va abandona nici de acum înainte şi voi începe din nou patinajul.

Sportul înseamnă tot (orice om are nevoie de sport), iar pentru mine asta înseamnă patinajul viteză – Totul. Nu mi-aş imagina altfel viitorul decît practicînd acest sport. Cea mai mare realizare pe care am avut-o pînă acum în sport a fost atunci cînd în Olanda, la Alkmaar s-au ţinut Jocurile Europene de Juniori. Cursa de 3.000 m (recordul de pistă la această probă îl deţin eu) a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Am obţinut locul 1, iar la 1.500 m am obţinut locul 2. Şi încă ceva… în momentul în care am urcat pe podium a fost ca un vis care a devenit realitate. Pînă atunci mă tot gîndeam cum o fi cînd urci pe podium la un concurs internaţional şi mai important? Cum se simt acei sportivi care ies pe podium… Atunci am ieşit şi eu şi m-am simţit împlinită.

Sănătate multă aş vrea să primesc de ziua mea şi să fie totul ca înainte de accident. Atît. Din fericire, pînă acum nu a trebuit să iau decizii foarte grele pentru patinaj. Poate că fără să îmi dau seama nu am avut timp mai deloc pentru mine. Nu am avut o copilărie ca alţii, dar mi s-a părut ceva normal aşa cum a fost. Pînă în momentul de faţă nu aş renunţa la sport decît pentru părinţii sau sora mea... dar ar fi ca şi cînd o parte din mine m-ar părăsi.”

http://www.jurnalul.ro/articole/133598/astazi-e-ziua-ta...---oana-opincariu

Iar aici este Oana la "Dansez pentru tine":


Iubirea nu se uita niciodata


Pentru o astfel de iubire ai nevoie de una cel putin la fel de puternica, de frumoasa, de lipsita de prejudecati, de teama - de daruire totala!
O astfel de iubire si prietenie cred ca isi doreste fiecare dintre noi la un moment dat - macar o data in viata: sa poti sa te abandonezi cu atata incredere, exuberanta si fericire in bratele cuiva (fie el si un animal de prada)!
Cred ca acest filmulet este o lectie frumoasa de viata pentru noi toti care am avut placerea sa il vizionam!

25 noiembrie 2008

goblen de emoţii


împleteşte-mă cu mătasea de la capătul fiecărei mângâieri

între noi doi tăcerea ţese stele...

vreau să mă înnod după fiecare deget al tău cu buzele,
să-ţi sărut cu trupul meu dezgolit palma ta daltă
ce mă sculptează cu fiecare atingere...încet
să nu-mi trezească apusurile ce locuiesc încă în mine

între noi doi cuvântul tace...

vreau să mă sorbi până mă pierd pe mine, de mine
să-mi dai drumul doar până unde-ţi ajunge privirea,
unde iubesc să stau dezgolită de gânduri contemplându-te
sunt un goblen de emoţii înrămat în tine!

24 noiembrie 2008

lacrimile toamnei



- cum plânge toamna?
- nu ştiu, dar priveşte...ce vezi?
- frunze...?!
- nu...
- culori? oare plânge culori?
- în toate culorile...plânge vise şi amintiri, ceea ce nu a fost şi va fi...
- cred că până la urmă are să-mi placă şi mie toamna. plânge frumos!

22 noiembrie 2008

sunt un orb


mă întorc desculţă către mine
mi-s tălpile goale, rănite şi fierbinţi
gleznele mi-s frânte sub gânduri
m-aş ghemui în mine ca într-o placentă
de vise
am învăţat că trebuie să mă nasc munte
până să devin câmpie verde
cu flori sălbatice şi râuri în căuş
de palmă

nu cred că am să încap azi în mine
azi ştiu că sunt o mare
am să-ţi bat malul privirii încet
scuturându-mi scoicile lacrimi

drumul către tine
nu-l fac cu pasul, gândul sau amintirea
sunt un orb
te simt doar cu sufletul
nu am nevoie de tălpi!

21 noiembrie 2008

Povestea Micuţei Rămurici


În fiecare zi în jurul lui mureau tot mai mulţi prieteni...copaci bătrâni şi înţelepţi care purtau în ramurile lor multe amintiri... Oftă adânc...
- Nu ştiu de ce eu mereu rămân...?! Cu ce sunt eu mai deosebit?...Poate faptul că sunt găunos puţin la mijloc...Mda..., uite cum şi bătrâneţea şi boala te pot salva de moartea crudă a lamei tăioase şi hârâite prin care drujba îşi face drum până în inimă golindu-ne de sevă şi viaţă...
- Poate vei afla într-o zi îi şopti Vântul la urechile frunzelor zerzi şi frumoase..., poate vei afla...
- Da...poate voi afla...îi răspunse Copacul Bătrân din codrul în care încă poveştile mai există, iar fiinţele de basm se ascund printre fire de iarbă, prin flori şi ramuri de copaci...
Începu să se legene şi să cânte..., iar Vântul se înfioră şi începu să adie cu putere...învârtindu-i frunzele şi aplecându-l până la pământ.
Copacul rezistă..., iar frunzele începură să şuiere în pletele Vântului sărutându-l şi împletindu-i coama imensă în mii de culori şi strălucire.
Deodată...o coală de hărtie mică şi făcută cocoloş ţâşni cu putere în scorbura mare şi frumoasă a bătrânului copac gâdilindu-l şi speriind-o pe bufniţă:
- Bu-huuu-huuuuu! Bu-huu-ce-spe-rie-tu-ră-hu-huuuuu!!!
Vântul, Copacul Bătrân şi frunzele începură să râdă cu poftă în timp ce bufniţa bombănea înfundat.
- Lasă, lasă draga mea Bufniţă, nu te necăji deoarece ştii bine cât de mult ţinem noi la tine...mai bine dă-mi cocoloşul ăla ştrengar din scorbură pentru că mă gâdilă până în suflet...
- Bu-hu-cu-plă-ce-re-hu-huuuu!!! Că a scos bu-hu-su-fle-tul-hu-huuu din bu-hu-minr-huuuu!
Copacul luă între ramurile sale bătrâne şi puternice cocoloşul acela alb şi despăturindu-l cu grijă, citi:
„Dragă tată...”
Frunzele începură să foşnească cu putere şi gălăgie:
- Citeşte tare...şi noi vrem să auzim ce scrie...Te rugămmm!!!
- Bineee! Binee...le închise foşnitul copacul..Am să citesc cu tare să auziţi şi voi plângăcioaselor...
„Dragă tată...să ştii că eu sunt fiica ta...Micuţa Ramură care am devenit o Coală de Hârtie...şi vreau să ştii că sunt foarte fericită pentru că am încă mirosul tău de lemn şi uneori dacă mă priveşti bine îmi mai vezi firicelele de lemnişor printre rândurile de dictando...
După ce oamenii m-au tăiat din trupul tău mare şi drag mie şi m-au dus departe...am suferit tare mult. Nu cunoşteam pe nimeni, iar celelalte rămurici plângeau şi se tânguiau mereu: „-O să murimmm, o să muriimmm!”. Iartă-mă tată dacă am fost slabă, dar uneori printre crenguţele mele mai plângeam şi eu înfundat de teamă şi de durere, căci m-a durut când m-au tăiat şi m-au prelucrat să devin hârtie... ”
- Offf, începu să plângă cu boabe de ploaie şi rouă Copacul..Micuţa Rămurică...., draga mea fetiţă..., iar frunzele începură să se tânguie şi ele...
Numai Vântul adiind încet îi spuse:
- Citeşte mai departe prietene...citeşte...
„...Tată drag...să nu te necăjeşti pentru că a meritat. Oricât de mult am suferit sunt fericită că sunt o bucată de hârtie...De ai ştii tată cât de multe poveşti, amintiri, lacrimi, săruturi...sunt între lemnişaorele mele...Cât de multe sentimente mai înşiră oamenii aici...şi mai scriu şi multe lucruri folositoare...Daa! Scriu şi despre noi tată... „Protejarea pădurilor...” şi scriu atât de frumos!!! Sunt oameni care luptă pentru noi să fim protejaţi, să fim plantaţi, îngrijiţi..., iar toate acestea oamenii le scriu pe hârtie... La început sunt albă, dar apoi ei mă umplu de cuvinte...şi ştii tată...şi eu dăinuiesc în timp asemeni ţie, deoarece chiar dacă pe mine mă trimite la reciclat şi devin iarăşi albă...cuvintele scrise pe mine sunt transcrise în cărţi, iar cărţile devin un fel de...istorie...Sper şi eu ca într-o zi să fiu o carte...şi mi-ar place să fiu o carte de poezii...Îmi place să se scrie pe mine despre iubire, despre frumuseţe, despre lacrimi, despre fericire...
Dragă tată...eu aici îmi adun lemnişoarele căci mâine sper să mă recicleze din nou şi...data viitoare când mai vin în vizită la dumneata sper să fiu o carte...şi tu să fii mândru de mine...Nu plânge tată...căci aici unde suntem...oamenii ne iubesc şi au grijă de noi...Prietenul meu Creionul mă va mai ajuta să îţi scriu..., iar eu sunt acum o frumoasă poveste ascunsă într-un fulg de iarnă!

Cu dragoste şi dor,
Micuţa Rămurică... ”

Povestea ochilor

- am sa-ti povestesc intr-o zi despre o fata!
- oarecare?
- nuuu!una cu ochi mari, negri si cuminti!
- cuminti, cuminti?

- eee! atat cat pot fi doi ochi de cuminti cand nu rad, cand nu se ascund, cand nu clipesc primaveri!

- hmmm! ai mei clipesc mereu!
- hahaha! eu ce spuneam? asa clipesc ochii de printese!
- si cei de copil!
- oarecare?

- nuuu! un copil frumos si mereu.

- mereu ce?

- copil !

19 noiembrie 2008

Povestea sufletului




(Sursa foto: Thomas Kinkade)

cate culori are sufletul?
nu stiu...
sufletul ar putea fi o toamna?
este o toamna! mereu lasa ceva in urma, pastreaza ceva in el si se pregateste pentru o traire noua... sufletul este o asteptare!
ce fel de asteptare?
suflet in suflet! niciodata nu stii ce astepti pana nu esti acelasi. nu?
nu stiu...cred ca da.

Povestea norilor si-a marii




(Sursa foto: Internet)

Nene Vantule...norii ce duc cu ei?
- Amintiri si vise!
- Iar marea?
- Marea uneori scalda saruturi, alteori lacrimi. Canta si murmura, ramane si trece...
- Si se intalnesc vreodata?
- Marea si norii?
- Da!
- Intotdeauna! Asa cum o fac acuma pe varful genelor tale...


9 noiembrie 2008

Hanul Povestilor - Introducere

A fost odată ca şi niciodată, într-un loc nici prea dosit, dar nici lesne de găsit un han. Acest han se numeşte Hanul Poveştilor!
Se spune, că oriunde te-ai fi aflat, dacă te simţeai pierdut sau rătăcit, paşii ştiau singuri să ia calea Hanului şi să te poarte într-acolo.
Hanul Poveştilor este un loc plin de magie,de frumuseţe şi veselie, iar când toate celelalte locuri ale pământului îşi închid porţile şi îşi sting luminile...el e singurul în care mai pâlpâie o lumină de căldură şi speranţă care îi aşteaptă pe toţi ce au nevoie de un loc de popas.
Luminiţa aceasta se numeşte Farul Hanului, iar ea ne ajută să nu ne pierdem definitiv în lumea oamenilor mari şi să putem găsi mereu drumul de întoarcere către copilărie şi visare.
Toţi cei care şi-au adăpostit sufletele o vreme la acest han au socotit de cuviinţă să spună că aici toate poveştile şi toate făpturile din poveşti sunt aievea şi pot prinde viaţă.

- Dar tu de unde ştii? se răţoi de la una dintre mese Bursucul cel Morocănos (despre care trebuie neaparat să ştim că nu e bine să-l contrazicem ci să îi dăm mereu dreptate pentru că ţine mânie la sfadă cu toate că este bătrân şi uituc.)
- Iarăşi dumneata Domnule Bursuc... Eu sunt Povestitoarea, i-am răspuns zâmbind-i senin şi calm! În fiecare seară mă întrebi acelaşi lucru...
- Acelaşi lucru spui? În fiecare seară? Hmmm, pfuuaa...se strâmbă îmbufnat Domnul Bursuc.
- Acum ai să spui ca dumneata ştiai că Hanul are Hangiţă şi nu Povestitoare...
- Pe pălăria mea de Bursuc! Chiar aşa am vrut să te întreb! Dar...de ce nu are Hanul Hangiţă?
- Offf, Domnule Bursuc...pentru că Hangiţa este numai una. Are glasul duios şi vorba dreaptă, iar cei care o aud sunt prinşi în mrejele ei pentru veşnicie. Poveştile par să i se nască în suflet, iar oaspeţii întotdeauna îi are pe măsura frumuseţii şi ospitalităţii sale. Hanul frumoasei hangiţe este la numai o bătaie de inimă de al nostru şi se numeşte Hanul Viilor din Vârful cu Dor.
- Dar Hangiţa?
- Hangiţa? Ea îşi spune Minerva, însă fiecare poate să o numească după cum simte - ea nu se va supăra. Într-o zi am să vă povestesc şi despre acest han frumos.
- Aşa şi...de ce tu nu poţi fi Hangiţă?
- Domnule Bursuc! se auzi de undeva de aproape un glas răguşit şi bătrân.
- Aaaauuuuaaa! ţipă Bursucul ascunzându-se după fustele Povestitoarei. Dar asta, ce păcatele blănii mele pereţioase mai este? Ai auzit? A, a vorbit masa! Şi a şi clipit! Uite ce ochi scorburoşi are!
- Normal că a vorbit, Domnule Bursuc. Este o Masă meşteşugită din Stejar Vorbitor, care nu ştiu de ce de atâta amar de vreme doar pe dumneata te preferă.
Auzindu-mi vorbele (înadins întoarse din "condeiul" sufletului), Bursucul se retrase de după mine tuşind plin de el şi încruntând din sprâncene:
- Cum de ce? Pentru că eu sunt Regele Bursucilor! Ai să vezi că într-o zi ai să-mi dai dreptate!
- Asta nu uiţi! Asta nu o uiţi niciodată! Ştiu cine eşti!
- Chiar ştii? se umflă el în blană.
- Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat! Eu ţi-am pus blăniţa, urechile (în timpul acesta Bursucul şi le pipăia de zor, de teamă să nu i le iau înapoi...), botul...
- Da? Şi atunci, de ce nu mi te închini? Doar ştii că sunt rege...
Povestitoarea de mine începu să râdă cu poftă, apoi i-am răspuns:
- Dacă nu ştii să stai în banca dumneata să vezi cum îţi tund blana aia regală imediat!
- Nuuuu! se tângui el aproape copilăreşte. Făceam şi eu aşa...o glumă, dar nu a ţinut nu-i aşa?
Masa din Stejar Vorbitor începu să râdă guturat de se scuturau toate paharele pe ea.
- Se pare că nu, nu a ţinut, reuşi Masa să spună printre hohotele de râs.
- Na bazaconie! se îmbufnă iar Bursucul regal. Acum am ajuns şi de râsul unei mese...
- Bursuc! strigă masa la el.
- Aaaaaa! se sperie din nou Domnul Bursuc spre amuzamentul Mesei.
- Doamne Bursuc...de atâţia amar de ani stai pe spinarea mea şi încă te mai sperii de mine?
- Na, ce să fac dacă nu mi te amintesc...
- Hai, gata. Nu te mai ciudi şi stai jos. Ţi s-a răcit şi ceaiul de atâta vreme...Am să rog Veveriţa cea Sprintenă să îţi aducă altul.
- Mulţumesc...

Povestitoarea zâmbi!
Uff...e greu aşa! Eu am zâmbit! Cred că şi acum zâmbesc pentru că sunt fâstâcită şi încurcată.
Toate acele fiinţe îşi aveau locul şi rostul acolo. Poveştile păreau a fi nerăbdătoare şi văsătoare. Lumea aceasta plină de magie, de făpturi ciudate şi vorbăreţe, frumoase şi fermecate era lumea ei cu ochi mari de copil.

- Dar şi Povestitoarea a fost copil? întrebă un micuţ mânz inorog cu coama strălucind a visare.
- Bineînţeles că am fost şi eu copil draga mea Praf de Stele! i-am răspuns mângâind-o şi întinzându-i siropelul ei preferat din trandafir. Însă, pe când eu eram copil, tu nu erai născută - erai doar un vis frumos în visele mele.
Micuţa Praf de Stele începu să necheze de bucurie lângă părinţii săi, în timp ce aceştia încercau din răsputeri să o domolească:
- Gata, gata Prinţesă că ai să verşi tot siropul şi altul nu mai primeşti.
Praf de Stele era singura Prinţesă Inorog din neamul Inorogilor Iubirii. Mama ei se numea Zâmbet de Lună, iar tatăl ei se numea Suflet de Soare, dar despre ei am să vă povestesc într-o altă zi de han. Într-o zi de vară, când zânele ies din flori pe furiş, iar spiriduşii fac ghiduşii ca să le sperie.
În Han erau aproape toţi preferaţii ei: Micuţul Brăduleţ ( care mereu va fi preferatul ei şi al Vântului), Mama Bufniţă sau Bufniţa Albastră cum o vom mai regăsi printre poveştile Hanului, Stejarul cel Bătrân cu familia sa de ghinde şi frunze vorbitoare ( Stejar care ne va spune multe poveşti, el însuşi fiind o poveste frumoasă cu elfi şi un membru de seamă al Hanului ), familia Râmelor Peltice, familia Firului de Iasomie, cele două familii ale Regatului Păpădiilor, spiriduşul Jips cu poveştile lui de iarnă, rândunica cea veselă, motănelul cel alintat, zânele, elfii şi câţiva oameni îndrăzneţi care veniră pe Calea cea Întoarsă către copilărie.
Şi astfel, Hanul roia de oaspeţi de seamă, de poveşti, de veselie şi căldură.
Lingurile, castroanele, ceştile...zburau de colo-colo care mai de care mai repede să nu lase drumeţii însetaţi, înfriguraţi şi flămânzi, Veveriţa cea Sprintenă le ajuta preluând comenzile repede, repede, iar focul mocnea încetişor în sobă...aducându-le aminte de năzbâtiile copilăriei, de miresmele de cozonaci din serile de sărbătoare, de poveştile bunicilor cărunte cu vorbă blândă.
Şi, pe când toate ar fi intrat în rânduiala Domnului Somn...uşa Hanului se trânti de perete nici prea tare, dar nici foarte încet speriindu-ne pe toţi!
Până şi eu ca şi Povestitoare am tresărit.
Dintre noi însă, cel mai tare s-a speriat Mama Bufniţă.
- Bu-hu-huuuuuuu-huuu, aha aha, aha! ţipă şi tuşi speriată Mama Bufniţă! Vai de penele şi oasele mele bătrâne şi pline de boală...se văicări biata pasăre, în timp ce capul i se învârtea ca un girofar. Ai să mă omori într-o zi Vântule dacă ai să mai apari aşa!
- Hehe, lasă Mamă Bufniţă că mi-ai suportat tu şi altele mai rele! îi răspunse acesta bucuros să o revadă alături de atâţia prieteni dragi.
- Bună seara nene Vântule, l-am salutat zâmbind larg de fericire şi îmbrăţişându-l. Dacă mai râzi cu atât de mare poftă ai să-mi ridici în aer toţi oaspeţii şi ai să-mi stingi toate candelele, i-am spus veselă.
- Prinţesă Luthien!
- Ssssiitt! Aici sunt doar Povestitoarea!
- Da, dar şi Povestitoarele au poveştile lor, ca mai toţi dintre noi, zâmbi Vântul sugubăţ.
- Da, dar toate la vremea lor Nene Vântule. La vremea lor...

- va continua -

6 noiembrie 2008

La Multi Ani Puiuta Mamei!


18 septembrie 2007 - o zi...o poveste...o minune - Augusta-Maria s-a nascut !
De ziua ta...din locul unde toate cuvintele-mi tac, iar iubirea le umple in tot locul!
Sa ne traiesti, sa ne cresti mare, sa fi sanatoasa si fericita...iubita noastra!



4 noiembrie 2008

pana la Luna


- Ia să vază bunicul cât a mai crescut puiul de om!

Şi puiul de om, desculţ cu tălpile negre de praf, cu părul ciufulit şi faţa strălucitoare râdea cu gura până la urechi în timp ce se rezema cuminte de şoşul uşii.
În timp ce bunicul îi potrivea palma peste creştet, puiul de om se înălţă puţin pe vârfurile picioarelor – „numai puţin, gândi puiul cel mic.” –ca să ştie precis că bunicul va însemna mai sus ca şi data trecută.
Şi iată că a mai crescut! Nu se putea altfel!
Bunicul mereu încrusta mai sus şi mai sus în timp ce colţul gurii îi surâdea pe ascuns.
- Uite câta copil mare te-ai făcut dacă mănânci şi dormi! Mâine, poimâine ai să te faci mare şi nu o să mai am şoş la uşă să te măsor.

Şi copilul râdea. Deja vedea şoşul mic. Dar bunicul mereu era mare! Atât de mare încât dacă ar fi crescut până la Lună, bunicul ar fi putut să-l măsoare. Şi atunci i se năzări întrebarea:

- Bunicule, eu pot să cresc până la Lună?
- Bineînţeles că poţi să creşti până la Lună! Ia închide ochişorii! Vezi acum cât de mică şi aproape e Luna?
- Da!!! Şi dansul fericirii începu în jurul bunicului.
- Atunci să nu uiţi asta pui de om! Mereu când ceva e prea departe sau e prea greu...închide ochii! Cu ochii închişi visăm cât de aproape ne este idealul, iar cu ei deschişi învăţăm să-l împlinim!


uităm să simţim sub talpă
prundişul şi firul de iarbă
mirosul de fân şi de pâine,
ograda, lătratul de câine;
demult nu mai facem desene
din fumul ce pipa-l-aşterne
uităm doinitul bunicii
prinţesele, prinţii, piticii
demult nu mai pun la fereastră
ghetuţa făcută frumoasă,
dar Luna-i mereu sus în noapte
şi-aşa reânvăţ că se poate

- Bunicule?
- Da draga bunicului!
- Cum este în Lună?
- La fel ca şi acum, aici, doar că nu mă mai poţi vedea!
- Şi de unde ştiu că eşti acolo?...atunci când te chem?
- Pentru că ai să mă simţi! Întotdeauna am să te măsor cu palma deasupra creştetului să văd cât ai mai crescut! Când nu am să te mai pot măsura...înseamnă că ai crescut mare ca şi mine şi de atunci te voi putea îmbrăţişa din nou!
- Am să cresc şi eu până pe Lună!
- Da, dar acum închide ochii şi visează să rămâi copil!

dor de copilarie




copilăria îmi zburdă încă veselă. elfii mai se ascund după florile de măr, iar bunicii pot să îmi fluture încă zâmbete din uşa casei...
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Sandrina-Ramona Ilie [Lady Allia]

mi-e dor de copilărie, de lumea aceea cu ochii mari unde alergam desculţă prin curte, iar puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stele. puteam să jur că dacă le ating se transformă în zâne buclucaşe. mi-e dor să-l trag pe Rio de urechi şi de blană până striga bunica: "Da mai lasă câinele ăla în plata Domnului că s-o săturat şi el de tine cât îl scălţăneşti toată ziua!" Rio era un câine frumos şi mare! îl iubeam din tot sufletul meu de copil. mi-a fost bun prieten. mi se părea că e cât un urs, dar eram eu mică şi slabă - vorba bunichii: "Încă un pic şi ţi se împăştie oasele. Doamne fereşte să suferi de vreo boală de piele...că-ţi dau genunchii pe dinafară!". era jumătate ciobănesc românesc, jumătate ciobănesc caucazian şi nici măcar nu lătra. schelăia doar când îl chinuiam eu şi i se făcea blana arici când ţipa cineva la mine. ţin minte când a ţipat tata odată la mine că a smuls cuşca (nu se putea dezlega) şi aşa l-a fugărit în casă. deh...să se atingă cineva de micuţa lui stăpână? era umbra mea. când a murit...mult timp nu au mai existat umbre la fel de frumoase pe pământ. şi acum îl desenez în vise din nori albi şi îl pun pe cerul copilăriei mele...să mă mai vegheze de oamenii mari. copilăria mea a fost plină de iarbă verde şi maci roşii, de lanuri de grâu galben şi baloţi de paie din care ne făceam case înalte, de valea de la capătul grădinii unde ne scăldam şi pescuiam broaşte. săracele! le legau băieţii cu aţă şi făceau concurs. care broscuţă ţopăie mai repede Smiley, iar dacă nu ţopăia...vai de ea săraca. serile erau frumoase. ne adunam cu toţii în casă şi ne jucam cărţi, nu te supăra frate, piticot..., iar bunica ne pregătea masa. bunicul mereu ne veghea asemeni unei tăceri plină de strălucire şi căldură. când mă uitam la el...lumina, iar eu scoteam un zâmbet ştirb şi îi făceam mereu cu mâna. se scutura de drag de mine! da...mi-e dor de copilărie...de pomii din curte pe care îi cunoşteam pe de rost. toţi mi-au lăsat urme şi julituri, dar mai conta? important era să nu îi taie nimeni şi să ne urcăm prin ei să ajungem mai aproape de cer. ni se părea că de acolo suntem mai mari şi putem culege norii Smiley. uneori puteam, dar nu erau nori ci puf,...puf mare şi alb. acum copilăria mea nu mai are nici locul amintirii. casa e refăcută. cheia nu mai stă la locul unde o ascundea bunica. scaunul verde şi scorojit al bunicului demult a fost lemn de foc. mai este curtea. da! cât mai este curtea înseamnă că mai am voie să alerg desculţă prin iarbă şi să visez la zilele când îmi permiteam aproape orice, iar oamenii mari nu îmi tulburau lumea mea liniştită!

3 noiembrie 2008

Dumnezeul meu...

Dumnezeul meu...este batran! Este batran si frumos!
Mereu a fost asa. Cand eram mica il vedeam ca si pe Mos Craciun - un "om" bun -, doar ca nu avea haine rosii si nici sacul cu jucarii si dulciuri in spate.

EL ne avea mereu pe noi. Acum sunt mare (sau eu asa ma cred), am familia mea, copilul meu, iar Dumnezeu tot asa este: un batran batran si frumos!
Dumnezeul meu nu s-a plans niciodata de nimic, chiar daca uneori din Cer curg lacrimi mari de ploaie si fulgi albi de zapada, chiar daca uneori cad ingeri si se frang aripi in palmele Sale... - EL nu s-a plans niciodata de nimic - asta in comparatie cu noi.

"- Doamne...stii? Parca mi-ar placea o dimineata mai albastra, un cer mai senin..., daca s-ar putea sa ne dai si un alt Soare ca asta e pe duca...! Aaaa, da! Si un alt pamant - ca pe asta l-am defrisat noi incet, l-am chinuit si l-am imbolnavit. Acum are cancer!"

Nu stiu ce face Dumnezeu cand ne aude, dar stiu ca nu se plange inapoi. Ne tine asa, pe umeri si ne duce, ne duce, ne tot duce, iar noi IL apasam si mai mult si mai mult, pentru ca noua nici Dumnezeu nu ne place drept ci garbovit de problemele noastre. Bine ca este sa avem cui ne plange sau bie ca nu ne este sa avem de ce ne plange!

Dumnezeul meu...zambeste mereu si vorbeste mult! Nu EL direct ci prin oameni. Prin oamenii pe care ii vad, pe care ii aud, pe care ii citesc. Uneori ma bucura sa IL aud, alteori ma doare si in unele cazuri imi inghionteste un adevar de sangerez in egoul meu zile intregi.

Odata, demult, L-am intrebat:

"- De ce nu am voie sa ucid? De ce nu am voie sa fur? De ce nu am voie sa mint?"

MI-a raspuns:

"- Pentru ca nu ai voie! Ce intrebari sunt astea?"

M-am suparat tare. Ce raspuns era ala??? Cum adica nu am voie?!

Au trecut cateva zile si iar L-am intrebat:

"- De ce nu am voie sa ucid? De ce nu am voie sa mint?"

De data aceasta m-a privit in ochii cu incredere si zambind mi-a spus:

"- Ucide, fura, minte si vei vedea de ce nu ai voie!"

Asta deja m-a enervat la culme! Credeam ca Dumnezeu se joaca si isi bate joc de mine. Normal, nu? De ce sa nu adaug si eu un bolovan, ca doar era parca prea drept Dumnezeu...asa deodata!
Anii au trecut, iar eu se pare am devenit om mare. Le-am facut pe toate:

Am ucis!
Am furat!
Am mintit!

Si m-am simtit deosebit de rau. Ma durea ceva in mine, dar era atat de adanc...incat nu puteam nici sa ajung acolo in acel loc si nu puteam nici sa-l scot afara.
As fi dat orice sa pot sa fac ceva sa ma simt bine, dar nu puteam.

Atunci, Dumnezeu mi-a zambit!
O palma ar fi fost mai buna - nu m-as fi simtit si mai vinovata.

"- Vezi de ce nu ai voie?, mi-a raspuns oarecum. Pentru ca raul este asemeni unei boli - te patrunde, te macina, te face sa te simti gol, neputincios si rau! Unele boli pot fi tratate, iar omul poate fi recuperat, vindecat, dar unele raman pentru totdeauna!"

Da...Dumnezeul meu...este batran! Este batran si frumos...si bun! Si nu se razbuna, nu pedepseste!
Mereu a fost asa.

P.S.:
M-a intrebat intr-o zi cineva: "daca Dumnezeu ne spune sa nu ucidem...de ce EL ucide?"
Am zambit.
E oarecum felul nostru de a fi...al oamenilor, sa plasam ceea ce tine de responsabilitatea umana pe umerii LUI.
Adevarat e ca...este mult mai comod, dar nu si mai corect!
Si...cred ca nu despre Dumnezeul meu vorbea!

1 noiembrie 2008

Iubindu-ne cu iarna


(Sursa Foto: pps)
- iubito, ce ai vrea sa facem in noaptea aceasta alba?
- sa desenam ingeri! sa facem ingeri in zapada, iar apoi sa tacem!
- sa tacem iernii?
- sa ne tacem noua pe pleoape, pe buze. sa ne iubim alb.
- dar din priviri de ce ti se topeste zapada?

- acela e doar un prim fulg!

ai zambit si egoist l-ai cules.
sa nu mi se topeasca pe obraji - mi-ai spus.
m-ai dezbracat frumos de aripi, de ganduri, de temeri si m-ai conturat cu mainile tale, cu privirea, cu buzele pana cand amandoi am devenit aceeiasi cu iarna - noi doi si o noapte frumoasa si alba care canta.
cand ne-am ridicat, in zapada stateau cuminti doi ingeri si se tineau de mana.
te-am privit.

- de ce ti se topeste zapada din priviri? te-am intrebat.

- e fulgul de la tine! cred ca vrea acasa!

ai luat lacrima pe deget si ai asezat-o pe obrajul unui inger din zapada.

- asa, acum e acasa!
- da..., acum stiu de ce plang ingerii!
- de ce?
- din prea multa iubire!

ai zambit.
in zapada stateau cuminti doi ingeri si se tineau de mana.
numai ingerul tau...plangea!

23 octombrie 2008

nunc dimittis


azi aerul a devenit altfel, pamantul a inceput sa se roteasca ametitor, iar eu sa ma simt ca naiba.
de regula, cand pamantul imi fuge de sub picioare ascult ceva ireal, ceva care sa ma transforme in sange si sa curg prin mine, in mine sa ma amestec printre celule sa ma anesteziez prin auto-visare si atunci, doar atunci se intampla sa apari. e bine. nu fac implozie ci doar explozie. asta ma ajuta. ma ajuta sa ma culeg si sa ma modelez din nou lui maine cand tu nu esti. respir. a mai ramas totusi ceva pentru care te vei intoarce. ceva in mine mereu are crevase prin care te scurgi. cred cu toata convingerea ca si acum in buricele degetelor te simt, pentru ca mi-e visare, mi-e cald, mi-e bine si fara sa vreau te-am pus pe buze si ti-am soptit: nunc dimittis.

21 octombrie 2008

de ce?

"Foarte multi m-au intrebat de ce ma implic? De ce ajut?
Ce castig eu din asta? Mi s-a spus macar o data: multumesc?
Sunt mii de cazuri, iar lumea nu devinde sanatoasa prin cativa copii care au avut noroc..."
Acestea sunt doar cateva din intrebarile la care desi simt un gust amar...simt sa intind o mana, un zambet - poate, poate au sa incerce sa treaca de partea celor cativa care asteapta o sansa.

In fiecare zi navigam pe internet din nevoia sincera de a cunoaste, de a citi, de a scrie - pentru a intinde o mana de prietenie celor care aveau nevoie de ea, insa nu as fi crezut niciodata ca viata mea va putea capata un astfel de sens, de rost, de gust, de...culoare!

Nu am crezut, dar...s-a intamplat!
M-am trezit aproape nefiresc de mica in mijlocul unei lumi unde in fiecare clipa trebuie sa ma depasesc, sa incerc sa dau tot ce e mai bun din mine pentru a-mi demonstra ca sunt o mama adevarata, ca sunt un om caruia ii pasa!
Cu inima mica, cu lacrimi in ochi si cu buzele uneori inclestate in frustrari si zeci de intrebari i-am cunoscut pe ei: Consmarie Radulescu, Robert, Radu Mastac, sotii Sfaiter, George Stefan Bliderisanu, Cosmin Gologan, Catalin Bobaru... - niste ingeri de copii, de oameni care au nevoie sa creada sincer ca in lume inca sunt oameni, iar ei vor stii ce inseamna sa aiba o noua sansa... - unii sansa la copilarie, la zambet, la VIATA, la PARINTI, iar altii la sansa de a-si cunoaste copii nenascuti inca!

Toti acesti copii si oameni sunt bolnavi.
Sunt foarte bolnavi!
Toti au nevoie de rugaciunile noastre si de sprijinul nostru financiar - atat cat se poate.
Uneori mic cu mic se face mare si nimeni nu trebuie sa se gandeasca la faptul ca doar sumele mari fac diferenta!
Important este sa fim alaturi de ei asa si atat cat putem!

Va rog din suflet... intrati pe aceste doua bloguri pentru inceput pentru a lua mai multe detalii si alaturati-va acestor familii atat de greu incercate!

http://isabellelorelai.wordpress.com
http://ia-atitudine.blogspot.com

Ganditi-va la faptul ca multi dintre noi suntem parinti deja, iar viata e asemeni unei loterii...nu ne da de veste, nu alege... - eu fac ceea ce fac pentru ca vreau sa cred ca in lume inca sunt oameni de bine, iar daca vreodata m-as afla in aceasta situatie nu as fi singura!
Vreau sa cred ca fiica mea va trai intr-o lume mai buna unde oamenilor le pasa cu adevarat!

cu multa stima,
Ramona Sandrina Ilie

merita?

Azi, un cunoscut care nu intamplator imi este si foarte apropiat mi-a pus intrebarea:

"Merita sa suporti atatea refuzuri si batjocori din partea oamenilor pentru oameni pe care nici nu ii cunosti?"

Puteam sa o expun in textul precedent, dar am vrut sa o ating separat, aici.

Merita?
DA!

De ce?
Pentru ca sunt om, pentru ca sunt mama, pentru ca toti acei oameni care ma batjocoresc nu isi dau seama defapt ca ma fac mai puternica, ma fac sa cunosc aspecte pe care desi le-am banuit nu m-au atins atat de puternic - pana in ultima celula facandu-ma sa ma razvratesc in mine ca un Iuda ce atata vreme s-a lepadat nu doar de Dumnezeul lui ci de el insusi!
Toti la un moment dat stam in noi ca si in niste cochilii - lasi si plini de neimpliniri, lipsiti de atitudine si de viata, asteptand ceva...ceva care pe unii ne impinge si mai mult in cohilie, iar pe altii ne scoate afara sa cunoastem cu adevarat viata la ea acasa: acolo unde este cea mai mare nevoie de ea - intre oameni, langa oameni, aproape de oameni!
Nimeni nu ar trebui sa fie atat de singur si plin de rani si frustrari si dureri si DISPERARI cand e vorba de viata - de dreptul la viata, de sansa la viata!!!
Nimeni nu ar trebui sa se lupte cu un sistem medical atat de mult incat la sfarsit sa nu mai aiba puterea sa se ridice de jos si sa ajunga sa isi ingroape copilul din lipsa de etica profesionala si umanitate!!!

Daca in urma unor fraze de genul:

"aici nu e forum pentru cazuri umanitare",
"doamna ne-am saturat de puturosi care cer bani, incercati in alta parte - noi muncim aici", "copilului meu cine ii va da? mai bine ti-ai vedea de familia matale in loc sa cersesti pentru altii"...

am reusit sa merg mai departe, sa ma reculeg rapid si sa sa fac ceva cat de mic pentru unul din cei care au nevoie inseamna ca a MERITAT!
Daca mi-am ramas mie si convingerilor mele, mie si celor care au nevoie de fiecare dintre noi, inseamna ca MERITA orice!
Nu de umiliri si vorbe goale ma ciocnesc si ma revolt ci de NEPUTINTA MEA si de rapiditatea cu care timpul se scurge uneori in defavoarea unora dintre noi, dintre cei care sufera!
Neputinta mea, "micenia" mea, faptul ca nu de mine depinde, faptul ca uneori nu imi sta in putere mai mult - ASTA ma doare domnilor..., domnule...!
Ma doare cand un copil sau un om sufera cu adevarat, iar eu stau si imi pierd timpul pe forumuri incercand sa apelez la oameni ce se dovedesc a fi de doi bani, oameni care nici macar nu incearca sa inteleaga, sa discute, sa interactioneze logic si cu bun simt, cand poate in alte locuri sunt atat de multi oameni care si-ar da si ultimul ban pentru o speranta cat de mica!

Daca am reusit sa fac ceva macar pentru o singura persoana a MERITAT orice batjocora si orice vorba grea!

Dar pentru un necunoscut merita?
Intr-o lume cu oameni si de oameni nimeni nu e necunoscut. Toti suntem la fel...oameni, iar oamenii se recunosc intre ei fara a fi nevoie de prezentari in prealabil!

19 octombrie 2008

dacă...



primilor tăi paşi...mărunţi, apăsaţi şi fericiţi
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Sandrina-Ramona Ilie [Lady Allia]

dacă aş ţine pe pleoape
o lacrimă rănită fără să o redau timpului
prin colţ de gene - de unde se mijeşte
ziua
aş fi lacătul norilor şi-al urletelor
sechestrate în mine

dacă aş închide între pleoape
un pui de pasăre încă ud de primul ţipăt
fără să-l învăţ cum să atingă zborul
între pământ şi cer
folosindu-se de aripi şi picioare
aş fi gratii - toate gratiile egoiste si reci
pline de teamă
înlanţuită

dacă aş păşii toţi paşii tăi ţie
prin mine
te-aş învăţa un mers inegal
ai rămâne mereu în urmă cu un zâmbet

lumină,
dar:

"ştiu că poţi!
unu,
doi,
trei,
mare, mare iubita mamei!"

aşa sunt mai toţi paşii în viaţă
draga mea,
iar eu ştiu că poţi
chiar dacă în gând am să ţi-i număr
sărutându-i pe toţi!

.........

30,august,2008

15 octombrie 2008

anotimp



himera pana la capat
intinsa in cele patru parti
ale sufletului tau
cer

cu vise,
vise sarutate
de mii de ori
pe o parte si pe alta
caprifoi prins
la manseta alba
de toamna
peste mine

dantela
cu zambete
sa-ti puna rascrucea
in palma
peste ochii mei
tie

cu lacrimi
sa gasesti cerul
cer
in prea multa ploaie
peste ganduri
cu mine nevazuta

himera pana la capat
intinsa in cele patru parti
ale sufletului tau
vis

"a venit, a venit toamna
acopera-mi inima cu ceva..."

balciurile

e seară, dar cerul e din nou colorat. se aude muzica pierdută undeva departe în copilărie - muzica de bâlci - caruselul magic.
parcă am prins aripi. picioarele le simt mai uşoare, iar pasul mult mai mare. inima bate nebuneşte.
în ochii mi se deschide lumea aceea închisă prea mult în noi: lumea acadelelor, a căluşeilor, a dulciurilor, a porumbului fiert sau copt - vata de zahăr care parcă o simt cum mi se lipeşte de degete şi mi se topeşte în gură.
cred că anul acesta am să mănânc două!
revăd tarabele cu fel de fel de provocări. mai niciodată nu am câştigat, dar nu cred să mă fi interesat asta vreodată.
îmi plăcea!
îmi plăcea să aud forfota din jur, ţipetele fericite ale celor care se dădeau în tot felul de carusele ce te învârteau sau te întorceau cu capul în jos..., îmi plăcea să aud muzica aceea aspecifică a bâlciului, câte un: "lume! lume!..." şi să arunc la ţintă, să trag cu puşca, să arunc inele pe sticle, să încerc să dărâm tot felul de cutii cu o minge uşoară...

aseară am fost la bâlci din nou.
nimic nu s-a schimbat în sentimentul meu. din contră - s-a amplificat!
mă uitam la puiul meu şi am învăţat a miiia oară ceva de la ea: fericirea!!! mirarea!!! minunea!!!
le-am luat pe toate de la ea aşa cum sunt şi cred că le-am înmulţit cu toată bucuria mea de a o vedea aşa.
am jucat din nou la toate şi nu am câştigat decât un telefon de jucărie, dar...A MERITAT!!!
m-am simţit din nou copil, mi-am transformat seara în una absolut minunată, m-am bucurat de dragii mei la maxim şi...am adormit zâmbind...

.............

voi ce părere aveţi despre bâlciuri?
cum le trăiţi?
ce vă place la ele?

monolog - cadana de zambete

o zi ca oricare alta.
poate doar cativa nori si pamant reavan de la ploaia de ieri.
pasi in alti pasi. parca nu m-as mai potrivi deloc alor mei.
gata!
mai incerc unul - ultimul si gata!
asta e un pic mai mare. clar. imi iau toti pasii cu mine si ma intorc acasa.

acasa in mine - evident!

in drum mi se pune de-a latul, de- a lungul, de-a curmezisul...de-a tot drumul EA!

zambesc si dau din cap.

- credeam ca macar tu nu ai sa apari azi!

ea ma privi. era rece. taia.

- credeai sau sperai? nu te mai amagi! iti sunt cea mai buna prietena!
- mda...
- esti ironica fata! de ce ma urasti defapt?
- pentru ca esti INDIFERENTA! din cauza ta mor oameni, suflete...din cauza ta lacrimile stau pe marginea prapastiei din noi...
- na si de aia nu mai poti tu acum. acum te doare de tine. e bine si asta din cand in cand.
- de unde stii tu?
- eu aud sufletele. cat despre mine...gresesti fata. eu doar sunt - ca oricare alta traire: iubirea, tristetea, fericirea...
- nu. tu esti altfel!
- nu eu sunt altfel. voi oamenii sunteti diferiti. fiecare ma traiti altfel. unii atat de putin incat ma irita pana si pe mine, altii moderat, iar altii ma traiesc atat de intens incat as vrea sa imi iau si eu concediu...
- cu alte cuvinte...
- nu ucide mesagerul. eu sunt "omul" fata! sunt "omul" imbracat cu o alta haina - sau dezbracat de o alta haina. cum vrei sa privesti situatia.
- dezbracati de suflet...
- poate...daca nu vi-ati lasa sufletele" de buna voie si nesiliti de nimeni" tabla de darts sentimentelor altora...
- te-am cunoaste mai bine
- nu pe mine. celelalte trairi...
- bine Indiferenta...eu mi-am luat pasii si plec.
- nu sunt ai tai. ai tai sunt mai mari.
- mai mici ai vrut sa zici.
- nu! mai mari. talpa ti-e mica, dar pasul ti-e mai mare...mereu cari pe cineva cu tine in el.
- nu-i asa? fac parte dintr-un mare" harem sentimental" - ultima cadana de zambete... heiii, unde ai disparut asa?
- in coltul ochiului tau stang... - hai, ia-ti pasul si pleaca. la urma urmei eu sunt Indiferenta!

amar

gândul meu tace
doi corbi îi stau pe umeri
şi ciugulesc amar

buzele le strâng cu putere
până simt cum îmi scrâşnesc dinţii

toţi corbii mei ţipă
şi ţâşnesc afară prin ochi
sfârtecând cu aripile

acum stau cuminţi
pe gene
şi se iubesc

9 octombrie 2008

La Multi Ani draga Mama!

De ziua ta toate florile, fericirea, sanatatea si zambetul din lume!!!
Sa ne traiesti cat mai multa vreme sa ne bucuram unii de altii cat mai multi ani, sa ne impartin amintiri printre zile frumoase si clipe senine!

LA MULTI ANI MAMA GETA!!!

cu dragoste nepoata ta Augusta-Maria
si
copiii tai Catalin si Ramona-Sandrina!

iti multumim ca existi atat de fumos in viata noastra!

4 octombrie 2008

povestea unei Mame

Ca şi o adiere de primăvară încă timpurie...timpul se joacă în părul tău alb Mamă... Uneori ţi-l împleteşte în vise argintii, alteori în culori castanii...şi ţi-l plouă cu amintiri.
Doar zâmbetul jucăuş şi ştrengar, steluţele din privirea ta căpruie îmi descriu ÎNCĂ sufletul tău de copil...mare şi plin de griji pentru mine.
Cred că aşa mi te voi aminti mereu - alergând la uşă repede, repede şi deschizând braţele a dor de mine - şi trecuseră doar câteva ore de grădiniţă, de şcoală, de facultate, de servici...Mamă, dar erau orele calvarului tău: "Oare e bine?", "Oare nu plânge?", "Oare nu e tristă?", "Oare îi e bine?" ...şi acest..."Oare..." era plasat în mijlocul unei liste atât, atât de lungi...
Când mă întorceam de oriunde aş fi fost plecată...casa mereu mirosea a tine Mamă...!
A parfum de lavandă şi lăcărmioare... Tot ce era greu şi rău rămânea la uşă, dispărând odată cu braţele tale larg deschise...şi cu inspirarea aerului drag de la pieptul tău.
Şi acum îmi amintesc miresmele copilăriei mele...: prăjitura cu mere şi scorţişoară şi mâncarea mea preferată de mazăre... Am să port cu mine aceste miresme mereu...sunt nişte amintiri pe care încă le simt când mă gândesc...Acasă!
În vacanţele copilăriei mele, când eram departe de tine... - te auzeam plângând în visele mele - mă trezeam cu ochii umezi de tine...şi cu mâna strângând puternic colţul perinii...în credinţa că era mâna ta caldă şi protectoare.
Fără să simt, ...am crescut şi eu Mamă, dar încă îmi imaginez buzele tale asemeni unei închipuiri pe degetele mele micuţe şi firave în timp ce dormeam. acum...pot să mi le imaginez aşa cum au fost!
Acum am şi eu două mânuţe de sărutat.
Sunt atât de mici Mamă...!!!
Atât de mici, încât mi-e teamă să nu le strivesc sub buze şi zâmbet. Uneori scap lacrimi peste ele, iar puica mea...zâmbeşte în somn. Când îi cânt cântecele de leagăn şi o privesc la sân ştiu cu adevărat ce am însemnat eu pentru tine şi tu pentru mine. Când mânuţele ei îmi ţin sânul...ştiu cu adevărat cât de mică e lumea... - TOATĂ E A MEA - , iar uneori...nici LUMEA nu e deajuns şi atunci ŞTIU...că fiecare copil e un UNIVERS, iar eu sunt încă UNIVERSUL TĂU...
Îmi aduc aminte Mamă...cum deşertam tolba cu poveşti la o ceaşcă de cafea în fiecare zi alături de tine şi cât de frumos ştiai tu să râzi şi să îmi transformi ziua într-o zi minunată.
Azi,...ne-am revăzut la cafea - e aceeiaşi aromă..., poveştile sunt mai multe şi altele -, dar azi am şi eu griji Mamă şi mă întreb: "Oare...???"..., iar tu mă ştii şi sărutându-mă pe frunte îmi spui zâmbind: "Gata pe azi...fugi acasă. Te aşteaptă acolo o altă poveste de povestit, iar timpul...nu ne iartă. Nu-l pierde cu mine...câştigă-l lângă ea...Clipele voastre acum...sunt cele mai frumoase! Noi..., ne mai vedem mâine...până într-o zi!".
Te privesc Mamă şi tăcând îţi spun tot: TE IUBESC CUM NUMAI O FIICĂ MAMĂ...POATE IUBI !!!
Cu lacimi îmi surâzi şi te îndepărtezi...TU...ŞTII...CUM NUMAI O MAMĂ...POATE ŞTII !!!

Acum...stau şi mă uit la puiul meu cum doarme. O ţin de mânuţă şi o bat încet pe spate când scânceşte - are colici -, iar ea...ŞTIE că o fiinţă cu glas tremurat de emoţie mereu o veghează de tot ce o doare.
Acum...nu, dar mai târziu îşi va aminti căldura mâinii mele, a vocii, a pieptului şi va ştii că a fost...MAMA !!!
Miresmele copilăriei ei vor fi altele, dar dragostea MAMEI va avea aceleaşi amintiri...!!!

...........

CU DRAGOSTE MAMELOR ŞI COPIILOR LOR!

CU APRECIERE TUTUROR CELOR CARE ŞTIU SĂ LE FIE ADEVĂRATELOR MAME APROAPE LA BINE ŞI LA GREU!

CU PRIETENIE...CELOR CARE ŞTIU SĂ SIMTĂ!

........

"Ai luat toate lucrurile obişnuite ale vieţii de zi cu zi şi m-ai făcut să mă simt deosebită. Ştiu că orice mi se va întâmpla în viaţă, datorită ţie, valorez ceva" - Pentru o minunată MAMĂ (Helen Exley)

2 octombrie 2008

rochie neagră



răscolesc în mine - ochii mi-s goi şi orbi de căutare
mi-a răsădit doar durerea în carne
şi încep să cresc către Cer copac de lacrimi
cineva m-a îmbracat într-o rochie neagră de amintire,
iar eu am înmugurit cu sufletul în jos
ca o aşteptare

în mine nu mai cresc furtuni şi întrebări
răspunsurile au înţepenit cristaline în ploi fără picături
doar căderea lor se aude asemeni unei vieţi de sticlă
sfărâmată înainte de timp - puf de păpădie între geruri de îngeri,
iar eu am înmugurit îngenuncheată
cu ţipăt mut

în cer mă ţintuieşte o gheară de sânge - ochii mi-s plânşi şi calzi
tăcerile şi răzvrătirile îmi sunt oloage şi cărunte,
iar in mine troienesc zăpezi înalte şi îngheţate,
iar eu aştept să înmuguresc din nou

în timp ce cineva mă îmbracă din nou ca o repetare
într-o rochie neagră de amintire!

salcie

cerul meu este o salcie răsucită pe dos

o întrebare,

doar o întrebare
creşte drept
cu toate ramurile
în sus
răsfirată,
amară,
picurată

şi,

un răspuns,

doar un răspuns
coboară privirea
deci, da!
ploaia poate să ude cerul
chiar dacă
are sufletul
c-un genunchi în podea

29 septembrie 2008

o iedera

"asa s-a nascut o lacrima perfecta"
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

sunt o iedera

am crescut candva,
demult
pe sufletul tau,
in sufletul tau,
iar tu in fiecare frunza
si mirare de-a mea
de la talpi pana la cer

cerul tuturor intamplarilor
si-al iubirilor verzi

ne-am nascut asa...
impreuna
unul-altuia

traiam frumos
pana intr-o zi cand,
de nu stiu unde,
un vant neprielnic

ne-a smuls
unul din altul
asemeni unui corb flamand

acum...
sufletul tau
simte doar o inclestare
ce se incolaceste,
se incolaceste,
se strange
pana cand simti ca te sufoci
de dor
si strigi,
strigi
dangatul acela infierat in mine
ce ma rastigneste,
ma intinde,
ma imparte peste prea mult cer

pana cand,
din fiecare parte din mine cad lacrimi
sangerii

uit...
ca suntem crescuti
din aceleasi radacini
adanci,
asemeni unor gheare infipte-n noi
ca o cruce

si...
fara sa vreau,
te dor,
ma dor
si...
fara sa vrei,
ma dori,
te dori

cum spuneam
ne-am nascut asa
impreuna
unul-altuia
imprastiati peste prea mult cer

o iedera!
.................................

http://www.youtube.com/watch?v=YLXsLV7dJMo

16 septembrie 2008

viata...

Viata...
O alee de parc toamna!
Sub pasi ti se deschide un drum acoperit de zeci de culori. Niciodata nu stii ce se afla sub pas - poate doar o frunza uscata, poate doar o culoare, poate doar o mireasma cruda ce iti cutremura sufletul, poate un drum frumos si lin, poate un val mereu nelinistit...cine poate stii?
Ma uit in urma, ma uit in prezent, ma uit in fata si totul pare un drum pe care sunt asternute aparent fara noima culori si miresme, pietre si praf.
Uneori nu stii unde sa calci. Te grabesti sa alergi - faci pasi uriasi - , iar drumul este plin de gropi, de rascruci.
Te opresti de multe ori nauc in mijlocul tau si nu stii in care parte a sufletului sa o apuci. Nelinistile, teama si nesiguranta de multe ori te izbesc de peretii inimii zgudindu-ti orice incercare - uneori alegi sa te retragi din nou in propriul sange si sa curgi la fel de orb ca si pana atunci, iar alteori o iei inainte...
Ici si colo cate un palc de iarba... - o floare razleata, un fluture pierdut - zici pe moment -, un tril de pasare - si de atata praf inghitit, cateva clipe stai sa iei o gura de aer curat strecurat ca si o oaza pierduta undeva in adancul fiintei tale.
Atunci, de abia atunci reusesti defapt sa vezi ca nici gropile nu sunt mai multe decat firele de iarba, ca nici praful nu e mai mult decat azuriul cerului, ca nici rascrucile nu sunt mai multe decat urcusurile si...zambesti: ti-ai amintit de fluture!
Nici el nu a fost intamplator acolo!
Avea ceva de spus, avea ceva de aratat. Fluturele ne arata defapt ca in mijlocul locurilor ce par goale mereu exista ceva care sa le umple de lumina; ca in mijlocul caderii mereu exista aripile pregatite pentru zbor; ca in mijlocul clipelor, iubirilor, sperantelor, lucrurlor, oamenilor pierduti mereu exista alte clipe, iubiri, sperante, lucruri, oameni care asteapta sa fie lasate in sufletul si viata ta!
O fereastra inchisa niciodata nu va impiedica lumina si soarele sa patrunda inauntru, decat daca noi insine vom decide sa ne zavoram in spatele intunericului din noi!

Viata mea pana acum a fost cate ceva din toate, dar pana nu demult nu am fost altceva decat o larva de fluture inchisa intr-o lume in care numai visele patrundeau pe fereastra asemeni unor licurici - speranta nu murise - lasasem fara sa stiu o gaura micuta in geam!
Nu stiam cum arata un cer instelat, nu stiam ca luna poate coboari pe chipul meu in fiecare seara, nu stiam ca norii ascund ceruri atat, atat de frumoase si nu stiam ca aripile pasarilor sunt folosite pentru zbor, dar in "neviata" mea mereu mi le-am imaginat pe toate.
Poate de asta nu am uitat niciodata ca Dumnezeu alaturi de trupul sufletului mi-a lasat doua aripi, iar cand am vrut sa zbor am stiut de prima data ca POT sa o fac si...mi-am deschis aripile larg, am tipat crud tot trecutul si m-am ridicat libera in oceanul de azur pe care l-am visat de atata vreme!
Pana in ziua in care am decis sa las soarele sa intre in intunericul meu nu am stiut ca viata poate sa fie atat de frumoasa, ca visele se pot implini, ca noi ne apartinem noua ca sa ne putem darui cu toata frumusetea si dragostea de care suntem capabili fiintei iubite, copiilor, familiei, oamenilor!!!
Cand am invatat acest lucru in ochii mei s-a adunat atata culoare, caldura, recunostinta, fericire si stralucire incat am invatat sa stiu ca rostul fiecaruia dintre noi este sa speram ca intr-o zi vom iubi si vom fi atat de iubiti incat toate vor stii sa prinda sens in viata noastra si ceea ce pana atunci era doar intrebare, atunci in sfarsit se transforma intr-un raspuns clar!
De atunci am stiut ca pentru a fi fericiti in viata trebuie sa facem alegeri, dar pentru a fi cu adevarat fericiti in viata trebuie sa stim sa facem propriile alegeri!
Eu am ales! Alegerea mea a ranit probabil asa cum orice alegere raneste, dar sufletul meu e impacat pentru faptul ca am ales ceea ce am considerat a fi mai bun si mai corect pentru toata lumea. Am ales iubirea! Daca as fi ales sa raman as fi ales tradarea si minciuna. Mi-as fi tradat viata, sufletul si propriile convingeri si indirect as fi tradat viata, sufletul si convingerile altor oameni dragi mie si a celui pe care am ales sa-l iubesc!
Alegerile dor, dar este bine sa alegi inainte de a deveni sclavul unor alegeri prea tarzii!

Alegand atunci...viata si zborul meu a devenit o viata si un zbor comun si nimic nu este mai frumos decat sa traiesti o viata in doi!
E ca si cand ai stii ca poti sa iti imparti inima, sufletul, trupul in doua si sa-l daruiesti altcuiva spre pastrare fara teama ca te va frange, ca te va sfasia...pentru ca intotdeauna in locul jumatatii tale o vei avea pe a lui.
Nimci nu a fost usor si nimic nu ne-a facut viata sa ne fie mai usoara. Am invatat insa impreuna sa trecem peste tot si toate ce ne-au fost grele si am invatat sa stim ca nimic nu este imposibil...nici macar imposibilul! Tot ce are o limita poate fi depasit! Depinde doar sa stii ca atunci cand e sa te inclini ai o baza solida care niciodata nu te va lasa sa cazi sau sa te frangi!

Acum stiu ca nu voi mai fi niciodata singura. Nu am sa fiu singura nici cand nu am sa mai fiu! In sufletul meu mereu vor exista doi ingeri: sotul si fiica mea - doi ingeri care au sa-mi incalzeasca intunericul si sufletul oriunde va fi sa fiu!
Acum stiu ca niciodata nu voi muri! Intotdeauna am sa raman aici si am sa ma bucur prin bucuria copilei mele, am sa rad prin rasul copilei mele, am sa fiu fericita prin fericirea copilei mele, am sa fiu lacrima cand ea va fi trista, am sa fiu pamantul cand ea va ingenunchea...am sa fiu tot ce va trebui sa fiu pentru ea...prin ea!

Si pentru ca astazi...18 octombrie 2007 Puica mea are o luna...vreau sa-i MULTUMESC pentru ca a luptat sa ramana langa noi, pentru ca a luptat sa poata sa scoata primul scancet, pentru ca a luptat sa ne putem cunoaste, pentru ca a luptat sa putem sa o iubim si sa ne iubeasca, pentru ca a luptat pentru dreptul ei la viata..., pentru ca a luptat sa fie un fluture care are ceva de spus si de aratat inca de la prima lui batere din aripi!!!
Iti doresc Puica mamii cat mai multe luni inflorite si inmiresmate, cat mai multi ani in care sa stii sa culegi culorile toamnei, stelutele iernii, ciresele verii si mugurii primaverii! Iti doresc sa ai un drum cat mai lung si mai frumos! Sa cunosti alei pline de flori si fluturi, in care pietrele doar sa cladeasca nu sa impiedice, in care praful doar sa cimenteze nu sa asfixieze, in care durerea si lacrima sa existe doar pentru a stii ca pentru orice tel in viata trebuie sa lupti cu tot ce ai mai bun din tine, iar durerea de cele mai multe ori e cea care ne face mai buni, mai umani, mai calzi si ne invata sa mergem mai departe!
Iti doresc sufletul meu sa nu uiti nici o clipa CE si CAT INSEMNI TU pentru NOI DOI! Ai fost dinainte de a te naste UNIVERSUL NOSTRU, iar noi vom fi mereu stelele care vor straluci pentru ca tu sa stii mereu unde sa te indrepti cand te vei pierde, ca tu sa stii ca intunericul defapt ne arata ca exista lumina, ca tu sa stii ca niciodata nu vei fi singura...undeva, mereu, doua stele vor arde continuu de dragul si binele tau!!!
Sa ne cresti mare iubita noastra si sa ne fii fericita!

12 septembrie 2008

Isabela Lorelai - Omul meu Inger!

M-am plimbat mult timp pe carari de Internet. Unele m-au purtat catre oameni grabiti, altele catre oameni care stiu introspecta. Majoritatea cararilor insa te poarta catre oameni ce trateaza superficialul din viata - stiri fara suflet, can can...nu m-am regasit si nu am sa le mai bat la usi de conac.
Uneori, frunzarind fara tel am surpriza sa gasesc oameni frumosi, oameni care daruiesc, oameni care macar un timp se opresc si privesc in jurul lor.
Atunci se face ca imi incep ziua frumos: cu un zambet, cu o alta culoare, cu o aroma deosebita!
Intr-o zi oarecare umbland hai-hui cu sufletul descult prin iarba si vise, prin ganduri si randuri am gasit ... nici nu stiu prin ce minune... un crang!
Era atata liniste si frumusete acolo incat pentru prima data mi-am fost sfioasa!
Era asemeni unei bucatici de pamant sfant unde trebuia sa te descalti de toata rautatea, negura si gandurile grele, sa-ti faci cruce cu toata fiinta, sa zambesti larg si din tot sufletul si...sa pasesti cu tot ce ai mai bun in tine!
Peste tot in jur doar minune!
M-am intrebat o clipa...unde a fost locul asta atata vreme?
Am privit mai atenta, iar din jur imi zambeau atat de frumos: copii, batrani, oameni...ce tacand si surazand isi cereau dreptul la viata!
M-am cutremurat!

Am ramas si am citit. Am descoperit povesti cu oameni, despre oameni, pentru oameni!
Recunosc sincer ca prima data am plans mult. M-au durut atat de tare unele povesti incat am simtit ca ma sufoc. As fi vrut sa fug, dar si asa...suferinta ramanea.
Prima oara, primul lucru intiparit in minte mi-a fost: si eu sunt mama!
Asta...mi-a infipt in suflet un tipat! De ce?
Boala nu alege. Oricare putem fi in locul lor si oricare dintre copii nostri ar putea trai drama.
Mi-am privit o clipa copila dormind atat de linistita si i-am multumit lui Dumnezeu inca o data si o data...pentru veselia, exuberanta si sanatatea ei!
Si...am stiut! Am stiut ca si MAMA ei trebuia sa faca ceva! Ce mama as fi fost daca as fi ramas nepasatoare?

Pe toti ii tinea de mana o Zana buna - Isabelle Lorelai!
Indiferent de cum se anunta dimineata timpul ei probabil in suflet...ea zambea, incuraja, inainta!
Nu stiu nici acum cum reuseste sa duca pe umerii sufletului ei atat de multe povesti despre care altii se tem si sa asculte si sa citeasca, in timp ce ea...le poarta pe palme de om bun, le saruta cu toata puterea ei de a lupta si le ajuta cu tot sufletul de OM-INGER!!!
Pentru mine Isabelle este una dintre cele mai frumoase ramuri inflorite a copacului numit UMANITATE! Oameni frumosi, daruitori, caritabili, iubitori ca si ea fac sa merite sa iti doresti si mai mult si sa stii ca SE POATE!
As vrea sa pot sa o descriu in cuvinte, dar nu pot. Simt ca i-as smulge din aripi si i-as lua din culoare!
Pot sa spun doar ca sunt mandra si fericita ca am intalnit-o!

Ea este un fel de...DA MAI DEPARTE!
Face totul din suflet pentru suflete, fara sa astepte nimic in schimb decat sanatatea si linistea celor pe care ii ajuta!
Eu...am primit o parte din seninatatea ei si...DAU SI EU MAI DEPARTE!
Primiti si voi...SI DATI SI VOI MAI DEPARTE...VA ROG!
Doar asa lumea poate fi ... altfel, iar unii oameni pot avea macar o sansa!!!

Va rog din suflet sa o vizitati si voi pe Zana cea Buna...


Ea are loc in sufletul ei pentru fiecare dintre noi! Sufletul ei este atat de generos incat cred cu sinceritate ca toata lumea poate sa incapa in el!
Ea intotdeauna are o vorba buna pentru toti, un zambet, o mangaiere!
Ea stie sa fie o dimineata ce se anunta cu soare...indiferent cati nori zarim pe cerul nostru!
Intr-o lume necunoscuta, fara semafoare, fara placute care sa te directioneze ea este un om nascut pentru oameni, o stea polara care pana si ziua stie sa ramana atat, atat de frumos!