Griuri - Dungha

Toate par a fi cutii mici în care ne îngrămădim gândurile şi viaţa, de parcă am dori să le facem mereu un spaţiu mai mare. Defapt sunt cutiuţe muzicale. Locuri unde inima cântă melodii numai de ea ştiute. Casele noastre. Gri pe dinafară, pline de culoare pe dinăuntru. Nu totul este ceea ce pare. Viaţa blocurilor nu constă în felul în care sunt construite ci în cine le locuieşte. Oamenii sunt inima acestora, iar ele, blocurile sunt locurile acelea unde noi ne clădim speranţe. Aşa ca şi ele. Una peste alta, până sus la cer. Gri peste gri, gri peste roşu, gri peste alb, gri peste albastru, până ne desenăm paleta perfectă de culori. Blocurile par prea strâmte pentru noi când ne dorim să zburăm, dar defapt ele sunt locul ideal unde se pot construi aripile perfecte: "Mai departe şi spre infinit!". De pe acoperişurile lui ai cele mai frumoase panorame şi cele mai adânci prăpăstii. La mijloc eşti tu. Întotdeauna. Până când găseşti locul unde tu eşti răspunsul suficient.

Text: Lady Allia; Foto: Dungha     
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds ARTE Zinnaida 

Statia

Îmi amintesc de timpul în care stăteam în grădina bunicii întinsă pe o pătură, cu picioarele sprijinite de trunchiul unui păr bătrân, în al cărui scoarţă anii lăsaseră brazde adânci, dar frumoase. Atunci mi-am spus prima oară că şi oamenii ar trebui să fie la fel. Ar trebui să lase să treacă timpul prin ei, frumos şi senin. ...
De câte ori trec prin oraş pe lângă un copac, îmi amintesc de zilele acelea. Cum aş sparge eu bariera regulilor şi m-aş tolăni lângă un copac, sorbind din cupa cerului şi trăgând perdeaua peste soarele toropitor. Apoi m-aş descălţa şi le-aş aminti oamenilor de copilul din ei. Poate am învăţa să alergăm împreună, iar străzile nu ar fi numai nişte locuri pe unde umblăm. Ar deveni locuri unde poposim frumos prin noi. Nu ar mai fi locurile pe unde ne alergăm toată ziua prin noi. Ar deveni un parc al timpului unde am avea timp să ne cunoaştem.

Text: Lady Allia; Foto: Dungha    
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds ARTE Zinnaida 

Vineri seara...sau drumul spre acasă...

Şi, în toată nebunia şi zgomotul acela, uneori e atât de multă linişte. În drumul către casă. Fiecare o avem într-un fel sau altul. Casa este locul acela unde ne simţim în siguranţă. Poate fi un loc undeva în timp, departe, departe, o tabără la munte, un colţişor de mare sau inima cuiva. Eu sunt acasă în inima ta. Mi-e bine. Pe acolo nu sunt maşini care stau la sens giratoriu. Nici teamă. Nici frig. Nu se aud claxoane. Acolo, mă grăbesc mereu să ajung. Acolo e doar linişte, căldură şi vocea ta. Privirea ta este o mare. Fără blocuri. Fără lumini de stradă. Doar cu valuri blânde şi lampioane aninate de suflet. Cum spuneam, fiecare avem o casă şi, în toată nebunia şi zgomotul acela, uneori e atât de multă linişte. E seară vezi? S-au aprins felinarele...Mă întorc acasă!

Text: Lady Allia; Foto: Dungha    
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds ARTE Zinnaida 

Nămeţi şi speranţe

suflete pod viu
peste bulgari albi de nea -
semne de carte.

Şi peste tot în jur era numai zăpadă. Mă simţeam atât de vinovată. Îmi dorisem iarnă! iarnă să pot alerga prin zăpadă. Să pot face îngeraşi şi oameni de zăpadă cu nasuri roşii şi fulare cărunte croşetate parcă în aşte vremuri. Iar zăpada a venit. A venit aproape fără de sfârşit. Se mutase oceanul în jurul meu. Valuri uriaşe de nea ucidea vise. Şi vieţi. Oamenii învăţau să supravieţuiască din nou. Departe de lume. Departe de civilizaţie. Prizonieri în propriile case. Iar copiii nu mai veneau. Departe, apărea câte o speranţă. Se auzea o voce străină. O rază de lumină pătrundea pe geamul pe care de câteva zile nu mai intrase decât întunericul din mijlocul nămeţilor. Şi oamenii ieşeau. Lângă roata străină a autobusului se ivise un ghiocel. Şi alţii în colţ de privire. Veneau copiii acasă. Care de pe unde. familia înseamnă că nimeni nu e singur!

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds ARTE Zinnaida 
Text: Lady Allia; Foto şi haiku: Dungha    

268

lipsa zapada -
alb cu sanii si copii
derdelus lucios.
.....

Nu voi uita niciodată când am conştientizat prima zăpadă. Mi se părea că acolo sus este cinva care poate face magie. Atâta delicateţe şi gingăşie în fulgii de nea. ne amintesc mereu cât de scurt şi fericit ar trebui să fie drumul prin viaţă. Ca un zâmbet mare şi alb. Senin. Care te ţine conectat la bucurii! Când nu este zăpadă, îmi rămân beculeţele. Sunt seri pe care mi le ptrec fotografiindu-le, privindu-le şi bucurându-mă de ele ca şi un copil mic. La început erau beculeţe firave...doar lumini albe, micuţe. Acum, au diverse forme. Stele, fulgi, culori. Un joc de culori şi amintiri peste străzi şi privire. Copaci care par îmbrăcaţi în basme. Şi colinde. Acum e 268. O stradă unde visele se derulează frumos...ca o poveste mereu repetată...

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds ARTE Zinnaida 
Text: Lady Allia; Foto şi haiku: Dungha 

Culorile lui Dungha

pendulul canta
verzi cu nopti cu stele moi
frunzele soptesc

Seara asta este mai altfel. Mai tăcută. Poate şi pentru că se apropie iarna. Ajunul Crăciunului. Poate şi pentru că mie îmi place seara în mod deosebit. Seara, totul devine mai frumos. Alte culori. Alte sunete. Din fiecare casă se ridică câte un firişor de lumină plăpând, iar de dincolo de ferestre, siluete stau la mese, dansează, râd. Totul devine un fel de film cu încetinitorul. Te poţi bucura de el. Maşinile şi zgomotul pare şi ele să adoarmă încet. Ici şi colo se mai aude câte o pasăre. Adierea vântului. Copacii care foşnesc. Iar aerul, aerul miroase a zăpadă. Seara aceasta însă, e altfel. Auziţi, de departe se aud sunete de clopoţei...Sau să fie doar un vis?

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto şi haiku: Dungha    

Brazi în Picătura de vopsea

Şi, câtă toamnă în jur! Câtă toamnă în mine. Sufletul se apleacă sub atât de mult ruginiu. Şi galben. A aminti, amintiri. Din suflet se ridică spre cer copaci goi. Şi tot de acolo, brazi. Brazi înalţi şi verzi. Speranţe. E ca şi cum te-ai găsi pe tine în tine. Arar, dar frumos. Brazii, îmi amintesc mereu de iarnă. Nu de cea geroasă. De cea caldă. De aia plină de lumină şi globuri. Chiar şi vara. Brazii sunt sufletul poveştilor mele. Din ei se nasc toate. Şi tot în ei adorm spiriduşi şi gânduri. Apoi, din nou galben. Să putem visa aproape în sepia...

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia
 

Duşca - Picătura de vopsea

blazon fluturat
adunare timida
doar noi printre noi

Şi aşa, în fiecare zi, nea Petre se oprea la birtul de lângă casă. Nu stătea mult. Doar cât să îşi înnece amarul şi frustrările. Dacă ar fi fost să le înnece pe toate nu ar mai fi ieşit, dar aşa, el amăgea sufletul. Măcar ieşea zâmbind. Tanti Ioana nu merita să îl vadă altfel. Ea îi dăruise patru prunci frumoşi şi mulţi ani de căsnicie. Unii nici măcar nu ştiu că o căsnicie poate dura atâta. Cât aproape o viaţă de om. Dar a lor dura. Mereu se vedea cu Vasile. Om bun. Îl cunoştea dinainte să ştie a vorbi. Petre fusese cândva om mare. Respectat. Avusese şi multe responsabilităţi. Şi mulţi oameni de făcut oameni. Dar cine îşi mai amintea? Nici măcar statul pentru care îşi rupse oasele şi sufletul în două, în trei, în zece, în sute. I-a luat de la o vreme şi picătra de onoare ce şi-o mai permitea. Mai dădu o duşcă pe gât. Mai bine nu ar fi ştiut nimeni vreodată că prin mâinile şi sub fruntea lui trecuseră cândva armate întregi de oameni. Se ridică. Vasile salută ca de obicei: "Sara bună să ai dom' Maior". Maiorul, zâmbi. O să aibă când o vedea ochii Ioanei.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto şi haiku: Dungha      

Picatura de vopsea - 53 - FOCSANIUL Ramona Sandrina Ilie

M-am născut la Oradea, într-o zi de iarnă, undeva prin februarie 1977. Nu aş fi crezut vreodată că voi iubi un alt oraş la fel de mult. Totuşi, s-a întâmplat. Focşaniul! Focşaniul a fost dragoste la prima vedere. Acum ştiu însă că mai mult nu se poate iubi un loc. Aici, pe aleile lui a făcut fiica mea Augusta-Maria, primii ei paşi. Aici mă simt acasă. Sufletul meu la fel. Astfel că, locuiesc în Focşani din 2006. Emoţiile mele locuiesc şi ele cu mine. Iar eu în ele. Nedespărţite. Am mai multe pasiuni, dar cele mai apropiate mie sunt scrisul, fotografia şi ascultatul muzicii. La scris, cred eu sunt mai pricepută decât la fotografie. Totuşi, fotografia e o altfel de iubire. Deci, am să vorbesc despre fotografie. Aici, la Dungha, este la ea acasă.

Fotografia, pentru mine, este o stare de spirit, o altfel de poveste pe care noi o ducem în timp şi chiar dincolo de el. Fotografia e cea care poate păcăli timpul. Îl fură şi îl întinde peste o bucată de hârtie, iar apoi ne-o dăruieşte nouă. Să vedem cine suntem. De unde venim. Ce am fost. Este aceea emoţie pe care sufletul nostru o simte, iar ea, fotografia poate să o redea. O formă de comunicare cu gândurile, simţurile, trăirile noastre. Cu noi înşine. Iubesc să fotografiez copacii, cerul, natura, păsările. Totuşi, pentru mine fotografia înseamnă oamenii. Cei din ea şi de dincolo de ea. Amintiri dragi, ipostaze, gesturi, mirări, zâmbete, lacrimi, culori, copilării, adolescenţe, naştere, bătrâneţe..., cum spuneam, amintiri.

Îmi amintesc că tata avea un aparat rusesc, negru. Era într-o husă neagră de piele groasă şi tare. Mi-a plăcut de prima dată când l-am ţinut în mână. Avea soluţii de developat şi extrem de multe fotografii alb-negru. Stăteam ore în şir şi le admiram. Le aranjam cerc în jurul meu şi ştiam totul despre fiecare dintre ele. Erau multe chipuri în acele fotografii. Oameni prinşi în timp. Oameni dăruiţi. Oameni daţi mai departe. Fiecare într-o anumită stare. Atunci am înţeles valoarea fotografiei, dincolo de sentimentul care ţi-l oferă. Fotografia este singura care, aşa cum am mai spus, poate să se joace cu valoarea temporală. Este singura care poate ţine timpul în loc sau poate să sară din trecut în prezent, din prezent în viitor. Atunci am înţeles că aşa o pot ţine pe bunica mereu aproape. Şi pe bunicul. Şi pe mama. Pe tata. Momentele alături de fraţii mei. Prin fotografie, bunicii mei nu au murit. Sunt mereu aici. Bunicii nu mor. Tot atunci mi-am dorit să am şi eu un aparat al meu. Cu care să fiu prietenă bună. Să ne cunoaştem şi să ne înţelegem.

Tot mai cred că Sony al meu mă cunoaşte mai bine decât îl cunosc eu. Reuşeşte să facă fotografiile ba mai înainte, ba mai târziu decât îmi doresc şi, de cele mai multe ori, mai bine decât le-aş fi făcut eu :). Am făcut multe fotografii împreună. Fetiţa mea a avut fotografii din fiecare săptămână a vieţii ei. I-am surprins orice mirare, orice zâmbet, orice pas. Pentru mine, acesta este punctul culminant al fotografiei. Al fotografiei mele. Îmi plac copacii. Defapt îi iubesc. Am fotografiat mulţi. Aşa ne apropiem noi unul de altul. Apoi, ne rămânem. Iubesc cerul şi norii, pentru că sunt o visătoare convinsă. Îi fotografiez în cele mai ciudate ipostaze şi mă bucur de fiecare pată albă pe o mare albastră. Mi se pare o tablă imensă pe care o mână de artist pictează cu vată de zahăr.

Iubesc Focşaniul. Şi el pe mine, deoarece îmi arată ceea ce alţii nu reuşesc să vadă la el. Sau nu pot. Sau li se pare prea banal. De câte ori ţin aparatul în mână am emoţii. Tot de atâtea ori îmi amintesc de aparatul tatei. De fotografiile mele stângace. De bucuria pe care o simt când le privesc de zeci de ori pe fiecare. Acum, timpul poate să zboare. Unde vrea şi cât vrea. Eu tot i-am furat câteva clipe veşnice cu ochiul unui aparat de fotografiat şi le-am aşezat frumos într-un album de suflet. De acolo, nu va mai putea zbura, iar eu am locurile şi oamenii mei dragi şi frumoşi alături, pentru totdeauna...cu aproape toţi paşii, toate zâmbetele, lacrimile şi mirările lor!

Ramona Sandrina Ilie
în Picătura de Vopsea la,
Dungha

Liniştea apelor în fotografia lui Dungha

Era atât de multă linişte acolo. Linişte şi ape. Ape şi frânturi peste ape. Păsări. Ele au atât de multă linişte în zborul lor. În aripi. Doar uneori ţâşnesc. Gânduri. Apoi ţipă. Ţipă ca şi cum luna s-ar fi mutat în mijlocul zilei, iar ele s-ar fi transformat în lupi bătrâni. După ţipete, ape. Clipocit şi frânturi de timp în malurile lor. Toamna e aproape. Niciodată nu mi-am închipuit cum e toamna apelor. Acum, ştiu. Ape tremurânde peste copaci dezveliţi. Vânt ruginiu ce-şi plimbă povestea peste cercurile lor. Şi apoi...linişte. O noapte cu tot mai puţini greieri.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha         

Călători în lumea fotografiei

Era atât de multă toamnă în mine. Şi gânduri. Mai ales gânduri. Ciuguleau din sufletul meu mereu. Pescăruşi flămânzi de ape. Ochii mei i-au învăţat să zboare. Săbii albe către lună. Şi ţipete. Ochii se închideau încet, iar ei ţâşneau afară. capul pe spate, aripile larg deschise, ţipătul strident până în inima nopţii. Nimic. Doar un alt lup întins peste ape. şi atât. În rest, pescăruşi ce învaţă să zboare în orice anotimp şi peste orice ape.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha        

Alb în Picătura de vopsea

Adună toată zăpada şi topeşte-o pe inima mea. Din ea vor creşte flori albe şi firave. Un mic soare în dimineţi reci. Voi cânta apelor. Şi cerului. Tu, te vei apleca de fiecare dată să mă culegi. Într-o zi, îmi vei zâmbi şi voi învăţa să plutesc. În altă zi, ai să mă pui la suflet. Am să ţi-l ţin în palme. Petale. Tu vei fi un miez de floare, iar eu casa ta. Vezi, iubite? Câte flori albe peste noi şi câtă minune?!

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha      

Statia de tramvai din Picătura de vopsea

Câtă toamnă în jur şi cum se mai simte în aer, iar oamenii stăteau atât de plictisiţi sau nerăbdători să vină tramvaiul. Peste noi, din când în când se scutura câte o frunză. Din altă lume. Sunt sigură de asta. Atâtea culori la un loc. Atâta măiestrie. Uneori o ating de obraz sau o pun la ureche asemeni unei scoici. Mereu are ceva de foşnit ca şi când s-ar scurge nisipul într-o clepsidră cu timp molcom. Se aude un ţârâit pe linia de tramvai. Apoi, un claxon prelung. Oamenii par din nou vii. revin din gândurile lor şi şoptesc uneori cu voce tare: "Bine că a venit!". Toţi ne grăbim undeva. Numai toamna pare a sta. Şi tramvaiele. Ele fac mereu, mereu acelaşi traseu pe care îl spun pe de rost sub roţile lor mari, dar, cine stă să asculte un tramvai? Doar cei care plutesc!

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha      

Postarita - Picătura de vopsea

Îmi amintesc când eram la bunica în sat cum o aşteptam pe tanti Livia cu poşta. Îmi scriam cu prietenii care erau la doar 45 de km, de parcă am fi fost la nu ştiu câţi km distanţă şi concentraţi în armată, nu în vacanţă. Biata tanti Livia, trebuia să pedaleze câte 2 km să îmi aducă mie scrisoarea de câteva rânduri, dar eu tot o aşteptam cu sufletul la gură. Şi vecinii. Când o vedeau strigau cât îi ţinea plămânii: "Gheorghe, Mărie, Lenuţă nu auzi fată? Spune-i lui Anuţa că se vede poştăriţa!".
Într-o zi, am aşteptat-o pe tanti Livia cu o bucată mare şi caldă de plăcintă de prune, numai atunci scoasă din cuptor. Era preferata mea. Nu prea o împărţeam eu cu nimeni. Ea a zâmbit şi mi-a întins două scrisori. Mă ştia de mică. Ştia şi de preferinţa mea cu plăcinta. A luat plăcinta şi a spus: "Măi, fată, dacă ar fi alta în locul tău, aş veni tot la patru-cinci zile, dar când te văd cum mă aştepţi toată un suflet, nu mă rabdă inima! Şi mi-ai dat tu plăcinta ta cu prune...". Bunica a zâmbit şi i-a mai întins o bucată de plăcintă înfăşurată într-un ştergar: "Să le duci şi la copii Livie!". Apoi, când am crescut şi scrisorile s-au mai rărit, mă gândeam des la ea. Pe ploaie, pe soare, pe zăpadă, ea venea mereu şi ne bucura. Unii, se certau cu ea că nu ajugea la timp. Alţii, că nu le-a adus banii. Dar tanti Livia nu era de vină şi nu se certa. Ea le zâmbea mereu şi găsea un cuvânt bun. Într-o zi şi-a rupt piciorul. Toţi erau supăraţi pe ea că nu aduce poşta. Doar bunica i-a dojenit: "De voi nici nu poate muri omul, că şi atunci e de vină negândiţilor! Poate e bolnavă biata muiere!". Aşa şi era. Într-o zi, stăteam la poartă. Se vedea de departe o bicicletă şi nişte culori albastre. Când s-a apropiat, era o femeie tânără. Nici nu o cunoşteam. De atunci, la mine nu a mai venit poşta. Nu mai e nici bunica. Nici tanti Livia. Nici măcar amărâta aia de plăcintă nu mai poate fi la fel. Numa strigătul e acelaşi:  "Gheorghe, Mărie, Lenuţă nu auzi fată? Spune-i lui Anuţa că se vede poştăriţa!".

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha    

Dacă e sâmbătă seara, să fie Dungha! - Feeling

Da, magazinul acesta m-a atins. Eu am o mare problemă cu pantofii. Îmi plac. dacă aş avea o casă a mea, cu siguranţă mi-aş face o cameră mare, un fel de loc doar al meu unde i-aş aşeza frumos, aşa cum aşează copiii păpuşile. I-aş privi şi i-aş eticheta în sufletul meu. Cu sandalele acestea roşii, cu barete pe gambă am fost la prima întâlnire. Păream mai mare. El a zâmbit. Ştia că sunt micuţă la înălţime, dar mi-a trecut atât de duios mâna peste obraz. Pantofii ştia negri i-am purtat la absolvirea liceului. În mijlocul balului i-am dat jos. Mă strângeau. La câteva minute, pantofii mei stăteau la o bârfă cu cei ai colegilor şi ai profesorilor. Ba, chiar cunsocuseră şi alţi pantofi străini. Pantofii maro i-am purtat la primul interviu. Mi-au adus noroc. Cel mai mult însă iubesc sandalele acestea joase. Cu ele eram încălţată când mă îndreptam către maternitate. Şi tot cu ele eram încălţată cînd eram în parc şi fiica mea a făcut primii paşi. Da, pentru mine pantofii sunt o stare de fapt mare şi încăpătoare precum o carte cu întâmplări frumoase. Acum, am în picioare nişte papucei de vară cu fundiţă. Au o culoare nedefinită. Îmi plac, pentru că par a fi ai unei fetiţe pierdute într-un labirint de vise. Sunt atât de micuţi!

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha  

Club - invitaţie cu aroma picăturii de vopsea marca Dungha

Îmi amintesc când am fost prima oară într-un club. Mi se părea o lume interzisă. Plină de culoare şi sunete. De chipuri. Nu mă săturam să mă mai uit în jur. Nici măcar nu am dansat. Am stat la masa mea, cu un pahar de cola şi un pai în faţă. Cea mai mare încercare a fost să stau pe loc la ritmurile latino. Prima dată, am văzut o fată frumoasă şi visătoare. Îmi amintea de filmul acela, "Liceenii". O privire romantică şi pierdută undeva între clipa aceea şi o alta departe, departe. Apoi, tânăra cu ochelari. Părea ca şi prinţesele acelea din poveşti. Ascunsă în spatele unor lentile. Frumoasă şi delicată. Zâmbetul ei părea o poartă care deschidea atât de multe lumi. Un el, privea întrebător şi mirat. Puţin obosit. Ochii lui căutau. Probabil găsiseră, dar eu nu am de unde să ştiu ce. Nu vedeam decât întrebarea aceea mare, cât o lună plină şi frumoasă. Apoi, mi-a căzut privirea pe alt el. Am zâmbit. Îmi amintea de cel mai bun prieten al fratelui meu. Îl cheamă Claudiu. Probabil aşa va fi şi Claudiu când va creşte mai mare. Dezinvolt, frumos şi plin de senin. Surâs mare, larg, vise colorate şi multe sunete departe, departe de lumea asta reală. Apoi, cel mai mult mi-au plăcut ei. Nu mă interesează dacă sunt împreună. Nu doar asta contează. Contează că râd larg şi se simt bine. Că vorbesc aşa, cum vorbesc prietenii buni între ei când sunt împreună. Oamenii au uitat să vorbească unii cu alţii în ultimul timp. Oamenii au uitat să fredoneze, să zâmbească, să închidă ochii. Mă simt ca ultimul albatros acum. Sorb din suc. Constat că picioarele mele bat tactul oricum. Muzica e de vină şi oamenii aceia care acolo par a uita de toate. Am mai văzut o ea, un el, mai mulţi ei şi ele. Toţi aveau aceeiaşi frumuseţe şi seninătate. Dincolo de toate, construiau acolo propria lor noapte pe care agăţau o lună de sticlă care împrăştia curcubee.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha   

Culoarul din Picătura de vopsea

Nici măcar nu îmi amintesc locul. Doar zâmbetul. Zâmbetul şi pe ea. Cred că defapt ea era locul. Şi lumina. Lumina aceea care apare dintr-o dată când ceva nu ne place sau ne plictiseşte sau totul e cu susul în jos. Era doar un culoar fără culoare. Avea multe uşi şi părea că nici una nu era bună. Nimeni nu intra. Nimeni nu ieşea. Aerul se strângea în jurul meu. Sufocant. Deodată, toate luminile s-au aprins. Brusc. Ele erau acolo, doar că ea le închidea şi le deschidea. Apărea pur şi simplu, iar ele se jucau. În jurul ei. Atunci am ştiut că eram unde trebuia să fiu. Am zâmbit. Tot atunci am văzut că acel culoar era alb. Simplu. Ca şi acea întâmplare. Ca şi zâmbetul ei. Cu o excepţie. Zâmbetul ei era culori şi senin. Iar ea, părea ireală. şi eu, nici acum nu îmi amintesc locul. Doar că eram pe acolo.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha 

Căldura mare conaşule, căldură mare - Dungha

Frappe

Mă plimb de colo-colo fără nici o noimă. Azi. De obicei mă plimb grăbită. Sau cu treabă. Azi, nu. Mă uit în jur şi soarele pare a străluci şi mai tare. E de-a dreptul torid. "Căldură mare coniţă, căldură mare!" cum ar fi spus de alde Caragiale. Oricum pare a fi una din zilele acelea. Doar că eu nu caut strada Pacienţii, iar pe stradă nu e nici un poiţai călare. Sunt doar tarabe ambulante pe lângă maşini. Aruncate la întâmplare. Ferite de ochii celor ce ar trebui să-i vadă. Bune uneori pentru noi. Alteori enervant de inestetice şi "încurcă lume". Mă rog, după cum avem nevoie. Lumea de pe stradă se grăbeşte şi ea. Sau nu. Sau ţipă şi gesticulează. Căldura ne transformă ori în amorţiţi, ori în oameni grăbiţi. Mai arunc o privire. Poate găsesc ceva frumos. Sau măcar ceva care să îmi dea puţin răgaz şi sens gândurilor care parcă o iau razna. O văd. Mare cât "La tour Eiffel" . Oricum şi ea are un nume franţuz...Café frappé. Cred că voi intra. Îmi aminteşte de o scriere de a mea şi de nişte personaje dragi. Poate undeva în fundal va cânta iubirea, iar aerul condiţionat îmi va răcori puţin gândurile. Cald dom'le, cald...!

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha   

Cu maşina prin timp - Picătura de vopsea

Auto

Nu ar trebui sau poate chiar nu are importanţă, dar mie îmi aminteşte de filmele alb-negru şi de anii 60'-70'. De femei rafinate, elegante cu bucle şi rochii roşii cu buline albe, de bărbaţi în pantaloni cu pătrate şi pălării moderne cu boruri scurte. De rotocoale de fum şi de Billie. Mai ales de Billie. Parcă o văd stând pe capotă picior peste picior, ţinând în mână o ţigară lungă şi cântând. Lângă ea un el. Cămaşă albă şi bretele. O pălărie pe ureche şi un zâmbet frumos. Iar ea se ia la întrecere cu cerul. Cântă. Nu are importanţă ce. Billie cântă bine orice. Şi râde îngereşte. Stă într-un cot, visează, zâmbeşte şi se gândeşte la un el cântându-l cum doar ea ştie. La asta mă gândesc când văd cum ne plouă lângă un Megane roşu. Şi cum ne mai plouă...

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha

Floarea soarelui din Picătura de vopsea

Uneori, căutăm în jurul nostru o imagine de care să ne agăţăm. Un gest. Un zâmbet. Simţim că intrăm într-un loc întunecat. Uneori ne tot strigăm. Uneori nici măcar nu ne mai auzim. Auzim doar gândurile şi problemele. Telefonul. Ceasul deşteptător. Uneori, ne lovim în treacăt de un ghiveci de flori. Vânzătorul ambulant nu ne vede. mai bine. Zâmbim. Florile ne zâmbesc mereu înapoi. Azi, erau floarea soarelui. Dintr-o dată, ziua a fost mult mai frumoasă. Câmpul de lângă casa bunicii a venit în oraş lângă mine să îmi amintească. Îmi aud prietenele şi prietenii zburdând prin lan. Mă aud şi pe mine. Nici măcar nu mai contează că telefonul sună. Eu sunt departe şi învăţ din nou liniştea.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha