Nu știu cum l-am ratat. Poate m-ar fi ajutat dacă îl găseam atunci sau mai demult. Ce vreau să spun este că este de departe cel mai bun film pe care l-am văzut în foarte mulți ani de zile. Este despre viața aia nefardată despre care vorbesc eu mereu. Despre acel „ar trebui să renunț” ca să fim întregi din nou. Să fim complet noi, iar viața să ne aparțină. Este despre femei frumoase, inteligente, puternice. Femei care nu știu că sunt așa până nu se întâmplă să realizeze că sunt tot ce au nevoie să fie. Și au fost mereu. Este despre iubire, despre familie. Despre cum ne pierdem și ne regăsim. Despre fetițe mici. Așa cum era Augusta cândva. Despre bărbați cărora nu le este teamă să plângă. Să iubească. Să se dăruiască în întregime. Despre bunici care odată au fost tineri și care duc în ei povești nebănuite. Despre prietenie și încredere. Despre noi înșine. Despre zăpadă. Da, mai ales despre zăpadă. Despre căsuța aia pe care am visat-o întotdeauna și pe care probabil nu o voi avea niciodată, dar care e cea mai frumoasă căsuță care a existat vreodată în visele cuiva. O căsuță pe care de câte ori închid ochii o împodobesc de Crăciun.
Noapte bună, suflete dragi! Și, dacă nu l-ați văzut, uitați-vă la el! Vindecă răni de care nici nu știai că le mai porți încă...
Îmi place atât de mult acest film... Este deosebit. O lecţie despre prietenie, despre iubire, despre încredere. Iubirea lui Sean (Robin Williams) pentru soţia sa m-a bucurat şi m-a emoţionat. Mi-a confirmat ceea ce eu credeam deja. Să iubeşti înseamnă să poţi trăi alături de cineva cunoscându-i imperfecţiunile. Tu pe ale lui, el pe ale tale, dar totul să fie perfect. Da... Vă las în compania unui pasaj de suflet...
După cum bine ştiţi, eu iubesc tot ce ţine de civilizaţia şi istoria asiatică. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, cu siguranţă mi-ar face o mare plăcere să mă nasc în Coreea, China, Japonia... Asiaticii, d.p.m.d.v. trăiesc viaţa la intensitate maximă...iubesc, râd, muncesc, dăruiesc, se copilăresc...fără complexe, fără jumătăţi de măsură. Multe din sentimentele umane, sentimente pe care alţii nici măcar nu ştiu să le trăiască în viaţa de zi cu zi, ei ştiu să le pună în scenă atât de frumos încât...doare.
Primul film coreean pe care l-am văzut a fost "Giuvaerul Palatului" şi, deşi la început am privit cu scepticism acest gen de filme...m-a captat şi a reuşit să mă facă să descopăr sentimente şi trăiri dincolo de mine, dincolo de percepţie. Coreenii ştiu să aleagă actorii şi se bazează foarte mult pe entuziasmul şi dăruirea actorilor tineri. Majoritatea sunt între 23-28 de ani şi joacă extraordinar. Se transpun pur şi simplu în personajul pe care îl joacă, iar la un moment dat ajungi ca şi privitor sp nu mai faci diferenţa între actor şi personaj. Asta, spun eu, este o mare realizare...înseamnă clasă, dăruire, iubire faţă de ceea ce faci.
Al doilea film a fost "Furtună la Palat"...un film despre istorie, împăraţi, trădare, iubire, legi. Nu aş fi putut crede vreodată că un om poate să expună în asemenea mod trăirile noastre interne, revoltele. Am plâns, m-am bucurat şi am trăit pentru fiecare moment. După el am crezut că nu va exista film coreean care să îmi mai acpteze la un asemenea mod atenţia. Am suferit pe bune când s-a terminat :). Perechea aceea de actori au fost ca o mână pe care se afla mănuşa perfectă!
Începuse deja "Secrete la Palat", dar eu nici nu vroiam să mă uit. Sufeream încă după Yi San, Song Yeon şi dae Soo. Pe lângă asta, mai citisem şi înainte o parte din scenariu - partea cea mai greşită când începe un film. Cronicile despre un film nu sunt întotdeauna obiective sau, mai bine spus, nu poate să exprime anumite trăiri personale.
Fără să vreau, m-am uitat la un episod, apoi la altul, apoi...m-am trezit că mă uit la fiecare. Nu mă capta ca şi filmul precedent, dar.,..era altceva...o parte din istoria îndepărtattă a Coreei...un film cu deşert, cu o fată asemeni unui băieţoi (asta era partea mea favorită...mă amintea...), un scenariu parcă rupt dintr-o filă de basm. Fără să ştiu cum sau când...am început să aştept seară de seară filmul. Cel mai ciudat a fost episodul în care a apărut el...
Un bărbat firav aş spune care emana entuziasm, inteligenţă, copilărie, putere, frumuseţe. Un om care putea să aibă o mie de feţe...pe scenă, care putea râde şi plânge în acelaşi timp...un copil şi un iubit...era oricine şi orice. O transpuere de mare excepţie de la care cred eu că mulţi actori ar putea să înveţe...
Din clipa în care a apărut Bidam am ştiut că acesta va rămmâne pentru totdeauna personajul meu preferat, actorul care oarecum mă va marca, filmul care va spune mai mult decât oricare altul. Din acea clipă filmul a devenit nu doar captivant ci plin de energie.
Poate părea o nebunie, o copilărie, o prostie, dar din prima clipă în care a apărut în scenă mi-a dat impresia că că îl cunosc de o veşnicie. Era ca şi o reântâlnire undeva în timp... Am simţit un nod în gât, o mirare ciudată şi multă emoţie. Nu a fost poate cel mai reuşit, nu a avut cei mai mari actori coreeni, dar a ştiut să reprezinte cel mai bine revoltele sufletului, trăirile, trădările, iubirea..., iar Kim Nam Gil a devenit fără să vrea Bidam. Nu cred că oamenii care au văzut filmul îi mai pot spune cu uşurinţă Kim...şi sunt convinsă că pe stradă fetele exclamă: "Bidam" :), pentru că da, el este Bidam. A demonstrat că poate fi oricine vrea el să fie şi poate trăi sentimentele oricui la intensitate maximă. Un actor tânăr de mare, mare graţie, clasă şi dăruire. Cred ă îi voi mulţumi multă vreme pentru faptul că într-un oarecare fel m-a ajutat să învăţ să trăiesc din nou o parte din mine demult prăfuită.
Pentru cei cărora le plac filmele istorice, romantismul şi acţiunea, recomand cu mare plăcere şi încredere acest gen de filme. Te captează de la primele scene şi dialoguri. Defapt, cred că sunt bucăţi din viaţă, din suflet. Actorii chiar pot exterioriza trăiri de neimaginat, pot să te facă să stai cu sufletul la gură, strălucesc şi emană dincolo de ecran. Te fac şi pe tine o parte din fiecare scenă...
Ce vreau să spun este că tare mult mi-ar fi plăcut să trăiesc în asemenea timpuri în care chiar dacă erau revolte, războaie, foame, secetă, dureri, neputinţe...peste toate exista onoarea, respectul faţă de rivali şi ceea ce au însemnat ei ca şi oameni, exista iubirea aceea curată şi pură pentru care merita să mergem până la capăt.
Da, ca şi multă lume simt de multe ori că locul meu nu e acum şi aici, dar chiar şi aşa mă voi strădui să îmi trăiesc viaţa sub semnul acelor timpuri în care conta omul, sufletul, fapta şi nu cine erai!
Orice rang cade şi orice rege e uitat de istorie dacă bazele stăpânirii sale nu sunt iubirea şi dăruirea faţă de cei pe care îi conduce! Sufletul este singurul care ne dă rangul cel mai înalt sau ne şterge definitiv din orice istorie!
