Am fost plagiată sau despre cum îşi permit unii să ne dezbrace de noi înşine în numele lor! Plagiatura în România sau despre furtul pe faţă fără ruşine!

Deci..., nu pentru prima oară în viaţă, dar pentru prima dată găsesc cu stupoare, că fără pic de bun simţ şi ruşine, o anumită persoană nu doar că şi-a însuşit textele mele publicându-le pe blogul său şi pe youtube, dar mai şi semnează cu aroganţă, nesimţire şi neruşinare sub ele pretinzând că sunt ale lui!

Ca să vedeţi despre ce vorbesc... uitaţi aici UNUL din blogurile lui:

http://gti-gt.blogspot.com/

iar mai jos filmuleţul cu poezia mea "Lună de purpură"...

http://www.youtube.com/user/GTx40#p/a/u/0/W4TWuURPnBk

Şi...ca şi când nu ar fi totul suficient pentru nesimţirea sa, a redenumit poeziile mele, pe unele le-a schimbat pe ici pe colo, iar filmuleţului de pe youtube i-a pus cu tupeu aceeiaşi melodie pe care i-o pusesem eu anterior când l-am publicat!

Habar nu am câtă nesimţire şi tupeu pot avea unii, dar de data aceasta nu am să-l las să îşi bată joc de munca mea de o viaţă! Am scris texte de când eram mică. M-am dedicat muncii mele. În timp ce unii preferă să facă altceva cu copilăria lor, adolescenţa lor, cu tinereţea,  eu am scris texte, mi-am scris şi rescris gândurile, emoţiile, sentimentele..., iar acum..., cineva care probabil în timpul acesta a  făcut altceva se trezeşte că e mult mai bine şi mai uşor să ia ce a scris altcineva, să modifice şi să publice în nume propriu, ca şi cum, nu ar conta absolut deloc că el nu a pus acolo nici măcar o trăire în afară de cea în care şi-a bătut joc de mine şi de creaţiile mele!

Cine nu are talent, nu are dreptul să îşi însuşească sentimentele şi talentul altcuiva! Nu e corect şi nici măcar nu e demn!

Dumnezeule!!!
Eu una nu pot să îmi revin...până şi mottoul meu de-o viaţă l-a luat şi l-a plasat pe blog: "nu cred ca in viata asta ne defineste ceva mai frumos decat iubirea si sufletul, la urma urmei ele sunt tot ce conteaza, restul este...inconsistenta...fara gust, fara culoare, fara ritm, doar goala si absurda!"

Cum poate cineva să fie atât de ipocrit şi de impotent intelectual, moral, sufleteşte??? Un gunoi de om fără pic de scrupule...! Mi-e şi teamă să mă mai uit pe blogul lui să văd ce a mai furat..., ce a mai modificat, cum a socotit să mă dezbrace de suflet pentru a se îmbrăca el în el...!

Deci.. după clipe bune de uimire, de şoc, de furie,....apar cu un Post Scriptum...

Când am spus mai sus: "Mi-e şi teamă să mă mai uit pe blogul lui ..." am avut dreptate să îmi fie teamă.

Acest om nu doar că a furat texte, dar a intrat pe forumul "Lovetime" unde eu am scris foarte multă vreme şi unde mai activez încă şi şi-a însuşit până şi topicul creat de mine "Grădina visurilor noastre", un topic deschis de mine cu mult timp în urmă...pentru mine şi pentru ceilalţi membri ai forumului. Acea grădină...era locul meu de linişte, era locul unde intram pentru a-mi face orine în suflet, în gânduri..., era puntea mea cu mine...era...Grădina mea secretă, dar acest om a socotit că nici la aşa ceva nu am dreptul. De ce aş avea, nu? De ce aş avea când alţii pot veni, citi şi în loc să se bucure şi să mulţumească pentru ceea ce au găsit sau regăsit acolo, pot să-şi bage picioarele în sufletul omului furându-i până şi clipa de linişte cu el însuşi...?!

.....

"Stimate" GT ştiţi unde aţi greşit? Când aţi crezut de bună cuviinţă să vă băgaţi cu bocancii în viaţa mea, în visele mele, în textele mele, în tristeţile mele, în iubirile mele, în sufletul meu... Ştiţi de ce?

VIAŢA MEA NU E NEGOCIABILĂ, CU ATÂT MAI PUŢIN SENTIMENTELE MELE!

Nimic, dar absolut nimic din viaţa mea nu îţi aparţine...sunt singura care am trăit-o şi o cunosc până în măduva oaselor şi a sufletului meu! Doar eu pot ştii cui se adresează poeziile, doar eu ştiu pentru cine am scris "Îţi mai aminteşti?" sau "Luna de purpură"..., pentru că eu am iubit acei oameni, pentu că eu am plâns, pentru că eu m-am frământat. Poate că tu poţi veni şi lua textele, poţi să le modelezi (acest fapt nu te sustrage de la legea în vigoare), dar nu poţi să îmi iei ce îmi aparţine de drept: ceea ce sunt eu şi ceea ce sunt aceste texte!

Eşti un om non-valoare, o nulitate umană fără etică, fără ...nimic! Eşti un zero care consideri probabil că cea mai bună metodă pentru a fi băgat în seamă este aceea de a copia şi a pretinde că tu eşti autorul!

Jalnic, patetic...nici nu ştiu unde îmi începe dezgustul şi unde mila faţă de o fiinţa ca şi tine...

O pânză periculoasă în care de data aceasta victima vei fi tu însăţi...rezultat al premeditării tale cu bună ştiinţă, al ipocriziei şi iresponsabilităţii!

Cum spuneam...viaţa mea, mie îmi vine perfect...nu mi-e largă, nu mă strânge...E A MEA! 

"... in noi, este atat de frig
incat am vrea sa ne imbracam
in orice strain
sa-l jupuim de sentimente,
de zambet,
de caldura,
de iubire
nemaicontand faptul ca hainele
in care si-au imbracat sufletul
ne sunt mai mari sau mai mici
la marime,
iar din maneci ne cad lacrimi
si nerosturi nespuse
cercuri, cercuri in mijlocul tacerii
ca si cand
aruncam o piatra intr-un lac linistit"

După cum se pare...sufletul meu, "haina lui", ţie ţi-a cam alunecat şi te-a dezmascat în cea mai perfectă postură: tu însuţi sau nulitatea unui om fără Dumnezeu!

În lumea asta sunt tot felul de oameni: proşti, nebuni, obsedaţi, impostori, aroganţi, nesimţiţi, egoişti,...pe tine nici nu ştiu unde să te încadrez. Nu că mi-ar face plăcere să te încadrez undeva..., nu că mi-ar face plăcere că am găsit în lumea aceasta un om ca şi tine..., nu că mi-a face plăcere să îmi găsesc textele terfelite, batjocorite, violate până în suflet de cineva care nu are pic de respect!!!


Probabil te-ai încadra perfect la ne-oameni...

Dacă totuşi ar fi să ai ceva din viaţa mea, acela e dezgustul faţă de o persoană ca şi tine! Atât ţi-a rămas!
Şi ştii ce e ciudat? Că poate dacă încercai şi tu acolo să scrii măcar ceva de la tine, din buzunarul sufletului tău, poate totuşi îţi rămânea demnitatea în proprii tăi ochi!

Eu, dacă aş fi acum tu...nu cred că mi-ar plăcea deloc ceea ce aş vedea...un mare gol fără identitate sufletească!

...............

"Stimabile", aici sunt doar câteva printuri la blogul tău..., iar poezia redenumită de tine "colivia de vise" se numeşte "Lună de purpură" şi a fost, este o poezie cu dedicaţie specială, pentru un om atât, atât de iubit de mine...

Nici măcar atât nu ştii să respecţi? Iubirea unui om pentru un alt om? Şi asta ţi-o însuseşti, nulitate ce eşti? E dragul meu drag, e poezia mea pentru el, e cadoul meu pentru el... tu, ce sentiment ai de simţit aici în afară de faptul că ţi-ai bătut joc de toată munca şi viaţa mea???

Bun...şi acum...uitaţi aici...şi faceţi-vă cruce... Topicul meu "Grădina visurilor noastre" de aici...mutat aproape în întregime pe aşa zisul lui blog..."Grădina visurilor mele"

Priviţi cu câtă nonşalanţă şi nesimţire a luat tot...imaginile, textele...până şi sunetul grădinii mi l-a luat...
Nici măcar atât nu s-a ostenit...să schimbe numele topicului decât din "noastre" în "mele"!
A avut aroganţa grasă de a crede că până şi acel loc liniştit al meu unde îmi adunam gândurile şi sufletul în cel mai greu moment din viaţa mea...îi aparţine!


Foarte bine..."Domnule GT"... din Bucureşti care spuneţi că:

„Respectul se castiga, nu-l poti impune, nu-l poti cere. Trebuie mai intai sa te vezi si apoi sa vezi”…sau o formula mai completa, ar putea fi... „Respectand pe altii te respecti pe tine, dar uitand de tine vei fi uitat si de altii”…G.T.®"

(Sursa foto: GT Photography)

...ne vom mai întâlni, destul de curând şi într-o ipostază foarte neplăcută cred pentru "Dumneavoastră"...şi să ştiţi că şi pentru mine, dar ceea ce omul îşi face cu mâna lui fără să gândească se numeşte prostie, iar ceea ce face cu mâna lui şi bună ştiinţă se numeşte...aroganţă sau iresponsabilitate, iar în viaţă, toate se plătesc mai devreme sau mai târziu! Pentru tine, în această ordine de idei, ceea ce ai făcut se va plăti destul de curând!

Mailul care l-am trimis:

"Plagiatul este una, iar ceea ce ai facut tu se numeste cu totul si cu totul altfel. Este pentru prima data in viata mea cand simt frustrare si furie si regret acest fapt. Mi-as fi dorit sa nu existe persoana pentru care sa simt asa ceva.

Daca eu nu sunt Stimatul Domn Paunescu si sunt un poet debutant, inseamna ca sub textele mele sa scrie: publicat de G.T.® si nu  Ramona-Sandrina Ilie? ...cum ar fi de bun simt si normal? Pentru Domnia Sa ai stiut sa scrii "Cenaclul Flacara" cand ai preluat, dar pentru o persoana atat de nesemnificativa ca si mine nu ai stiut sa faci altceva decat sa preiei textele, sa ti le insusesti si atat? Adica merit sa se creada ca toate gandurile mele sunt ale tale, dar nu merit atata respect incat sa scrii sub textele mele autorul???

Ce fel de om esti Gabriel? Cum te suporti? Cum poti sa te bucuri de cuvintele ce ti se adreseaza pe blog stiind ca acolo nimic nu e al tau???

Cum spuneam...cred ca ne vom intalni in curand sub o alta forma deloc frumoasa si placuta...nici pentru tine, dar nici pentru mine. Textele pe care le-ai publicat sunt texte sub drept de autor aparute in diverse publicatii si intr-un volum de poezie! Despre drepturile de autor am vazut ca ai stiinta, pentru ca am regasit asta pe blogul tau:

"TOATE IMAGINILE AFLATE PE ACEST SITE SUNT PROPRIETATEA AUTORULUI SI NU POT FI FOLOSITE INTEGRAL SAU PARTIAL FARA PERMISIUNEA ACESTUIA, IN CONCORDANTA CU LEGEA NR 8/1996. LEGEA NR 8/1996 PRIVIND DREPTUL DE AUTOR SI DREPTURILE CONEXE"

Cu acestea fiind spuse...nu cred ca mai avem absolut nimic sa ne adresam! Nu esti un pusti care sa nu stii ce efect poate avea legea asupra ta si nici nu esti atat de inocent incat sa crezi ca un om bun este atat de prost incat sa te lase sa te joci cu el dupa bunul tau plac! "

Cum spuneam şi în mail, a fost plăcut să se folosească de textele mele, au fost frumoase, au exprimat destul de multe ca să se regăsească în ele, dar nu a găsit în el bun simţul şi respectul de a şi scrie autorul. Doar pentru că eu nu sunt Păunescu, Cărtărescu, Stănescu...a crezut de bună cuviinţă să ia textul şi să-l pună peste tot fără să scrie numele autorului!

Doar pentru că eu sunt un poet debutant şi nu am zeci de cărţi publicate, asta nu mă transformă într-un anonim pe care să-l plagiezi după bunul plac, considerând că a lua de la el te poate face apreciat, dar a da înapoi respect faţă de el te înjoşeşte!

Curăţenie pe blog...

Poate aţi observat că de la o vreme blogul nu mai are acelaşi banner şi ba îi apare, ba îi dispare ceva. Mă zbat între a-i lăsa aceeiaşi formă şi a-l schimba în totalitate. Mă zbat sufleteşte, că altfel am la îndemână totul :D.

M-am gândit să separ temele literare şi să le pun pe un alt blog, dar...apoi mi-am amintit că aşa s-a născut, iar ce i s-a adăugat pe parcurs sunt gândurile mele, speranţele, răbufnirile şi...nu ar fi corect să le separ pentru că la urma urmei sunt un întreg. Totuşi, am pus textele literare pe blogul: "Gânduri de-o şchioapă" pentru cei dintre voi care sunteţi interesaţi doar de acest aspect al blogului şi nu de aberaţiile mele în general :D.

Până când o să mai bibilesc eu pe aici, pe acolo...îmi cer scuze celor care tot apar şi dispar din blogroll. Sper că aziu o să finalizez şi această problemă.

În rest...mă tot gândesc să pun alt model de template, dar nu ştiu de ce, tot la ăsta mă întorc.

Şi, pentru că vă am, iar asta nu poate fi decât bine, cine mă ajută şi pe mine cu păreri?

La o cafea cu Dumnezeu...

Îmi amintesc că dintotdeauna eu şi Dumnezeu am purtat conversaţii lungi şi ciudate, ne-am ciondrănit şi am privit multe nopţi împreună. Ne arătam reciproc câte o stea licurici...cum le spun eu şi ne prefăceam că desenăm luna. Alteori, mă certam cu EL şi vroiam să nu îl mai văd, dar EL stătea alături şi asemeni unui prieten bun care mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu...aştepta să îmi treacă sau îmi dădea bobârnace până nu mai rezistam să stau aşa încruntată în mine şi începeam să râd.
Nu cred că a fost vreo clipă de răgaz în noapte în care să nu vorbesc cu EL. Îmi făceam cafeaua, mă aşezam pe scaun în balcon privind noaptea şi stelele şi zâmbeam:

- Haide Doamne, zău aşa...după atâta vreme tot mai trebuie să te invit? E o noapte frumoasă...ai făcut ceva atât, atât de frumos... aş spune uneori că e mai reuşită creaţia cu Universul decât cea cu noi :).

Probabil unii nu vă închipuiţi că El poate fi aşa. Probabil că majoritatea îl văd autoritar şi lipsit de zâmbet... , probabil că mulţi cunosc un Dumnezeu care nu ne vizitează, nu ne vorbeşte, nu ne ciufuleşte...este unul grav şi protocolar. Eu una nu îl văd aşa, dar nici nu sunt eu aceea care l-am creat. Eu îl văd ca pe un părinte care ne e prieten, care ştie să facă o glumă, ... nu, nu e blasfemie.

Blasfemie e să credem că Dumnezeu care ne-a creat pe noi şi ştie totul despre noi, despre spiritul şi sufletul nostru...nu ştie ce jargoane sau înjurături sau glume spunem noi. A nega un adevăr este blasfemie...eu aşa cred!

Doamne Doamne zâmbeşte şi mă ciufuleşte de cele mai multe ori. Mă mângâie pe creştet şi nu lipseşte niciodată de acolo. E mereu acolo, chiar şi în clipele în care mi-aş dori să fie în altă parte pentru că nu îi înţeleg acţiunile. Seara aceea a fost puţin altfel, iar asta nu pentru că eram tristă ci pentru că oarecum mi-am înţeles tristeţea. Dumnezeu s-a aşezat alături şi mi-a răspuns:

- Să înţeleg că azi ai făcut o cafea mai amară ca de obicei? Ştii că nu îmi place cafeaua...
-Nu e amară. Am pus zahăr atât cât mi-am pus mie... Nu am ştiut că nu îţi place cafeaua...ai servit-o de fiecare dată...
- Nu m-ai întrebat niciodată dacă îmi place...ai presupus doar că îmi place.
- Da, presupun că aşa facem noi oamenii când băgăm pe gât altora tot felul de porcării şi apoi ne simţim ofensaţi că nu servesc sau servesc cu noduri în gât...Şi apoi, tu ai lăsat-o pe pământ. Nu e vina mea că Tu laşi pe pământ ce nu îţi place...

- Lasă, ştii ceva? M-am obişnuit cu această cafea...de atâţia ani... Doar acum ai timp să-ţi vorbeşti şi să te asculţi. Oricum, dacă o mai îndulceşti aşa o să îndulceşti şi diabetul...
- Viaţa vroiam să o îndulcesc...şi apoi TU nu ai probleme cu glicemia.
- Poate o să ai tu de atâta zahăr...
- Poate că nu sau poate că da, am spus eu zâmbind pe sub mustaţă. Le dregi TU pe toate...cumva. Numai noi le stricăm...


Doamne Doamne zâmbi şi EL. Eu una sunt imposibilă. Nu cred în nimic ce nu se poate schimba şi nu cred în coincidenţe. Nimic nu e întâmplător în viaţă...totul trebuie să aibă un rol în transformarea noastră, în formarea noastră, în viaţa noastră. Eu nu cred în răutate în stare pură, în egoism cinic...deşi m-am ciocnit de oameni care îmi păreau a nu avea nimic bun în ei, dar apoi când i-am reprivit nu am putut să nu constat că dacă în mine există Dumnezeu, trebuie să existe şi în ei, iar dacă există...trebuie că au lumina, doar că nu sunt ei în stare să găsească sclipirea din ei.

- Doamne, mă întreb uneori de ce mă iubeşti? De ce insisţi să îmi fi alături chiar dacă uneori nici eu nu mă recunosc în omul care sunt...
- Păi...nu pot să nu te iubesc. Eşti copila MEA, eşti creaţia MEA, eşti bucată din MINE, eşti EU. Te-am iubit atâţia eoni când ai fost alături cu MINE şi în MINE şi să nu te iubesc acum doar pentru că ai ales şi uneori te rătăceşti? Ce părinte aş fi? Tocmai acum trebuie să te iubesc cel mai mult...
- De ce?
- Pentru că acum tu te iubeşti cel mai puţin...
- Da...

Am sorbit din cafea şi am răsuflat uşurată. Dumnezeu ne ţine atâta vreme în palma Sa, în carnea Sa, în sufletul SĂU..., ne învaţă atât de multe, iar apoi, când noi alegem...ne lasă liberul arbitru şi ne trimite în lume. Nu ştiu dacă El ne alege viaţa, oamenii, conjuncturile sau noi. Ştiu doar că e mereu lângă noi şi ne ajută să ţinem pensula în mână şi să folosim cromatica bună, dar dacă noi nu o facem şi nu vrem ca EL să ne arate...nu ne forţează. Asta îmi place la Dumnezeu...

Sunt oameni care îl văd rău, îl văd că pedepseşte...eu nu cred asta. Dacă ar fi aşa, ar fi un părinte rău, ar fi monstruos. Eu nu cred nici măcar în ideea că Dumnezeu vrea să ne fie frică de EL. Se bate cap în cap cu ideea că Dumnezeu e BINELE, ADEVĂRUL ŞI LUMINA, BUNĂTATEA PURĂ! Cum poate cineva care ia o bucată din EL şi îi dă viaţă, îl lasă să îşi aleagă calea...să fie apoi răzbunător că acea bucată a ales, greşeşte şi uneori e...altceva decât şi-au dorit amândoi?

Şi...totuşi, sunt oameni care sunt supăraţi pe EL pentru că nu le ascultă rugăciunile, dar câţi au spus o mulţumire din suflet, câţi cred cu adevărat în EL, câţi pot să îşi închipuie cum e să ştii că ai renunţat la bucăţi din tine de dragul lor, iar acum, când acestea au viaţă, sunt fiinţe...se întorc împotriva ta, te urăsc, te reneagă, te uită...

Şi totuşi...El nu ne uită niciodată... Eu cred că noi nu suntem pregătiţi să-L primim în noi şi la noi aşa cum se cuvine. Poate uneori nu ştim că este cu noi, poate alteori nu este ce ne aşteptăm să fie, poate uneori nici măcar nu ştim să-L vedem...nu? Cine s-ar aştepta la un Dumnezeu care bea cafea noaptea cu noi şi dă bobârnace? Nu ştiu...eu?

Da, Dumnezeu vine să stea la o cafea cu mine, pentru că atunci îmi găsesc clipe de răgaz şi sinceritate în care pot să îmi trasez planuri, pot să îmi conturez gânduri şi pot fi atât de sinceră cu mine încât socotesc că e momentul potrivit să îi spun şi LUI ce mă doare, ce mi-aş dori sau să ÎI spun că ÎL IUBESC, doar că uneori...nu ştiu să o spun pe tonul cel mai potrivit...

Voi cum vă beţi cafeaua cu Dumnezeu?

 Am citit de curând o carte pe care am primit-o de ziua mea..."Conversaţie cu Dumnezeu" de Neale Donald Walsch. Scriitorul, pretinde că el chiar a vorbit cu Dumnezeu. Nu ştiu dacă a vorbit, nu ştiu dacă e doar o carte foarte, foarte reuşită, dar nu voi fi eu aceea care să eticheteze şi să se îndoiească. Totuşi, ceea ce m-a ţinut asupra cărţii a fost felul natural în care a decurs discuţia, răspunsurile foarte înţelepte şi căldura care emană dincolo de carte, de cuvinte. E ca şi cum acea carte ţi-ar răspunde şi ţie la unele întrebări şi te trezeşti zâmbind singur.

Apoi, am zâmbit la ideea că nu sunt doar eu cea care îi spune bancuri la Dumnezeu, iar EL le gustă :).

Dacă doriţi să vă faceţi o idee despre carte, o găsiţi AICI...

" Intrigat, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea mai multe
detalii. Iată ce a spus Dumnezeu:

În primul rând, să schimbăm cuvântul a vorbi cu acomunica. Este un cuvânt mai bun, mai plin, mai potrivit. Când încercăm să vorbim unul cu celălalt - Eu cu tine, tu cu Mine - suntem imediat constrânşi de incredibila limitare a cuvintelor. Din acest motiv, Eu nu comunic numai prin cuvinte. De fapt, o fac rareori. Cea mai obişnuită formă prin care Eu comunic o reprezintăsentimentele .
Sentimentul este limbajul sufletului.

Dacă vrei să ştii ce adevăr găseşti tu într-o anumită situaţie, gândeşte-te cesimţi faţă de ea. Sentimentele sunt uneori greu de descoperit - şi adesea chiar şi mai greu de recunoscut. Cu toate acestea, cele mai ascunse şi mai profunde sentimente reprezintă cel mai mare adevăr.
Secretul este să ajungi la aceste sentimente.
Am să-ţi arăt cum. Iarăşi. Dacă vrei.


 I-am spus lui Dumnezeu că vroiam cu adevărat, dar că, în acest moment, dorinţa mea cea mai mare era să primesc un răspuns complet şi detaliat la prima mea întrebare. Iată ce mi-a spus Dumnezeu:

Eu comunic şi pringând. Gândul şi sentimentele nu sunt acelaşi lucru, deşi ele pot apărea în acelaşi timp. Când comunic prin gând, folosesc adesea imagini vizuale. Din acest motiv, gândurile sunt mai eficiente ca unelte de comunicare decât cuvintele simple.

Pe lângă sentimente şi gânduri, folosesc ca un important mijloc de comunicare vehiculul experienţe i. Şi în cele din urmă, când nu reuşesc prin sentimente, gânduri şi experienţă, folosesc cuvin t e. Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de comunicare cel mai puţin eficient. Ele sunt cele mai expuse la interpretări greşite şi cel mai adesea prost înţelese.
De ce? Deoarece cuvintele sunt, pur şi simplu, s u ne t e rostite careînlocuiesc sentimentele, gândurile şi
experienţa. Ele sunt simboluri, semne, embleme. Ele nu sunt Adevăr. Ele nu sunt realitatea.

Cuvintele pot să te ajute să înţelegi ceva. Experienţa îţi permite să ştii. Şi totuşi, există anumite lucruri pe care nu le poţi trăi ca experienţă. Aşa că v- am dat celelalte unelte de cunoaştere. Acestea se numesc sentimente. Şi, de asemenea, gânduri.

Suprema ironie este că voi aţi dat atât de mare importanţă Cuvântului lui Dumnezeu şi atât de puţină experienţei.

De fapt, aţi minimalizat atât de tare valoarea experienţei încât, atunci când trăiţi oexperienţă legată de Dumnezeu şi care diferă de ceea ce aţi auzit despre Dumnezeu, în mod automat abandonaţi experienţa şi luaţi
de bune cuvintele, când ar trebui să fie exact invers. Experienţa şi sentimentele voastre reprezintă ceea
ce voi ştiţi faptic şi intuitiv despre acel lucru.

Cuvintele  încearcă doar să simbolizeze ceea ce ştiţi şi adesea
pot să producă confuzie.

Acestea sunt deci uneltele cu care Eu comunic; totuşi, ele nu sunt metode, pentru că nu toate sentimentele, nu toate gândurile, nu toată experienţa şi nu toate cuvintele sunt de la Mine.

Multe cuvinte au fost rostite în numele Meu. Multe gânduri şi multe sentimente au fost sponsorizate de cauze care nu erau creaţia Mea directă. Multe experienţe rezultă din toate acestea.

.....

 Viaţa (cum o numiţi voi) este o ocazie să cunoaşteţi
ca experienţă ceea ce deja cunoaşteţi sub formăde
concept. Nu este nevoie să învăţaţi nimicca să faceţi
acest lucru. Trebuie, pur şi simplu, să vă amintiţi ceea
ce ştiţi deja şi să acţionaţi în consecinţă.

......

 Începe prin a sta liniştit. Linişteşte lumea exterioară, astfel încât lumea ta interioară să capete vedere. Tu cauţi privirea interioară pe care nu o poţi avea cât timp eşti atât de profund implicat în realitatea exterioară. Caută deci să intri în tine cât mai mult cu putinţă. Şi, când nu intri în tine, vino di n tine atunci când te ocupi de lumea exterioară.
Aminteşte-ţi următoarea axiomă:
Dacă nu intri înăuntrul tău, rămâi pe dinafară.
Pune pe cineva să repete fraza, în aşa fel încât ea să
se refere la tine:

Dacă nu intru
înăuntrul meu,
rămân
pe dinafară.

Tu ai rămas pe dinafară toată viaţa ta, dar nu trebuie să fie aşa şi niciodată nu a trebuit. Nu există nimic ce tu nu poţi să fii, nu există nimic ceea ce tu nu poţi să faci. Nu există nimic ceea ce tu nu poţi să ai ..."Conversaţie cu Dumnezeu" de Neale Donald Walsch"

vocea...

Am aşteptat de la un timp vocea ta. Ştiu, ştiu, dar o vroiam pe cea dincolo de tăcere. Undeva în noapte te aşteptam cu emoţie să-mi povesteşti despre viaţa mea, aşa cum doar tu ştii să o faci. În desenele tale pe sufletul meu, viaţa are alte culori...uneori se desprind asemeni unor fâşii cu aripi şi aleargă pe tot cerul...alteori, mă desprind eu cu tălpile de pământul greu şi plutesc aşa cum niciodată nu mi-a fost dat să plutesc. În lumea noastră înlănţuită ironia este că am toată libertatea necesară pentru a respira iubire şi zâmbet. Câteodată, mă ridici pe braţele tale să culeg stele şi-mi împleteşti coroniţe şi salbe. Nu mi-ai atins niciodată sânul, nici trupul, dar mi-ai atins sufletul mai adânc decât a ştiut cineva vreodată să o facă. Nu m-ai îmbrăţişat în mătasea nopţii, dar mă ţii mai aproape de tine decât aş fi crezut că pot aparţine cuiva. În locul acela unde eşti tu, iarba e proaspătă, florile sunt vii...nu există nici o lacrimă, nici o urmă...e un pământ tânăr şi frumos. Nimeni nu şi-a şoptit şoaptele în lacurile unde tu îţi plimbi palma încet tremurându-le şi nimeni nu a auzit vreo şoaptă de acolo.
Am aşteptat de la un timp vocea ta. Ştiu, ştiu, dar vroiam să o aud acolo...unde sufletul meu tace cel mai frumos. Să-ţi spun că mă bucur? E ca şi cum aş lua cuvintelor ce oricum nu ar putea exprima niciodată! Mi-e dor de tine. Sunt aproape 16 ani, dacă nu mai bine..., iar mie îmi este tot dor de vocea ta.

şoaptă

degetele ar vrea să atingă cuvintele,
să le treacă prin păr,
peste buze,
să le intre în inimă şi să le citească
să adune pe palme praf de poveste
să-l împrăştie
în priviri pline de sete,
în suflet adânc

emoţii,
emoţii
din ce în ce mai mari
cercuri în apă 
undeva acolo în străfunduri de om
se aude o şoaptă
auzi şi tu?