Marginea lumii mele va fi mereu sufletul tău… - WebCultura

“Te voi purta în mine ca pe o cruce de lumină, dragul meu. Și mă voi bucura că ne-am întâmplat atât de frumos…”

Azi, am deschis fereastra sufletului meu, iar dimineața care a intrat prin ea a fost un fel de revelație. Către mine. Eram și înăuntrul meu și în afara mea. Mi-am tras mai aproape cănița de cafea și am zâmbit. Te-am desenat din gândurile mele alături. Ca să îți demonstrez că, de fapt, nimic nu ne poate ține departe unul de de altul în afară de noi înșine. Ți-am pus pe chip soarele și în zâmbet toată fericirea. Să o ai la drum greu prin viața fără de mine, dragul meu. Eu… eu voi deschide mereu ferestre cu dimineți către tine. Și te voi aștepta.

***

 

(Sursa foto-text: WebCultura, Ramona-Sandrina)

Ai intrat în viața mea atât de neașteptat încât dacă ar fi să te asemuiesc cu ceva lumesc nu aș putea. Nu aș găsi echivalentul.

Când ai ieșit, am încercat acele sentimente omenești de slăbiciune: disperarea și revolta! Revolta interioară. Nu pentru ceea ce ai ales, ci pentru că nu înțelegeam de ce ai ales așa. Nu înțelegeam atitudinea. Apoi, când lumina a intrat suficient de mult și de clar pe fereastra sufletului meu, am înțeles că nu trebuie de fapt să înțeleg nimic din acțiunile tale. Sau atitudinea ta. Sau neiubirea ta. Nu a fost nimic de înțeles nimic nici când iubirea și-a făcut cuib în sufletul meu. Pentru tine. Ea doar a apărut, a crescut așa, mare ca o mirare nefirească și a rămas. Necondiționat.

Iubirea mea pentru tine nu a fost o alegere. A fost o întâmplare minunată! A fost pentru că a fost. Chiar dacă este! Nu te privește pe tine sau pe mine. Ea, oricum am alege noi, există. Și se întâmplă. Și va viețui, în continuare, independent de ce vom face noi ca oameni orgolioși, încăpățânați și plini de frustrări interioare. Poate, în toată viața asta a noastră zbuciumată și încercată, această iubire ne va fi singura stea polară și lumină din noi care ne va proteja și ne va învăța să fim mai buni. Iubirea mea pentru tine nu cunoaște rațiuni, deoarece nu din ele s-a născut. Te voi iubi oriunde vei fi, orice vei face și cu oricine vei fi! Nu te-am iubit niciodată parțial și cu jumătăți de măsură. Te voi iubi și dacă tu vei iubi altă femeie. Nu te-am iubit niciodată pentru că tu mă iubeai. Te-am iubit și basta! Și la fel de basta te iubesc și acum. Iubirea asta, scumpule, are sentimente și trăiri proprii. Te va iubi doar pentru că undeva exiști TU!

***

Aș vrea să fiu destul de înțeleaptă să deschid ochii și să cad pe spate când un el și un alt el îmi fac complimente, îmi duc coșul cu cumpărături și parchează mașina la scară. Nu îmi pasă însă. Nu vreau să deschid ochii. Nu mă interesează să mă îndrăgostesc. Înțelegi? Eu trăiesc o iubire! Poate cea mai matură, cea mai frumoasă și cea mai mare! Nu consider că îmi limitez lumea. Consider doar că marginea lumii mele va fi mereu sufletul tău!

Nu te judec, nu caut nici un vinovat și nu sunt supărată, dragul meu. Te voi purta în mine ca pe o cruce de lumină și mă voi bucura că ne-am întâmplat atât de frumos. Ca un big bang într-un univers cu oameni!

Decalogul iubirii

Dragul meu… Draga mea…

1. Iubirea nu rănește!
2. Iubirea nu abandonează și nu se lasă abandonată la prima furtună!
3. Iubirea nu e egoistă!
4. Iubirea e totală!
5. Iubirea e necondiționată!
6. Iubirea se bucură și e fericită!
7. Iubirea clădește, nu dărâmă!
8. Iubirea nu destramă, ci repară!
9. Iubirea trăiește cu fluturi, fără să îi ucidă!
10. Iubirea protejează cuibul în care s-a născut!

 

(Decalogul iubirii, WebCultura)

 

Și mamele singure sunt femei...

"O mamă singură trebuie să aranjeze pe umerii copilului ei încrederea în viață. Deși ea și-a pierdut-o. Trebuie să îi aranjeze zâmbetul. Deși zâmbetul ei este doar puiul său. Trebuie să îi aranjeze respectul față de oameni și să îi educe sufletul către bunătate. Deși ea nu a fost răsplătită astfel... - WebCultura, Ramona-Sandrina"

Mai mult, AICI: WebCultura,Și mamele singure sunt femei…

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine ... ~ Astăzi, despre căsnicii, divorţuri şi viaţă...

(Sursa foto: internet)

Azi am citit despre căsnicii eşuate şi am constatat că oamenii nu vor să evalueze corect şi în favoarea lor aceste situaţii. Preferă să se lamenteze decât să ia atitudine şi sunt învăţaţi să accepte mai mult decât să lupte. De aceea, am decis să scriu din propriile experienţe. Puţini sunt aceia care ştiu că eu am două căsnicii eşuate având doar 36 de ani. Mulţi ar considera că ar trebui să mă jenez de acest fapt şi să tac. Şi extraordinar de puţini sunt cei care înţeleg că eu sunt omul care îmi asum totul şi încerc să învăţ mereu să devin un om de care să nu îmi fie ruşine nici mie, nici celor care mă iubesc!

Şi, şi mai mulţi nu ştiu că defapt eu nu am să consider niciodată că a lupta pentru propriile valori şi credinţa nu mi se pare o ruşine! Am ales să fiu mereu un exemplu frumos pentru copilul meu. Am ales să nu îmi fie ruşine când copiii mei mă vor privi în ochi peste ani şi ani de zile şi să văd în privirea lor milă şi compasiune pentru omul slab care aş fi fost! Am ales să fiu o femeie puternică pentru copiii mei! Am ales asta ca să înveţe şi ei să devină puternici în viaţă indiferent de greutăţile care le vor întâmpina în cale. Nu am dorit să vadă în mine mamă care a acceptat orice tratment doar pentru că nu a avut încredere în forţele ei proprii!

Nu voi accepta niciodată să fiu un om notoriu, lipsit de valoarea proprie şi de dreptul la propria viaţă liniştită, pentru că "am dreptul să fiu excepţional", iar asta, pentru că AŞA am ales eu să fiu! Şi aşa îmi doresc să devină copiii mei! Să ştie că fiecare om e valoros doar pentru că este şi nimeni nu merită să fie lăsat să le demonstreze contrariul: NICIODATĂ!

Eu cred că orice ruptură produce o tristeţe şi ne bulversează în totalitate felul de a fi. Ne lasă fără direcţia în care obişnuiam să mergem. Restul este relativ în funcţie de fiecare. Depinde foarte mult de caracterul nostru, de cum am fost obişnuiţi să evaluăm şi să ne auto evaluăm, de cum ştim să ne dozăm sentimentele, trăirile sau întâmplările care ne-au format de-a lungul vieţii ca persoane. Un divorţ este cu atât mai dureros deoarece, din anumite motive ai ales să trăieşti cu un om în care ai avut încrederea atât de mare, încât să îţi pui sufletul şi viaţa la dispoziţia alegerii lui. Cu prezenţa lui te-ai obişnuit zilnic. Aţi trăit împreună anumite momente, aţi rezolvat împreună anumite probleme, aspecte, aţi avut împreună un timp. Obişnuinţa pe lângă sentimente este cea care defapt te sufocă după o ruptură. Simţi că ceva nu mai este la fel. Lipseşte. Veriga e ruptă şi şti că orice ai face nu are rost să o lipeşti la loc. Orice material pe care îl coşi, după o anumită vreme se va rupe tot prin acelaşi loc. Oamenii au imensa capacitate de a se alimenta din trecut, din negativism şi de aceea, oricâtă fericire am avea, mereu vom simţi în sufletul nostru că nimic nu mai poate fi la fel. Odată spulberată încrederea, nimic nu o mai poate aduce înapoi deşi mulţi se mint că da.

În momentul în care se petrece o ruptură nu poţi să te gândeşti decât la întrebarea: "Cum s-a întâmplat? De ce? Cine este vinovat cu adevărat? Se poate oare repara?". Întrebările acestea te urmăresc zi de zi o bună perioadă de timp. te năpădesc precum buruienile. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că nu mai are rost să căutăm vinovatul ci să ne împăcăm cu o situaţie, să învăţăm să ne luăm încetul cu încetul şi să urmăm cursul natural al vieţii - cu sau fără cineva! Să ne bucurăm de ce am avut frumos împreună, să păstrăm respectul cuvenit faţă de un om alături de care am trăit, indiferent de cum a devenit între timp sau ce s-a întâmplat, să ne dorim ca viaţa să găsească o soluţie fericită pentru fiecare.

Întâlnirile de după divorţ? Nu ştiu dacă sunt benefice sau necesare. Părerea mea personală rămâne aceeiaşi. Fiecare etapă din viaţa noastră trebuie să rămână acolo unde este: trecutul în trecut, prezentul în prezent, iar viitorul în viitor. Nu cred că sunt benefice şi nici corecte mai ales când fiecare şi-a refăcut rostul în viaţă. Nu cred că o relaţie frumoasă din prezent ar trebui să stea sub semnul uneia din trecut. Chiar dacă oamenii pleacă, sufletul nostru va fi mereu cuibul în care sentimentele rămân şi se nasc! Acolo în el, mereu vom regăsi ceva pentru cineva care ne-a părăsit. Şi e normal. Şi uman. Dar consider că orice etapă din viaţa noastră trebuie încheiată atunci când se ia o decizie.

Rămâne însă ideea în care între cei doi există copii. Atunci, întâlnirile sunt oarecum necesare, iar cei doi trebuie să înţeleagă că de ei depinde fericirea şi armonia sufletească şi morală al copiilor. În acest sens, cei doi trebuie să înveţe să treacă peste propriile lor trăiri şi să pună în faţa lor copilul. Dacă ei au eşuat în ceea ce au avut, copilul nu are nici o vină şi nu ar trebui să suporte consecinţele unor oameni care nu ştiu să aibă o conversaţie frumoasă, nu ştiu să păstreze o relaţie de prietenie şi de bun simţ. Vor sau nu, părinţii trebuie să lase deoparte totul şi să rămână măcar părinţi! Căsnicia este una, relaţia părintească alta. Copiii trebuie să înveţe puterea unui exemplu frumos, iar pentru asta noi trebuie să le dăruim mereu aceste exemple, începând cu noi înşine!

Ceea ce cred eu că ar trebui să înţeleagă oamenii este că o căsnicie este o relaţie ca oricare alta, care are la bază aceleaşi valori: respectul, încrederea, sufletul, implicarea şi dacă unul din ingrediente dispare, relaţia începe să şubrezească. Dacă în acele clipe nu observăm asta la timp, relaţia se poate rupe. Aici, intervin sentimentele, iubirea...pe care căsnicia le are într-o doză mult mai mare decât alte relaţii. Dacă acestea nu mai sunt, din anumite uzuri interne ale căsniciei, atunci aceasta va rămâne doar o relaţie între doi prieteni care pot decide ori să se despartă, ori să rămână împreună până la capăt ridicând mereu fundaţii peste fundaţii ca să nu li se prăbuşească relaţia. O chestie obositoare, care va provoca frustrări, stres, neîmplinire, iar la capăt în loc să aibă strânse amintiri frumoase, vor avea doar o valiză plină de cărămizi. Şi totuşi, oamenii se încăpăţânează să facă din căsnicii şi din anii în care acestea au rezistat acte de eroism şi nu de iubire, de exemplu. Toate acestea pentru că societatea impune o moralitate falsă şi ne obligă să clădim o altă societate bazată pe o fundaţie a legii şi nu a sufletului! Societatea care se va forma astfel, va fi una şubredă deoarece e clădită pe ceva şubred şi nu va învăţa să se evalueze corect, se va subestima mereu, nu va şti să lupte pentru respectul de sine şi va accepta mereu orice tratament aplicat. Femeile vor accepta să fie tratate ca nişte marionete, bătute, puse la cratiţă şi lipsite de gradul de erspect cuvenit...deoarece societatea secolului 21 asta le învaţă ÎNCĂ arătând cu degetul către cele care luptă pentru a depăşi această stare de legumă, iar bărbaţii, vor accepta să revină mereu într-un cămin care demult nu mai este al său, unde nu se simte iubit, apreciat,respectat, deoarece aşa au fost învăţaţi...că femeia iartă şi rămâne alături, iar el poate face orice. Deşi nu ne place să recunoaştem asta, în mare parte aş şi este: ne batem joc unii de alţii şi nu acceptăm că mai sunt variante, iar la sfârşit ne plângem că viaţa noastră nu a fost ceea ce ar fi trebuit să fie. Viaţa este însă o carte în care scriem noi înşine, iar de regulă este alcătuită din alegerile pe care a trebuit să le facem pentru ca viaţa noastră să poată avea cursul firesc!

Eu sunt omul, mama, femeia care nu am acceptat niciodată un cămin în care eu nu îmi găsesc locul, în care dăruiesc fără să primesc nimic în schimb, în care să ştiu că doar voi clădi pe ceva ce deja e distrus. Eu am luptat mereu până în ultima clipă pentru relaţiile mele, dar am refuzat mereu să accept să fiu marioneta cuiva, să nu am minimul de respect faţă de mine şi să ajung în ipostaza în care nu mai ştiu cine sunt pentru că alţii s-au străduit să mă schimbe, să îmi impună sau să mă facă să cred că nu însemn nimic şi tot ce fac este prost şi rău! Eu am luptat mereu pentru fericirea celor care mi-au fost alături şi nu am avut altă pretenţie decât să fiu iubită şi apreciată: nu bogată! Iar când acestea nu au fost apreciate, când eu nu am fost apreciată pentru grija mea, pentru implicarea mea, pentru sentimentele mele şi încrederea acordată într-un moment ce se vroia a fi unul unic şi singur...am plecat!

Nu mi-a fost teamă să iau viaţa de la zero la 28 de ani şi nu mi-a fost teamă să iau viaţa de la zero la 35 de ani, având şi o fetiţă. Nu mi-a fost teamă deoarece mereu am reuşit să mă evaluez corect. AM ştiut că pot să mă bazez pe mine la bine şi la greu, iar mai mult de atât, am ştiut că hăţurile vieţii mele sunt la mine. Eu impun direcţia, nu cei care m-au părăsit! Aşa că, mi-am folosit inteligenţa, puterea sufletească, credinţa şi am mers încotro am simţit să o fac!

Consider că nimănui nu ar trebui să îi fie. Viaţa trebuie acceptată, iar lucrurile care ni se întâmplă la fel. Nu trebuie să luptăm contra curenţilor deoarece vom pierde clipe importante din viaţa noastră şi nu vom înainta deloc nici pentru noi, nici pentru copiii noştri. Că nu este uşor? Nu este! Dar viaţa nimănui nu depinde de o relaţie ci de el însuşi! ASTA trebuie să înţeleagă orice om indiferent de ceea ce îi oferă viaţa!

Mie mi-a oferit o mare surpriză. O altă şansă. Că mi-a fost teamă să accept o a treia oară? Da, mi-a fost! Am avut momente în care mi-a fost mai teamă că voi pierde decât că voi putea fi fericită cu adevărat! Mi-a fost mai teamă că voi fi din nou tratată cu nepăsare decât că voi fi apreciată! Mi-a fost teamă mai tare că încrederea mea va fi din nou călcată în picioare decât că îmi va fi preţuită! Apoi, m-am gândit că şi persoana care mi-a oferit şansa este în aceeiaşi situaţie oferind. Atunci am înţeles din nou că niciodată nu vei putea şti cu adevărat ce poate aduce viaţa dacă nu încerci şi nu oferi şansa ca ea să îţi înşele temerile şi să recompenseze ceea ce cândva nu ai ştiut doza corect :)! Decât să trăieşti mereu cu teama că vei fi din nou înşelat, rănit, părăsit, mai bine inspiri viaţa în piept şi înveţi să trăieşti propriile alegeri scriind emreu o filă neaşteptată în cartea ta proprie! Să stai o vreme în genunchi, să plângi, să urli, să suferi este bine. Este necesar să scormonim în noi, să ne bălăcim în propriile tristeţi, deoarece asta ne ajută să ne regăsim, DAR trebuie să învăţăm să nu stăm aşa prea mult, deoarece aş cum spun eu viaţa este făcută să o trăieşti, nu să o mori pentru că la un moment dat te-ai simţit cel mai nefericit om din lume!

Trebuie să dăm vieţii şanse mereu!

Contul meu de Facebook...

Pentru cititorii mei fideli, prietenii şi cei dintre voi care îmi urmăriţi activitatea şi pe contul meu de facebook, respectiv pe Hanul Poveştilor, vreau să vă asigur că voi reveni în curând! Au existat anumite probleme de ordin tehnic şi nu numai, care s evor remedia în curând!

Îmi cer scuze pentru că am dispărut în ceaţaă dintr-o dată, dar uneori, toată lumea...chiar şi Povestitoarele mai simt să se ascundă în carapacea lor magică din coji d enucă, unde ştiu că sunt în siguranţă de tot şi toate! :)

Ne vom vedea în curând pe facebook! Promit...şi mulţumesc tuturor celor care mi-au scris şi trimis mesaje. Au însemnat foarte mult pentru mine! Prietenia şi dragostea voastră mă bucură şi mă face încă o dată să fiu responsabilă pentru tot ce scriu şi dăruiesc mai departe! Am început să scriu dintr-un act de egoism..simţeam nevoia să mă eliberez, să las să curgă din mine prea plinul, dorul şi iubirea faţă de dragul meu, dar am ajuns să simt că voi faceţi parte toţi din lumea mea...că nu aş însemna nimic fără voi. Aş fi asemeni unui strigăt fără ecou! Un abis fără capăt care doar adună, dar nu dă mai departe. Un copac cu flori fără fructe:). Dacă el a fost cel care a dat naştere scrisului meu, voi sunteţi cei care m-aţi responsabilizat şi aţi dat rost! Fără voi nu aş fi decât un jurnal de gânduri...

Vă mulţumesc!

Relaţiile o colivie cu uşile deschise...

Astăzi, vreau să discut despre dăruire. Despre a te dărui şi a fi primit! este cel mai frumos fapt care se poate întâmpla şi în mod normal ar trebui să fie pentru totdeauna. Totuşi, fericiţi sunt cei care rămân în prima barcă în care s-au urcat...până la capăt şi navighează împreună pe orice vreme.

Când intri într-o relaţie o faci deoarece crezi în ceva. Crezi şi ai speranţa că va merge. Crezi că între tine şi omul celălalt există ceva special care v-au adus împreună. Aveţi vise comune, hobbyuri, vă place poate să gătiţi împreună, să vă zâmbiţi. Orice! Cel mai bine ar fi ca pe lângă acestea, ceea ce vă leagă să fie iubirea. Dar şi aşa, ca o relaţie să meargă, trebuie să fim corecţi şi cinstiţi cu celălalt. Să îi spunem de la început despre noi. Unde începem şi unde ne sfârşim. Ce putem trece şi ce nu putem trece. Ce putem duce şi ce nu am duce niciodată. Şi viceversa. Viaţa oricum are prostul obicei să dea totul peste cap, inclusiv felul nostru de a fi, de a gândi, de a simţi. Este bine să pornim relaţia de la ceva sincer. Transparent! Orice relaţie va cunoaşte compromisuri, iar dacă vrem să meargă, trebuie să învăţăm că din momentul în care am ales să ne împărţim viaţa şi sufletul cu cineva, nu mai suntem doar noi! Este şi celălalt! Şi trebuie să ştim să respectăm în asta sufletul său. Trebuie să învăţăm despre relaţie, despre căsnicie că este un fel de colivie cu uşile mereu deschise. Poţi pleca oricând. Poţi alege oricând să faci numai ce doreşti tu. Poţi să reiei oricând să fii ceea ce ai fost înainte...doar că, tu alegi să rămâi! Identitaea, individualitatea noastră, noi rămânem. Ni s-a oferit această şansă! Doar că adăugăm în plus! Avem dreptul la a fi noi, dar am şi câştigat ceva în plus! Dreptul de a fi mai mult! Dreptul de a fi sufletul pereche al cuiva, iubita sau soţia! Dreptul la o relaţie, prietenie, iubire şi...familie!

Mulţi însă consideră că renunţă la ei când fac acest pas. Eu cred că privesc problema greşit. Nu renunţi la nimic. Accepţi doar şi un alt om în viaţa ta şi înveţi să ţii cont de acest lucru. Că nu e uşor?! Nu este!!! Nu este uşor să nu îţi placă un meci de fotbal, dar în timp să înveţi totul despre fotbal numai pentru că unuia dintre noi îi place fotbalul. Nu e uşor să mergi duminica la slujbele religioase neînvăţat fiind cu asta, doar pentru ca să vezi fericirea pe chipul celui de alături. Nu e uşor să introduci încet, încet în obiceiurile tale şi alte obiceiuri sau să scazi. Dar merită! Merită să faci aceste compromisuri ca o relaţie să meargă.

Zilele trecute am auzit întrebarea: "nu crezi că ceri prea mult celui cu care va fi să fii?".

Întrebarea nu mi-a fost adresată şi nu am intervenit, dar, consider că a fost pusă greşit. Nimeni nu are dreptul să ceară ceva cuiva când este vorba despre o relaţie. Aşa cum am mai spus, are dreptul doar la o expunere despre cum este el şi ce poate duce. este vorba despre nişte aşteptări! Aşteptarea de a ţine cont şi de el cineva într-un anumit context! Altfel, la ce bun o relaţie? Singuri ştim ce dorim, ştim ce aşteptăm, ştim ce ne face fericiţi şi nefericiţi, dar avem nevoie de cineva care să facă asta pentru noi aşa cum şi noi facem asta pentru el. Ideea că nu mai luptăm singuri pentru noi şi fericirea noastră! Viaţa noastră înseamnă ceva prin acele acţiuni, alegeri, gesturi! Noi suntem martorul vieţii lui, iar el al noastre! Astfel, viaţa nu mai trece egoist, goală şi fără rost! Din clipa în care cineva a ales să fie în viaţa noastră şi să fim în viaţa sa, viaţa a prins rost, contur şi deplinătate!

Şi, ca să răspund la acea întrebare...nimic din ceea ce aşteptăm de la celălalt nu este prea mult atâta timp cât noi dăruim ceva atât de preţ: pe noi înşine! Trup, minte şi suflet! Pentru totdeauna! Şi viceversa! De aceea, o relaţie, o prietenie, o iubire, o căsnicie, nu ar trebui niciodată tratată cu iresponsabilitate, uitare, egoism! Cineva, ţi-a dăruit la un moment dat TOT ce era şi însemna! Oare e prea puţin? Mie mi se pare un gest de mare, mare încredere şi dăruire pentru doar câteva alte sentimente: încredere, respect, dragoste şi rămânere!

Omenia nu are partid, dar partidul este format din oameni (de cele mai multe ori)

(Sursa: internet)

Aud tot mai des în jur expresia: "ăia nu sunt buni, sunt PSD-işti, ăia sunt PNL-işti, ăia sunt PDL-işti, PC-işti, etc". Eu nu cred în aceste expresii. Sunt expresii simpliste. Prea simpliste. Sunt superficiale. Când ceva nu ne place, avem tendinţa să generalizăm, să dăm cu toţi oamenii dintr-un partid sau altul de pământ pentru greşelile unora dintre ei sau pentru simplul fapt că noi nu facem parte din acel partid. Aici greşim noi ca şi naţie. Etichetăm, generalizăm, ne credem întotdeauna mai buni decât alţii. Nu ne place să stăm în loc, să analizăm şi mai ales să recunoaştem când greşim sau putem învăţa de la ceilalţi - măcar din greşelile lor.

De fiecare dată când se apropie alegerile la noi, orice fel de alegeri, mi se face inima mică. Începe nebunia. Un carusel în care se urcă toţi, vorbesc, ţipă, gesticulează şi de jos, nimeni, nu înţelege nimic. Un haos. Oare când vom învăţa să ne respectăm adversarii polticii? Când vom învăţa să trecem peste orgolii de PNL-ist sau PSD-ist şi să recunoaştem că un anume om dintr-un anume partid este un om plin de calităţi, de fler, iar noi ceilalţi avem de învăţat de la el.

Prima lecţie pe care a învăţat-o cineva mai în vârstă din familia mea de la mine a fost într-o zi când eu făceam curat în casă, iar din camera mare se auzea muzica lui Michael Jackson. Persoana respectivă a privit către televizor, apoi supărată către mine şi a întrebat: "Iar îl asculţi pe poponarul şi pedofilul ăsta negru? Parcă e o mumie!".

Am răspuns doar atât: "De aici se aude doar muzica şi aş spune că este una foarte bună! Şi vocea, e una îngerească!".

Niciodată, nimeni din familia mea nu mi-a mai spus ceva despre Michael, decât în timp au ajuns la concluzia că a fost una dintre valorile muzicale internaţionale.

Aşa fac eu în viaţă. Înainte de toate mă interesează calităţile reale ale unui om. Calităţi de care mă pot bucura sau din care am de învăţat. Dacă, întâmplarea însă este ca acel om să fie şi un om de calitate sufletească, asta nu poate decât să mă bucure şi mai mult.

De aceea, eu nu mă iau întotdeauna după presă. Nu îmi fac idoli din chip cioplit şi consider că doar aceia sunt perfecţi. Cum am mai spus, îmi place oamenii cu care am ce discuta când mă aşez la masă. Îmi plac oamenii inteligenţi şi sclipitori. Îmi plac oamenii perseverenţi. Nu ambiţioşi. Ambiţia e un defect. Perseverenţa e o calitate. Îmi plac oamenii entuziaşti. Oamenii care zâmbesc şi când sunt strânşi cu uşa. Diplomaţia. Cred că vreau să spun, că pot ierta greşelile unor politicieni, dacă îi văd că sunt dispuşi să înveţe din ele, cad în picioare şi rămân cu coloană vertebrală.

Admir politicieni din aproape toate partidele. Inclusiv din PDL. Ceea ce mă revoltă este însă faptul că nici unii, din nici un partid nu vrea să înţeleagă că într-un fel sau altul toţi au greşit şi toţi au făcut ceva bine. Important este să tai răul din rădăcini şi să continui ceea ce este bine. Nici unii nu au făcut aşa. Fiecare a crezut doar în binele propriu. Nu au cântărit. Nu au cumpănit. Nu am să spun care sunt mai buni, care sunt mai răi. De aici titlul. Omenia nu are partid, doar partidele sunt formate din oameni. Depinde de aceştia să înveţe omenia sau să o folosească dacă o cunosc deja.

Când un om moare, pe cruce nimeni nu îi va scrie partidul ci numele. Cred însă că sunt puţini oameni în politică care se gândesc astfel.

Mahatma Ghandi spunea:

"Menţine-ţi gândurile pozitive pentru că gândurile tale se transformă în cuvintele tale. Menţine-ţi cuvintele pozitive pentru că ele se transformă în acţiunile tale. Menţine-ţi acţiunile pozitive pentru că acţiunile se transformă în deprinderile tale. Menţine-ţi deprinderile pozitive pentru că ele se transformă în valorile tale. Menţine-ţi valorile pozitive pentru că valorile se transformă în destinul tău."


Numele nostru ar trebui să fie important. A fost al strâmoşilor noştri, al bunicilor, al taţilor, al mamelor, va fi al copiilor noştri. E oare chiar atât de uşor să trecem peste asta fără să ne pese? Oare am ajuns în acel stadiu în care în afara clipei nu ne mai pasă de nimic? De familie, de oameni, de onoare? Cum poţi să te comporţi atât de inuman, de nepăsător, de lipsit de responsabilitate, de solidaritate şi să ştii că numele tău este purtat de copiii tăi, iar ei îl vor purta ca pe o haină fără nici o sclipire?! Toţi o vor recunoaşte! Toţi o vor arăta cu degetul! Toţi îi vor stigmatiza, până când, poate şi ei vor crede că sunt la fel.

De aceea, întodeauna m-am gândit la ceea ce spun, la ceea ce fac, la alegerea de a fi un om mai bun decât am fost ieri. Nu vreau ca fata mea să aibă vreodată regretul a ceea ce a fost mama ei. Nu vreau să îi fie ruşine cu numele ei şi cu oamenii care au crescut-o. Poate că nu avem prea multe bunuri materiale. Defapt nu avem deloc. Dar măcar ne-a rămas demnitatea, bunul simţ şi omenia. Restul se pot face în timp fără a păşi pe sufletele şi vieţile oamenilor ca şi când ei nici nu ar fi acolo.

Spun asta, deoarece, deşi am spus că nu este bine să generalizăm, este prima oară când îmi asum o afirmaţie. Dacă aş face parte din orice alt partid politic în afara PDL, nu aş accepta în partidul meu nici un membru actual al acestui partid. Nici acum, niciodată.
Nu pentru că printre ei nu ar exista oameni valoroşi sau inteligenţi, ci, pentru că, au renunţat la toate valorile lor, la tot ceea ce i-a format ca şi oameni, la tot ceea ce sunt familiile lor, la tot ceea ce sunt ei ca şi oameni în defavoarea lor, a tututror celor care le vor rămâne alături şi a încrederii celor care i-au ales...nu ca pe o masă de oameni, ci ca şi pe o persoană individuală!

Reprezentanţii PDL din Parlament au ajuns acolo deoarece pe numele lor s-a pus o ştampilă. Nu pe partid. Pe numele lor. Pe numele bunicului lor. A tatălui lor. A copiilor lor.

Oamenii au crezut în Deputatul X din PDL, nu în tot PDL-ul. Asta ar fi trebuit să îi facă să se gândească de două ori atunci când ar fi trebuit să ia o decizie, dar ei, nu doar că nu au gândit de două ori ci, au ales să stea, să vegeteze în "costumele lor" (sau poate ar trebui să spun în ale altora...dat fiind că nu era alegerea lor) ca şi cum ei nu ar fi contat, noi nu am fi contat.
Au ales să renunţe la coloana vertebrală a propriei conştiinţe, iar când ar fi putut să îşi asume responsabilitatea propriei alegeri - bună, rea - printr-un vot...au renunaţat total la ceea ce înseamnă responsabilitate, asumare, dăruire, încercare, voinţă, OMENIE!

S-au dezbrăcat de ei pentru a se îmbrăca în altcineva care probabil nici măcar nu îi reprezintă şi nu i-a reprezentat niciodată aşa cum ar fi trebuit să o facă un adevărat lider de partid! Unui lider ar trebui să îi pese de oamenii lui şi înainte de a-i avea în partid şi în timp ce sunt în partid, dar şi după ce aceştia pleacă din partid. De ce? Pentru că adevărata putere a unui partid constă în uniune, în încredere, în cimentarea unor idealuri, a unor sentimente comune între membrii acestuia.

Ce mă mai doare este faptul că îi văd la tv şi îi aud cu propaganda altora pe buze. Că Antena este a opoziţiei, că ne induce să credem doar o anumită parte din adevăr, că oamenii defapt o duc bine, că oamenii nu au murit din cauza reformei lor cu spitalele ci pentru că oricum erau bolnavi. Unii, chiar cred ce spun, dar pe faţa unora citesc regretul că o fac. Şi totuşi o fac.

Ei nu înţeleg însă un lucru. Oamenii trăiesc în viaţa reală. Aici, unde de multe ori nu îţi ajung banii pentru mâncare, pentru chirie, pentru utilităţi, pentru pachetul copilului la şcoală, pentru o haină, pentru lucurile simple, dar care îţi conferă măcar un minim de decenţă. Ei nu înţeleg că o televiziune poate induce, dar pe termen scurt. Omul, chiar dacă nu are şcoală, tot trece prin prisma creierului său informaţia. Nu azi, dar mâine cu siguranţă. Dar când omul ăla o duce rău, când vecinul său o duce rău, când prietenul său care a trebuit să îşi lase familia să plece în Italia să muncească o duce rău, când mama sa bolnavă moare pe drum la spitalul care s-a mutat la 200 de km, când tata nu are bani pentru că are pensia tăiată...oare nu înţelege că defapt economia o duce rău, agricultura o duce rău, ţara o duce rău?

Oare un om nu poate să înţeleagă că o ţară condusă bine o duce bine şi o ţară condusă prost o duce prost? Cât de imbecili, de oi şi proşti ne cred oare cei care îşi permit să facă astfel de afirmaţii la adresa românilor care îi privesc zi de zi? Acum, nu mai avem nici dreptul să facem propriile constatări? Până şi constatările ne sunt puse sub semnul îndoielii.

Indiferent dacă vreodată am să fac parte dintr-un partid sau nu, un lucru însă este cert: numele meu,  demnitatea mea, moralitatea mea, sufletul meu şi coloana mea vertebrală nu vor fi negociabile!
Atâta vreme cât prin acţiunile mele, prin vorbele mele, prin comportamentul meu nu aş leza în nici un fel partidul din care fac parte, nu văd de ce nu aş avea dreptul deplin asupra propriilor alegeri când ar veni vorba despre exercitarea votului propriu în favoarea sau defavoarea unei legi pentru ţara şi oamenii care m-au ales!


Eu cred că în asta constă apartenenţa într-un partid. Eşti o entitate comună, dar şi una independentă. Ceea ce face (...) ca lucuruile să meargă bine şi corect este respectul reciproc, încrederea şi susţinerea. În rest, totul ţine de sclipire, de inteligenţă, de fler, de corectitudine, de...:


"De aici se aude doar muzica şi aş spune că este una foarte bună! Şi vocea, e una îngerească!".

Înţelegeţi? Ar trebui să rămânem doar cu asta. Nu cu faptul că e baron, că e comunist, că e boier, că e portocaliu, roşu, albastru, verde... Doar asta ar trebui să se audă în sufletul nostru. "Muzica" ...doar ea ne poate duce mai departe în siguranţă la mal. Încrederea. Muzica aceea care dă tonul la tot şi de multe ori face treaba în locul nostru dacă noi ştim să o păstrăm natural, firesc şi înţelept. Din păcate, nu se mai aud decât nume de partide, iar în viaţa de zi cu zi, oamenii fac la fel. Se împart tot într-un fel de partide şi continuă să se lupte între ei. Care pe care. De parcă partidele nu ar fi formate din oameni, iar oamenii nu ar mai avea nici un punct comun sau ar avea orice punct comun care nu aduce a Omenie!

~~{{~~

"şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă nu mai trăiesc şi astăzi..."

(Sursa foto: internet)

Îmi amintesc cum iarba stătea sub umerii mei, iar cerul era o mare tablă pe îmi care desenam toate visele. Uneori conturam un prinţ care apărea din senin şi îmi acoperea cerul cu un altul. Cu privirea lui senină, plină de zâmbet, de linişte. Alteori, rămânea şi povesteam ore în şir. Doar eu şi el...prinţul meu. Erau zile în care venea pe un cal alb care nu mânca jăratec, dar iubea să alerge liber pe câmp. Câteodată alergam şi noi cu el. Îmi amintesc că era printre puţinele dăţi când prinţul meu era doar un tânăr oarecare care putea face nebunii făfă să simtă povara unei ţări pe umeri. Erau zile în care venea într-o maşină. Specific că nici aia nu mânca jăratec. Era condusă de un şofer discret şi tăcut care de cele mai multe ori nici nu clipea. Puteai să îţi plimbi mâna prin faţa lui, să te strâmbi. El nu clipea. Uneori mă gândeam că poate e mort şi conduce aşa...din instinct. De cele mai multe ori ne descălţam şi umblam aşa prin iarbă. Citeam şi cântam. Dansam şi număram nori. Era perfect. Într-o zi însă, nu a mai venit, iar eu m-am trezit mai cenuşăreasă decât niciodată. Am ştiut că am crescut atunci, acolo. Nu mai ştiam nici măcar să desenez nori. Încercam însă să îl conturez pe el. Îmi amintesc cum închideam ochii, încruntam sprâncenele, dar...nimic. Apărea doar o imagine nedefinită care râdea. Măcar râsul mi-l aminteam perfect. Cred că el e cel care mă ghidează uneori într-o mare în care suntem luaţi de-a valma şi împinşi în valuri. Uneori mergem cu valul, alteori ne împotrivim, iar alteori ajungem la mal. Totuşi, am învăţat să visez în continuare. Nu mai am acelaşi vise. Nu mai am cum. Nici măcar condurii nu mi-ar mai veni la fel de bine, dar visez încă. Mă las purtată de muzică, de nori. Arareori mai apare şi mă ia de mână. Nu îl pot vedea, dar îl ştiu că e acolo. Atunci trăiesc frumos.

Privind azi la nunta regală a lui Lady Katherine cu Prinţul William am zâmbit. Acum pot să spun tare şi răspicat tuturor: nu mai îmi vindeţi gogoşi...vedeţi că există Cenuşărese şi Prinţi? Vedeţi că există poveşti cu final fericit? Nu eu sunt visătoarea şi naiva ci voi :). Voi cei care vă înfrânaţi visele şi el obligaţi să stea acolo legate în voi fără să aibă posibilitatea să zboare libere...măcar aşa, din când în când.

Eu cred, că atâta vreme cât există prinţi pe lumea asta, toate fetele au dreptul să viseze. Au dreptul să îmbrace rochii de prinţesă, să vorbească cu păsările, să le ţină pe deget, să cânte şi să danseze cu mâinile strânse sub piept şi să viseze la ziua aceea magică.

Mă întreb dacă această monarhie nu ar fi bine să se reinventeze peste tot. Dacă tot nu avem parte de politici bune şi oameni politici deosebiţi (în mare majoritate), măcar să avem parte de visare. De ideea de a vedea o regină, un rege, un prinţ, o prinţesă. De ideea de a ne bucura la o nuntă, la un botez. De emoţia unei încoronări. Glumesc, dar ar fi frumos. Unii vor sări că şi noi am avut monarhie. Am avut? Nu voi nega istoria aici. Voi nega doar faptul că am avut-o. Fiecare înţelege ce vrea.

Ca să revin la prinţi şi prinţese, fiica mea este din naştere o fiinţă firavă, plină de gingăşie, de o nobleţe aparte. Nu am văzut-o niciodată să îşi ţină mâinile aşa ca mine...fără feminitate. E foarte cochetă. Când mănâncă ţine mereu degetul mic sus :). Când se îmbracă alege doar hainele cu gust. E clar că e prinţesă. Una înnăscută. Are fineţea şi înţelepciunea din fire, nu din educaţie. Veţi zâmbi şi veţi spune că am luat-o pe ulei. Staţi să vedeţi de ce vă spun toate acestea. Eu obisnuiesc să îi citesc fetiţei mele poveşti încă de când era în burtică. Am constatat însă că de mică îi plăcea în mod deosebit Frumoasa Adormită.

Într-o zi îmi spune:

"Mami, eu am să mă căsătoresc într-o zi cu Prinţul Philip!"

Prima dată am zâmbit şi am sărutat-o pe frunte. ba chiar am încurajat-o:

"Bineânţeles că da draga mea! Eşti o prinţesă adevărată, iar Philip ar fi un orb să nu te remarce! Dar, de ce dintre toţi prinţii tu l-ai ales pe Philip?"

"Pentru că este bun la sufle! Râde mult, cântă, dansează şi e elegant. Şi pentru că o iubeşte pe Aurora frumos!"

"Dar şi alţi prinţi sunt buni şi iubesc prinţesele!"


"Mie îmi place doar de Philip! Ai văzut mami? El a iubit-o pe Aurora şi când era desculţă!!!"

Am renunţat să o mai întreb altceva. Îmi închisese oricum gura. La 3 ani şi 7 luni, nici nu te gândeşti câtă profunzime şi seninătate pot avea copiii. Te sperie. Ieri, în timp ce ne jucam, Augusta aude la televizor: "poate prinţul Philip nu va mai adormi la slujbă...". S-a oprit brusc, m-a privit cu ochii mari şi ducându-şi mânuţele la piept mi-a spus râzând:

"Ai auzit mami? Prinţul meu! Philip! Vezi că nu este doar în poveste?"

Pentru prima oară am încercat să îmi aduc fetiţa cu picioarele pe pământ şi i-am spus:

"Mami, noi suntem fete obişnuite, simple, el este un prinţ!"

S-a întors către mine, a înclinat capul pe umăr, a ridicat bărbia şi a răspuns senin:


"Eu nu sunt obişnuită mami! Eu sunt o prinţesă!"

Dacă nu aş fi născut-o eu, aş fi înclinat să o chiar cred. Felul în care m-a privit, delicateţea şi autoritatea ei m-au făcut să îi simt cuvintele până în suflet. Şi, oare nu e aşa? E o prinţesă. Toate poate suntem. Eu cred că defapt regii, reginele, prinţii, prinţesele se nasc în noi şi am putea deveni oricând unul dintre ei, doar că, undeva pe parcursul vieţii renunţăm la visele şi la crezurile noastre. Creştem. pierdem imaginea aceea clară. Ieri însă am învăţat o lecţie de la un copil. Nu toţi. Sunt convinsă că asta face diferenţa între noi ca şi oameni. Unii ne naştem ca să rămânem obişnuiţi, iar alţii ca să devenim destine strălucitoare şi importante. Sunt convinsă că fiica mea va fi unul dintre destinele de excepţie. Poate şi este puternică. Eu am să fiu lângă ea pentru a o ajuta să nu uite, să nu piardă imaginea şi am să o iubesc cu tot aerul din sufletul meu.

Privindu-i astăzi pe Lady Katherine şi pe Prinţul William m-am bucurat nespus pentru că două lumi diferite s-au întâlnit şi ne-au oferit nouă, oamenilor obişnuiţi speranţa de a visa şi credninţa că iubirea nu are limite, graniţe sau lumi diferite.

 Într-o lume în care iubirea este lăsată să îşi urmeze cursul, iar ea este sinceră, puternică şi necondiţionată...totul devine firesc, frumos, magic!

O viaţă frumoasă Lady Katherine şi  Prinţe William! 

Căsnicie plină de frumuseţe, de căldură şi de împliniri!

Fie ca niciodată să nu uitaţi de ceea ce v-a adus astăzi unul lângă celălalt, iar copiii voştri să îşi amintească despre iubirea voastră ca şi de o poveste fără de sfârşit... 

  (Sursa foto: internet)

"şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă nu mai trăiesc şi astăzi..."

Sunt omul din care pleacă toţi oamenii...

Legends of the fall
 

Aseară, cred că deloc întâmplător, am revăzut un film. Nu reţin niciodată cum îi spune, dar titlul e cel mai puţin important atunci când mesajul îţi intră prin piele, prin aer direct în suflet... Deşi l-am văzut de mai multe ori aşa cum am spus, parcă niciodată nu m-a copleşit într-atât. Habar nu am de ce îţi spun ţie toate acestea. Poate pentu că simt să vorbesc cu tine fără să ştii defapt că eşti tu. Poate nici nu ar trebui să îţi scriu. sau poate nici nu ar trebui să mă întreb de ce-o fac. Întotdeauna am discutat cu tine orice. Sau aproape orice. Mă rog.  Mai bine vorbesc despre film.

În film, este vorba despre un el căruia i-a murit soţia. O iubea. Se iubeau. A continuat să o iubească şi după moartea ei. Ieşea seara pe faleză şi alerga cu ea, cânta cu ea, dansa cu ea, povestea cu ea şi luau decizii. Era lângă el chiar şi aşa...moartă şi închipuită. Ce mi-a înfipt cuţitul în suflet, în rană a fost nu faptul că o iubea atât de mult ci faptul că până şi acel nebun romantic care îşi iubea soţia mai mult decât orice şi pentru care nu conta că putea pierde totul doar pentru o închipuire...s-a trezit şi într-un final, de dragul fetei lui, a îngropat-o din închipuirea lui şi a decis să meargă mai departe fără ea.

Nu cred că poţi să îţi dai seama cât timp am rămas aşa...cu privirea în gol. Am trecut chiar şi dincolo de tine, deşi asta mi-e foarte greu şi...am rămas aşa gândindu-mă: "pe cine sau ce ar trebui să îngrop eu?", deoarece îmi este clar că trebuie să fac gestul acesta ca să pot merge mai departe. Mi-a fost teamă de răspuns. Aşa cum poate îţi este şi ţie acum. La mine este o excepţie. Sunt singură cuc în mine.

După câteva priviri în inima lunii şi a nopţii mi-am dat seama pe cine. Mi-am dat seama şi mi-a fost frig. Atât de frig. Am realizat că trebuie să mă îngrop pe mine. Da! Ai auzit bine. Pe mine. Sunt prea multe nedumeriri, întrebări, nelinişti, oameni, tristeţi, sentimente. Mă simt un port invadat de bărci şi valuri. Nu am timp să îmbătrânesc liniştit. Nu am timp să mă roadă apa, cariile sau să mă dărâme vreun tsunami. Pe mine mă dau eu singură de toţi pereţii sufletului şi nu am timp să văd dincolo de marea din mine. Prea mulţi pescăruşi, prea multe alge, prea multe scoici. Simt nevoia să mor. Să mor, să mă îngrop, să-mi duc flori ca unui străin, să stau în genunchi şi...să plâng. Vreau să plâng. Să plâng acolo peste mine, să mă ridic şi să merg mai departe cu soarele în faţă. Mă simt doar un ţipăt înghesuit. Probabil te întrebi unde eşti tu în tabloul acesta. Eu ştiu unde eşti. Tu ştii?

Oricum, dintre toţi oamenii pământului ţie am ales să îţi spun toate acestea. Şi multe altele. Unele însă le ţin mie. Se spune că ce este cu adevărat de preţ moare odată cu omul. Aşa să fie. Acelea le voi duce în mine. Altele, ţi le-aş spune, dar nu pot. Nu mai am curaj cu mine. Nu mai ştiu să fiu majoreta de pe margine care să-mi strig: "sus, capul drept, zâmbeşte", iar acum, după ce am autopsiat viaţa mea am realizat că nimeni, niciodată nu s-a aflat cu adevărat la capătul celălalt al meu şi să suţină puntea, să facă rotocoale de fum, să arunce un colac de salvare, un soare, o lună, un suflet în care să mă văd clar. Asta e. Sunt omul din care pleacă toţi oamenii.
Rămân ca un trunchi de copac pe care tinerii îşi încrustează numele, iubirea, lacrimile apoi...îl lasă acolo ploilor, vântului, soarelui, anilor. Ştii ce e mai rău? Că ei pleacă, iar trunchiul rămâne cu toată singurătatea lui, chiar mai singur decât înainte. Uneori, mai trece cineva, îşi plimbă palmele peste răni, zâmbeşte şi pleacă. Nimeni nu îşi înfinge rădăcinile cu adevărat alături. Nimeni nu citeşte o poezie la umbra mea. Mi-e dor de un zâmbet mare cât un cuvânt de-a lui Nichita. E cineva care ştie recita la bine şi la rău până când moartea ne va despărţi? Nu-i aşa că nu este? Vezi? Până şi tu doar mă citeşti şi taci. Niciodată nu ai putut să mă strigi răspicat pe litere.

Acum însă, un film, a venit, m-a răscolit şi m-a făcut să vreau să dau din mâini ca să pot ieşi la suprafaţă din mine. Cred că defapt m-am săturat să iau apă la bord, iar alţii să se distreze pe margine.

 (Sursa foto: internet)

Gânduri...ale mele, poate şi ale voastre...

De la o vreme, apropiaţii mă tot întreabă ce am?! Eu, eram o fire deschisă, veselă, zâmbitoare. Scriam mult. Uneori nici nu avea importanţă ce...eu scriam. Scriam despre lucruri care aparent nu au nici o importanţă, dar care pentru mine aveau. Scraim despre un bătrân care zâmbea în parc, despre un copil care s-a julit la picior şi despre mâna mamei lui care făcea minuni. Scriam despre păsări, despre copacii din Focşani, despre munţi, despre ochii lui. Înţelegeţi? Scriam. De la o vreme sunt absentă. Singura fiinţă care mă ţine în viaţă asemeni unui aparat conectat în permanenţă la viaţa mea, la suflet, la impulsurile normale pe care le are o fiinţă este ea..., fiica mea. Este poate cel mai real sentiment şi cea mai reală fiinţă din viaţa mea, singura care îmi contează cu adevărat şi pentru care contez cu adevărat.

Dar acum, nu am să vorbesc despre dragostea firească dintre o mamă şi copilul ei ci despre dragostea mea faţă de oameni şi a oamenilor faţă de oameni.

Cum am spus, de la o vreme sunt absentă. Mă uit în jur şi nu pot să înţeleg... Pur şi simplu sunt năucită!

Românii sunt oameni sensibili, creativi, puternici, inteligenţi şi înţelepţi. E drept că le place să se împungă unii pe alţii, dar asta poate fi uneori benefic, ne ţine treji, ne face să zâmbim. Le place să stea la o bârfă, dar nici asta nu e rău uneori. Bârfele pot schimba vieţi şi mentalităţi dacă sunt folosite constructiv. Le place să stea la un pahar de pălincă, dar la un pahar de pălincă stau şi cei care au inventat scotchul. Străinii ştiu că românilor le place să trăiască bine şi sănătos. Deci, nici pălinca nu e rea dacă nu ne duce în pragul pierderii de sine. Românilor le place să încingă grătare în faţa blocului ascultând manele, dar nu maneaua e esenţa noastră ci faptul că ne place să ne adunăm, să ne fim unii altora.

Ciudat este însă, că atunci când ar trebui să ne fim cu adevărat, nu ne suntem.

Atunci, aproape firesc îmi tot pun întrebarea: oare, ce înlemneşte, ce încremeneşte un popor întreg?

Iresponsabilitatea? Nu cred. Românii au dovedit de foarte multe ori că sunt responsabili.Chiar şi fără posibilităţile unor ţări extrem de bogate, civilizate şi avansate, românii ştiu şi pot să facă minuni...inclusiv în spitale, în agricultură, în informatică, în şcoli... Românii sunt inventivi, iar asta i-a scos de foarte multe ori la suprafaţă în momente grele. Românii ăşi fac datoria faţă de semenii lor chiar şi atunci când nu au cu ce, când nu au banii pe care alţii îi au, când nu li se mulţumeşte înapoi sau sunt lăsaţi în uitare. Românii, cum am spus sunt sensibili şi nu sunt nepăsători. Că am ajuns la un capăt de drum, de linie şi că putem face pasul către asta...da, am ajuns şi este foarte uşor să călcăm dincolo. Defapt este cel mai uşor lucru pe care îl poate face cineva: să calce pe tărâmul nepăsării!

Teama? Ăsta e un răspuns tare greu. Refuz să cred că în secolul acesta, un popor poate să simtă teamă. Nu pot să accept că un popor se poate teme să strige ce are pe suflet atâta vreme cât nu contravine legii. Nu pot să cred că un popor se teme să iasă în stradă să îşi manifestedispreţul sau nemulţumirea faţă de un stat pe care îl slujeşte şi pentru care se ridică zi de zi din pat pentru a-i aduce beneficii, deoarece a merge la muncă nu înseamnă doar un beneficiu propriu, ci şi unul colectiv. Nu muncesc doar pentru binele meu ci şi pentru a mi se face bine, pentru a trăi o stare de bine, pentru a avea convingerea că după ce nu voi mai putea munci binele va exista ca şi o stare de normalitate. Nu? Nu vreau să cred şi nu pot să cred că oamenilor le este teamă să trăiască, să îşi ceară drepturile - pe care trebuie, sunt obligaţi faţă de ei, faţă de familiile lor şi faţă de copiii, copiilor lor să ŞTIE că le au!!!

În orice stat de drept şi normal, oamenii trebuie să ştie că ei au şi drepturi nu doar obligaţii, că legile sunt legi pentru toţi şi nu selectiv! În orice ţară oamenii ar trebui să aibă garantat dreptul minim la o viaţă de bun simţ!

În orice ţară normală atât cetăţenii, cât şi guvernanţii şi oamenii politici TREBUIE, au DATORIA MORALĂ de a se gândi la copii, la generaţiile următoare! Dacă ei şi noi trăim şi plătim nişte greşeli ale generaţiilor trecute, DE CE trebuie să îi condamnăm şi pe copii noştri să plătească gunoiul nostru de sub preş???

Scoateţi odată pentru totdeauna gunoiul, aruncaţi-l, ardeţi-l, treziţivă sufletele şi conştiinţa şi deveniţi nu doar români ci oameni, oameni cu proiecte pe lungă durată care să garanteze un viitor oamenilor ce vor fi în această ţară, care vor guverna aceste legi şi care vor conduce acest popor!

NU SE MAI POATE AŞA! Românii nu ar mai trebui să accepte să trăiască aşa în acest secol.

Înţeleg că nu ne mai pasă de cei care au fost ceva pentru noi: bătrânii, armata, emblemele acestei ţări, istoria!!!

Înţeleg că nu ne mai pasă de noi pentru că mergem cu valul şi cu vorba: fie ce vrea Dumnezeu să fie!!!

Dar când e vorba de copilul tău...nu mai înţeleg acceptarea devalorăzării persoanel şi ca şi naţie!

Nu pot să înţeleg şi să accept faptul că românii se tem de guvernanţii lor. Dacă ar fi aşa...care mai este rostul unei guvernări, al unui vot, al încrederii? Mai putem noi să ajungem undeva astfel? Unde începem, unde existăm şi unde ne vom termina? În ritmul acesta ne vom anula singuri şi iremediabil.

Mă uit la televizor şi nu văd decât mascaradă, mârlănii, corupţie sau poveşti despre corupţie pe care noi le privim ca nişte zombii şi aşteptăm să vedem cine e regina stupului, de parcă este atât de greu de înţeles că atâta vreme cât stupul există şi are putere, are nevoie de ingredientele necesare pentru a face "mierea" care ţine stupul în viaţă, are nevoie de lucrătoraşii lui..., iar ca o concluzie, regina nu va cădea. Nu va cădea atâta vreme cât justiţia e la mâna reginei, legile se pot stipula...că de aia sunt legi, iar stupul poate face atâta miere cât e necesar pentru a putea hrănii pe toţi cei ce trebuie hrăniţi să nu bâzâie. Un stup poate fi anihilat doar când mergi la el pregătit cu mască de protecţie pe faţă, pe mâni, cu pompa de fum să îi ameţeşti, să îi iei prin surprindere şi să ai tu controlul total. Altfel, albinele îşi revin rapid şi în dorinaţ de a se apăra pe ele şi matca lor vor ataca atacatorul! Punct! Asta e legea în natură, asta e legea după care funcţionează orice fel de stup, chiar şi cel uman!

Oricum, părerea mea sinceră este că ne hrănim cu iluzii. Vedem ce vor să vedem şi auzim ce vor să auzim. Realitatea este pe acolo, dar mult mai adâncă şi mai greu de înţeles, de probat, de scos la iveală şi de acceptat!

Cine sunt vinovaţi?

Fără acceptul nostru tacit, fără şpaga băgată de aproape fiecare român în buzunarul cuiva...nu s-ar fi ajuns niciodată la un asemenea hal de corupţie în ţară. Când spun asta nu mă refer numai la vămi. Ele sunt praf în ochi. Mi-e teamă de iluzia pe care însă o poate crea această diversiune.

Unii spun: "ce puteam să fac? dacă nu făceam...". Exact asta se dorea a se gândi. Exact ăsta era scopul celui care aştepta, iar unii au căzut în capcana unde avea să înceapă jocul cu viitorul lui. Azi un pic, mâine mai mult şi tot aşa. Nu ai făcut miting împreună cu colegii tăi atunci când era viitorul tău în joc pentru că te-a durut de pielea ta şi ţi-a fost teamă de locul tău de muncă? Credeai că celui pentru care taci îi pasă mai mult decât celui care a ieşit de foame, de griji, de responsabilitate în stradă? Aşa ai crezut? Foarte bine. Acum nu mai ai pensia, nu mai ai siguranţa locului de muncă nici cât înainte şi nu mai ai nici salariul pe care putei să îl ai.

Asta e durerea noastră cu românii. Ne e teamă să acceptăm faptul că acelui căruia îi pasă este omul de lângă noi care trăieşte aceleşi realităţi cu noi şi nu şefului sau politicianului care şi dacă ar vrea nu ar putea să ţină cont de fiecare dintre noi.

Aşa că, privesc cu mare amărăciune la ceea ce se întâmplă şi nu înţeleg ce poate înlemni, ce poate încremeni un popor până la auto anulare???

Poate este şi un bine în tot acest coşmar. Poate acum putem înţelege ce se poate întâmpla cu un popor care nu reacţionează. Poate acum putem înţelege că un popor poate fi anihilat şi distrus dacă se vrea fără să intervină străinii şi fără revoluţii interne. Poate acum înţelegem că aceia care fac istorie şi schimbă mentalităţile sunt oamenii...oamenii simpli. Schimbarea trebuie să înceapă cu noi înşine şi de la noi. Poate acest declin nu este altceva decât locul acela denumit "mocirlă" unde ne bălăcim cu toţii şi de unde când vom ieşi vom învăţa să clădim ceva cu adevărat constructiv şi durabil atât pentru siguranţa noastră cât şi a copiilor noştri. Nu ştiu, dar eu aşa sper. Sper că dacă nu am învăţat nimic din istoria noatsră pentru că nu ne-a plăcut ideea că ne-a fost băgată pe gât, poate vom învăţa ceva din istoria altor ţări. Poate că de data asta vom trece de la teorie şi la a pune în aplicare.

Cum am spus, de la o vreme sunt absentă. Mă uit în jur şi nu pot să înţeleg... Pur şi simplu sunt năucită!

Mă uit la apropiaţi, la vecini, la oameni pe stradă, la politicieni, la mass media şi nu pot să înţeleg. Unde sunt românii? Unde sunt românii din această ţară? Ce se întâmplă cu noi?

Singurul care îmi vine în minte acum este Domnul Adrian Ursu (mă bucur că acum este în echipa Antenei3) care aseară spunea atât de plin de amărăciune, de revoltă, de realist..."Suntem o ţară a tăcerii!". Asta m-a cutremurat. Mi-a fost pentru prima oară atât, atât de frig. Înseamnă că tăcerea asta nu e doar a mea ci este şi a altor oameni care pot să o simtă şi mai "profesional", iar asta nu poate fi decât o mare, mare amărăciune şi tristeţe.

Cu toate aceste gânduri, sper doar că aceia în care mai cred încă şi românii înşişi, pot schimba ceva în ei şi în ţara asta pentru ca fiica mea şi copiii voştri să nu trăiască şi să nu treacă prin ceea ce trec eu acum: lipsă totală de siguranţă!

La Mulţi Ani anticipat...Români!

Am intrat la Cătă pe blog şi am văzut că şi el are aceeiaşi stare. Poate de vină o fi iarna care stă să vină. Sau poate unele amintiri. Sau poate doar greaţa şi revolta faţă de anumite aspecte ale vieţii acestui popor. Poate e doar amărât.

Şi eu sunt. Sunt şi revoltată şi uneori dacă aş putea, jur că aş lua nişte întâmplări şi nişte persoane şi aş da cu ele de toţi pereţii timpului şi ai vieţii. Dar nu pot. Dar pot face totuşi ceva!

Pot însă să aleg grâul din neghină, zâmbetul din durere şi să văd printre colaje.
Pot să pun o muzică liniştitoare...eu mereu am colinde cu Silent Night, White Christmas(în orice anotimp)şi să îmi aşez inima la loc.
Pot să mă uit la copila mea, la fiinţele minunate de lângă mine şi...oarecum, durerea trece şi ea. Nu de tot. Nu are cum. Oamenii dragi pe care i-am pierdut nu revin, dar pot să îi aduc lângă mine. Nu fizic. Dar, pot!

Cât despre 1 Decembrie, mie îmi plac defilările. Bunicul a fost poliţist (un om frumos şi înţelept), tata a fost ofiţer...iubesc hainele militare, iubesc oamenii aceia frumoşi care şi-au sacrificat aproape fiecare clipă fericită pentru alţii...pentru noi defapt... Iubesc enorm atmosfera aceea care are mirosul vechimii, a altor lumi şi timpuri, indiferent cât de actuale ni s-ar părea.

Pe lângă aceste evenimente, iubesc artificiile, chipurile încântate ale copiilor, ale bătrânilor care trăiesc clipele, momentele cu specific românesc.

Ignor restul! Nu aud manelele, nu aud sloganurile şi ignor orice parte politică. Privesc doar oamenii şi mă delectez la sfârşit cu luminile de iarnă care sunt aprinse pe străzi ca şi cum...ele sunt acelea care pot aduce liniştea şi bucuria în sufletele noastre mohorâte!

Şi ştiţi? Chiar pot aduce aceste sentimente liniştitoare. Iarna sunt sărbătorile cele mai frumoase. Sărbătorile în care putem medita la noi. La ce am făcut prost sau ce am făcut bine, la sentimentele negative şi la cele pozitive, la oamenii de lângă noi. Într-un fel sau altul, ei sunt cei care ne pot face să revenim pe linia de plutire, ei sunt cei care ne pot da aripi şi puterea de a le depăşi pe toate!

Deci vedeţi? Fiecare zi poate fi una nouă şi frumoasă. Totul este să faci din ea un cadou şi să îi oferi o altă perspectivă. Priviţi printre rânduri şi adunaţi colajele care pot face dintr-un film de doi bani un film minunat...

Deci, La Mulţi Ani anticipat...Români!

Podurile din Madison County...sau un răspuns la o întrebare esenţială

"- Nu vii cu mine, nu-i aşa ?

- Oricât m-aş gândi la asta, nu mi se pare a fi corect.

- Pentru cine ?

- Pentru noi, toţi. Nu vor putea trãi printre bârfe. Şi Richard nu va putea face faţã situaţiei. L-aş rãni profund. Nu meritã aşa ceva. N-a fãcut nimãnui niciun rãu.

- Se poate muta. Oamenii se mutã...

- Familia lui are ferma asta de peste 100 de ani. Richard nu ştie sã trãiascã altundeva. Şi copiii mei...

- Au crescut. Ai spus cã abia îţi vorbesc.

- Da, nu vorbesc prea mult. Dar Carolyn are doar 16 ani. O sã descopere singurã viaţa. Se va îndrãgosti şi va încerca sã-şi clãdeascã o viaţã cu cineva. Dacã plec, ce impresie o sã-şi facã ?

- Şi noi ?

- Nu se poate sã nu simţi în adâncul tãu cã în momentul în care vom pleca, totul se va schimba.

- Da, ar putea fi mai bine.

- Şi oricât de departe am pleca, nu voi putea uita casa asta. O simt în fiecare clipã când suntem împreunã. Şi mã voi învinovãţi pentru cã te iubesc. Şi chiar şi aceste patru zile minunate vor pãrea ceva sordid şi greşit.

- Crezi cã ceea ce ni s-a-ntâmplat nouã, se întâmplã oricui ? Ceea ce simţim unul pentru celãlalt...Noi suntem, cu mare greutate...Aproape cã suntem o singurã fiinţã.

- Unii cautã o viaţã întreagã aşa ceva şi nu gãsesc. Alţii nici mãcar nu cred cã existã.

- Ai de gând sã-mi spui cã aşa e normal ? Sã renunţi ? Noi alegem...

- Tu nu-nţelegi. Nimeni nu înţelege cã atunci când o femeie allege sã se cãsãtoreascã şi sã aibã copii...într-un fel viaţa ei începe într-un altul, se sfârşeşte. Clãdeşti o viaţã tihnitã şi tu rãmâi pe loc ca ei sã meargã mai departe. Şi când ei pleacã, iau şi viaţa tihnitã cu ei. Trebuie sã mergi mai departe dar, nu-ţi aminteşti ce te punea în mişcare. Nici mãcar nu te mai întrebi. Nici mãcar tu însãţi. Nu te gândeşti niciodatã cã o dragoste ca asta ţi se poate arãta ţie.

- Dar, acum, cã o ai ?

- Vreau s-o pãstrez pentru totdeauna. Vreau sã te iubesc mereu, aşa cum te iubesc acum, dar dacã plecãm, vom pierde dragostea asta.    (Podurile din Madison County)"

Era o perioadă..., când eram un copil ce visa la ideea de iubire, de cavaler pe cal alb, de eternitate, de căsnicii perfecte până la capătul capătului şi nu puteam să îmi închipui o căsnicie în care să apară o ea sau un el.

Mi se părea sfidare faţă de toate legile iubirii şi ale firii, dar în timp am înţeles că iubirea nu are legi. Singura ei lege este ea însăşi. Iubirea nu poate fi comparată decât prin iubire...

Am înţeles că nu am dreptul să judec astfel oamenii şi să îi împart în buni sau răi, fideli sau infideli. Oamenii pot să aibă căsnicii frumoase, dar asta nu înseamnă că sunt fericite, împlinite, depline.

Poate dragostea adevărată nu a avut niciodată loc acolo, între ei. Şi totuşi îşi rămân, se sprijină şi merg mai departe. Uneori, în viaţa lor apare dragostea! Nu se aşteaptă nimeni ca la jumătatea vieţii, când eşti implicat într-o căsnicie şi ai copii să apară ea...iubirea adevărată, care are încă puterea să te facă să vrei să trăieşti, să iubeşti cu intensitate şi să fi iubit la fel, care îţi dă aripi, emoţii, îţi pune bujorii în obraji şi te transformă într-un adolescent... Şi totuşi, pentru foarte multe persoane se întâmplă aşa...

Nu mulţi au fericirea de a porni de la bun început în căsnicia perfectă, în prima "bărcuţă" cu care va aluneca pe valurile vieţii până la capăt. Sunt şi astfel de oameni, dar ei sunt cei care ne arată că dragostea poate exista şi astfel. Ei ne sunt stelele care ne ghidează în speranţa noastră că undeva, există şi pentru noi, doar că nu am întâlnit-o încă sau nu am întâlnit-o la momentul potrivit.

Cel mai frumos mi se pare când indiferent de vârstă sau conjunctură, viaţa ne dă voie să cunoaştem iubirea. Nimic nu mi se pare mai sublim decât să simţim acest sentiment unic care dă cu adevărat sens fiinţei şi vieţii noastre!

Înainte judecam oamenii care găseau iubirea târziu, acum mă bucur pentru fiecare om care a avut acest privilegiu! De judecat nu mai judec pe nimeni...demult.

Pentru cei care vreţi să vedeţi un film de viaţă frumos, romantic, plin de emoţii, de realism, de muzică de calitate,...vă recomand cu mare drag "Podurile din Madison County".

De la cei care l-au văzut sau îl vor vedea, aştept comentarii pro sau contra...

Veni, vidi, vici :) !

Deci, aşa cum le spuneam şi dragelor mele prietene Crengu şi Rami, soarele apare încet şi pe strada noastră... S-a lăsat aşteptat ani de zile, dar cred că tate au avut un sens şi un rost. Ca soarele să apară am avut nevoie de oamenii care mă iubesc, de câţteve prietene foarte, foarte aproapiate şi dragi, de un pas în sănătate şi...iată-mă! În sfârşit cu gura până la urechi, cu bobiţe fericite în privire, cu o mare, mare dorinţă de viaţă şi plină numai de gânduri bune!

Totuşi, nu am să vă pot spune acum prea multe...în câteva zile voi lăsa imaginile să vorbească de la sine!

Pot doar spune că acum suntem în sfârşit, dar în sfârşit...ACASĂ!

Cum spuneam, Dumnezeu ştie să brodească lucurile în cele mai neobişnuite şi minunate modalităţi. Noi ne umplem între timp de frustrări, de revolte, de necazuri, chiar ne şi îmbolnăvim, iar asta, pentru că nu avem nici răbdarea, dar nici atenţia necesară pentru a putea vedea sau primi mesajele sau "semnele de cale" de la Doamne, Doamne...

EL e mereu lângă noi şi ne ajută şi nu e vinovat pentru că noi uneori nu ştim să primim sau nu ştim ce ne dorim...

Şi acasă, e un apartament micuţ, finuţ, parcă făcut să se potrivească pe sufletul meu şi al Gărgăriţei... Mă uit în jur şi nu pot să cred... E...perfect!!! Nu i-aş adăuga şi nu i-aş lua nimic! Cred că a fost aranjat şi pus acolo numai şi numai pentru noi... Pe lângă asta este în Sud, aproape de locul unde am locuit multă vreme şi unde ne-am dorit mereu să ne reîntoarcem.

Am vrut să împărţesc cu voi din bucuriile şi sufletul meu...aşa cum fac mereu..., să vă mulţumesc că îmi existaţi!

Revin în câteva zile şi, sper să aveţi şiu voi gânduri fericite să îmi împărtăşiţi...

La mine se pare că a venit Crăciunul mai devreme...

Gânduri de fiecare zi...sau de ale mamelor

O făptură atât de mică şi fragilă  într-o lume în continuă mişcare şi schimbare, într-o lme unde oamenii sunt din ce în ce mai puţin pentru oameni...

Uneori mă întreb cum să îi aranjez aripile copilei mele, dar de fiecare dată teama îmi dispare când îi privesc încrederea şi sclipirea din ochii. E un copil iubitor, vesel, fericit, hotărât, inteligent...

Copila mea a învins lupta cu neantul încă de când s-a născut... Copila mea ştie să strige "Oli,oli,olialiiaaa" ca să intre în lumea viselor, dar ştie încă de acum să spună NU tare şi răspicat, iar dacă întrebi de ce nu, îţi spune: "pentru că nu îmi place" sau "pentru că şi eu îmi doresc aia". Augusta este un copil deosebit pentru că are capacitatea încă de pe acum, de la vârsta de 3 ani să deosebească foarte corect binele de rău şi o aud de multe ori spunând: "sălacul Hoton" sau "sălacul Tom", iar dacă o întreb de ce spune aşa îmi răspunde: "pentru că îl ceartă degeaba şi el e trist" sau "pentru că Jerry e rău cu Tom". Uneori spune..."lasă mami nu fi glijolată Augusta cheşte male", iar eu îi spun: "nu sunt îngrijorată", iar ea spune: "ba da mami...nu spune aşa...te uiţi depalte" :).

Dacă o cert uneori pentru vreo boacănă sau pentru că sunt speriată că putea păţi ceva grav în urma unei boacăne, ea îmi ia obrajii, mă sărută şi îmi spune: "mami o ubeşte pe Augu şi când o cealtă. nu fi supălată şi Augu ubeşte pe mami". O iubeşte şi îmi arată că simte că o iubesc... O întreb: "cum simţi?", iar ea râde cu ochii strălucind...şi îmi arată că simte pe la suflet, pe la ochii, pe la gură, pe la burtică...

O făptură atât de mică...ai spune că ar trebui să o protejezi mereu, dar uneori sunt cele mai înţelepte şi puternice făpturi din viaţa noastră!

Copiii sunt defapt adevăraţi piloni ai existenţei noastre, ai puterii noastre, ai excelenţei noastre ca şi oameni, ai fericirii noastre depline!

Şi deci, privind-o cum sclipeşte şi râde, cum caută înţelesul şi subînţelesul lucrurilor, cum se entuziasmează şi îmi citeşte pe buze şi în suflet mă întreb...de câtă înţelepciune are nevoie un părinte ca să ştie aranja aripile copilului său în aşa fel încât să poată zbura şi fără ele ?

Eu cred că are nevoie de atâta înţelepciune pe cât îi dictează sufletul  şi iubirea din el!

Afară din colivia propriului eu...

Pentru unii, o dimineaţă ca oricare alta. Pentru mine o dimineaţă în sfârşit mai liniştită. O dimineaţă acasă. Acasă în Focşani. Probabil între mine şi acest oraş nu a fost trasă linia şi mai mult ca şi sigur că aici vor fi multe întâmplări minunate...altfel nu îmi explic dorinţa aceea care aproape durea de a mă întoarce aici. Aici e casa mea. Aici sunt gândurile mele şi speranţele mele pe care le-am trimis undeva în timp să se întoarcă.
În dimineaţa asta, vântul nu mai adie răutăcios şi rece... Azi, vântul mângâie frunzele gutuiului din curte şi ia în zbor câteva frunze de la viţa de vie şi câteva vrăbiuţe ţopăiesc speriate şi curioase pe alee.
E toamnă. E toamnă şi e o toamnă în care parcă adie a bucurie, a speranţă, a soare. Poate într-adevăr ca să avem ce ne dorim trebuie să ne-o dorim suficient de mult ca să se împlinească.  La mine se pare că aşa a funcţionat. Am avut nevoie de clipe unde am fost doar eu cu mine...eu şi chipul adormit al fiicei mele, eu şi visele mele, eu şi luptele mele, eu şi revoltele mele, eu şi planurile mele şi...într-un final, după multe clipe şi nopţi am rămas eu şi liniştea. Atunci mi-am trasat drumul, atunci mi-am făcut planurile şi mi-am spus ce vreau să-mi fiu mie şi celor de lângă mine şi...încep să mă conturez încet.
Poate, toţi avem nevoie doar de asta...de câteva clipe de linişte în care să fim sinceri cu noi înşine şi în care să ne trasăm un ţel de care să ne ţinem fără să ne abatem din drum. Cred că am înţeles acest fapt doar după ce mi-am dat seama că degeaba mi-e Dumnezeu alături dacă eu nu am suficient d emultă credinţă să-L şi văd sau să îl şi înţeleg. EL ne dă, dar nu ne bagă în traistă...
Dacă mi-a dat mâini, suflet şi poate un anume har...nu trebuie să aştept de la EL să mă tragă de mânecă... trebuie doar să înţeleg că am instrumentele necesare pentru a deveni omul care îmi doresc să fiu, doar că e nevoie de timp, de răbdare, de credinţă şi de muncă... munca mea :).
Oricum...astea au fost doar câteva din frânturile ce mi-au trecut prin minte azi în timp ce Augusta se juca în nisip, iar cafeaua împrăştia aburi călduţi. Cred că îmi prieşte să stau pe terasă şi să îmi las gândurile să se zbenguie singure pe afară :)).

"Farul de la capatul tuturor lumilor mele" a aparut !!! - un vis implinit!

Deoarece am absentat destul de mult de pe Han, iar voi m-aţi aşteptat mereu la o cană de gânduri, de suflet şi bucuria de a vă avea aproape...aş dori să împart cu voi o bucăţică din lumina mea, din bucuria şi entuziasmul meu... -"Farul de la capătul tuturor lumilor mele", cartea mea de debut este acasă...

Ne-am cunoscut faţă în faţă după atâta şi atâta amar de timp şi sunt deosebit de fericită să o privesc, să o ating şi să o ţin în mână...

Nu cred că pot să exprim bucuria şi emoţia pe care am simţit-o în momentul în care am luat-o pentru prima oară în mâini.... E ... frumos :)...ca şi cum ţi-ai cunoaşte copilul :) după ce ai vorbit cu el ore, zile, luni şi chiar ani întregi...

Acest volum de poezii este dedicat unui suflet anume pe care l-am purtat în inima mea dinainte de a mă naşte şi am să îl port mereu...până a capătul lumii şi mai departe...spre infinit. El a fost singurul care mi-a atins inima în cel mai delicat, minunat şi frumos fel...Mi-a cutremurat lumile şi a rămas acolo asemeni unei aşteptări frumoase, a unei stări de fapt...Este ca şi cum dragostea mi-a intrat sub piele, în sânge, în aer, în inimă şi...acolo a rămas!

Când mi-a fost prea plin...am scris: de dor, de drag, din prea multă iubire, din prea multă tăcere, din prea multe aşteptări. Textele mele nu sunt altceva decât nişte răvaşe de iubire culese din adâncurile sufletului meu, puse într-o sticluţă şi aruncată în valurile vieţii să le ducă departe, departe...cu gândul poate într-o zi, sufletul meu pereche o va găsi şi mă va primi în inima lui !

El...a fost mereu farul de la capătul oricărui gând, oricărei emoţii, oricărei simţiri şi dintre toţi oamenii, chiar dacă nu este aici, lângă mine...el ştie şi poate să mă aducă mereu la mine, la noi, la iubirea noastră şi acasă...

Cei care îşi doresc un exemplar în bibliotecă, pot să o comande la numărul de telefon: 0763-402928, iar cartea va fi trimisă prin poştă, plata făcându-se ramburs. Preţul unei cărţi este de 20 RON+taxe poştale. Cartea mai poate fi comandată şi prin formularul de comandă aflat pe blog.

Vă mulţumesc din suflet pentru toată susţinerea şi încrederea cu care m-aţi primit mereu în inimile voastre! Rolul acestei cărţi nu este să facă tiraj mare ci să atingă sufletele care au aşteptat-o...

Vă mulţumesc, pentru aripile frumoase pe care mi le-aţi dăruit!

Îţi mulţumesc, sufletul meu, pentru că exişti...oriunde ai fi...!

La o cafea cu Dumnezeu...

Îmi amintesc că dintotdeauna eu şi Dumnezeu am purtat conversaţii lungi şi ciudate, ne-am ciondrănit şi am privit multe nopţi împreună. Ne arătam reciproc câte o stea licurici...cum le spun eu şi ne prefăceam că desenăm luna. Alteori, mă certam cu EL şi vroiam să nu îl mai văd, dar EL stătea alături şi asemeni unui prieten bun care mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu...aştepta să îmi treacă sau îmi dădea bobârnace până nu mai rezistam să stau aşa încruntată în mine şi începeam să râd.
Nu cred că a fost vreo clipă de răgaz în noapte în care să nu vorbesc cu EL. Îmi făceam cafeaua, mă aşezam pe scaun în balcon privind noaptea şi stelele şi zâmbeam:

- Haide Doamne, zău aşa...după atâta vreme tot mai trebuie să te invit? E o noapte frumoasă...ai făcut ceva atât, atât de frumos... aş spune uneori că e mai reuşită creaţia cu Universul decât cea cu noi :).

Probabil unii nu vă închipuiţi că El poate fi aşa. Probabil că majoritatea îl văd autoritar şi lipsit de zâmbet... , probabil că mulţi cunosc un Dumnezeu care nu ne vizitează, nu ne vorbeşte, nu ne ciufuleşte...este unul grav şi protocolar. Eu una nu îl văd aşa, dar nici nu sunt eu aceea care l-am creat. Eu îl văd ca pe un părinte care ne e prieten, care ştie să facă o glumă, ... nu, nu e blasfemie.

Blasfemie e să credem că Dumnezeu care ne-a creat pe noi şi ştie totul despre noi, despre spiritul şi sufletul nostru...nu ştie ce jargoane sau înjurături sau glume spunem noi. A nega un adevăr este blasfemie...eu aşa cred!

Doamne Doamne zâmbeşte şi mă ciufuleşte de cele mai multe ori. Mă mângâie pe creştet şi nu lipseşte niciodată de acolo. E mereu acolo, chiar şi în clipele în care mi-aş dori să fie în altă parte pentru că nu îi înţeleg acţiunile. Seara aceea a fost puţin altfel, iar asta nu pentru că eram tristă ci pentru că oarecum mi-am înţeles tristeţea. Dumnezeu s-a aşezat alături şi mi-a răspuns:

- Să înţeleg că azi ai făcut o cafea mai amară ca de obicei? Ştii că nu îmi place cafeaua...
-Nu e amară. Am pus zahăr atât cât mi-am pus mie... Nu am ştiut că nu îţi place cafeaua...ai servit-o de fiecare dată...
- Nu m-ai întrebat niciodată dacă îmi place...ai presupus doar că îmi place.
- Da, presupun că aşa facem noi oamenii când băgăm pe gât altora tot felul de porcării şi apoi ne simţim ofensaţi că nu servesc sau servesc cu noduri în gât...Şi apoi, tu ai lăsat-o pe pământ. Nu e vina mea că Tu laşi pe pământ ce nu îţi place...

- Lasă, ştii ceva? M-am obişnuit cu această cafea...de atâţia ani... Doar acum ai timp să-ţi vorbeşti şi să te asculţi. Oricum, dacă o mai îndulceşti aşa o să îndulceşti şi diabetul...
- Viaţa vroiam să o îndulcesc...şi apoi TU nu ai probleme cu glicemia.
- Poate o să ai tu de atâta zahăr...
- Poate că nu sau poate că da, am spus eu zâmbind pe sub mustaţă. Le dregi TU pe toate...cumva. Numai noi le stricăm...


Doamne Doamne zâmbi şi EL. Eu una sunt imposibilă. Nu cred în nimic ce nu se poate schimba şi nu cred în coincidenţe. Nimic nu e întâmplător în viaţă...totul trebuie să aibă un rol în transformarea noastră, în formarea noastră, în viaţa noastră. Eu nu cred în răutate în stare pură, în egoism cinic...deşi m-am ciocnit de oameni care îmi păreau a nu avea nimic bun în ei, dar apoi când i-am reprivit nu am putut să nu constat că dacă în mine există Dumnezeu, trebuie să existe şi în ei, iar dacă există...trebuie că au lumina, doar că nu sunt ei în stare să găsească sclipirea din ei.

- Doamne, mă întreb uneori de ce mă iubeşti? De ce insisţi să îmi fi alături chiar dacă uneori nici eu nu mă recunosc în omul care sunt...
- Păi...nu pot să nu te iubesc. Eşti copila MEA, eşti creaţia MEA, eşti bucată din MINE, eşti EU. Te-am iubit atâţia eoni când ai fost alături cu MINE şi în MINE şi să nu te iubesc acum doar pentru că ai ales şi uneori te rătăceşti? Ce părinte aş fi? Tocmai acum trebuie să te iubesc cel mai mult...
- De ce?
- Pentru că acum tu te iubeşti cel mai puţin...
- Da...

Am sorbit din cafea şi am răsuflat uşurată. Dumnezeu ne ţine atâta vreme în palma Sa, în carnea Sa, în sufletul SĂU..., ne învaţă atât de multe, iar apoi, când noi alegem...ne lasă liberul arbitru şi ne trimite în lume. Nu ştiu dacă El ne alege viaţa, oamenii, conjuncturile sau noi. Ştiu doar că e mereu lângă noi şi ne ajută să ţinem pensula în mână şi să folosim cromatica bună, dar dacă noi nu o facem şi nu vrem ca EL să ne arate...nu ne forţează. Asta îmi place la Dumnezeu...

Sunt oameni care îl văd rău, îl văd că pedepseşte...eu nu cred asta. Dacă ar fi aşa, ar fi un părinte rău, ar fi monstruos. Eu nu cred nici măcar în ideea că Dumnezeu vrea să ne fie frică de EL. Se bate cap în cap cu ideea că Dumnezeu e BINELE, ADEVĂRUL ŞI LUMINA, BUNĂTATEA PURĂ! Cum poate cineva care ia o bucată din EL şi îi dă viaţă, îl lasă să îşi aleagă calea...să fie apoi răzbunător că acea bucată a ales, greşeşte şi uneori e...altceva decât şi-au dorit amândoi?

Şi...totuşi, sunt oameni care sunt supăraţi pe EL pentru că nu le ascultă rugăciunile, dar câţi au spus o mulţumire din suflet, câţi cred cu adevărat în EL, câţi pot să îşi închipuie cum e să ştii că ai renunţat la bucăţi din tine de dragul lor, iar acum, când acestea au viaţă, sunt fiinţe...se întorc împotriva ta, te urăsc, te reneagă, te uită...

Şi totuşi...El nu ne uită niciodată... Eu cred că noi nu suntem pregătiţi să-L primim în noi şi la noi aşa cum se cuvine. Poate uneori nu ştim că este cu noi, poate alteori nu este ce ne aşteptăm să fie, poate uneori nici măcar nu ştim să-L vedem...nu? Cine s-ar aştepta la un Dumnezeu care bea cafea noaptea cu noi şi dă bobârnace? Nu ştiu...eu?

Da, Dumnezeu vine să stea la o cafea cu mine, pentru că atunci îmi găsesc clipe de răgaz şi sinceritate în care pot să îmi trasez planuri, pot să îmi conturez gânduri şi pot fi atât de sinceră cu mine încât socotesc că e momentul potrivit să îi spun şi LUI ce mă doare, ce mi-aş dori sau să ÎI spun că ÎL IUBESC, doar că uneori...nu ştiu să o spun pe tonul cel mai potrivit...

Voi cum vă beţi cafeaua cu Dumnezeu?

 Am citit de curând o carte pe care am primit-o de ziua mea..."Conversaţie cu Dumnezeu" de Neale Donald Walsch. Scriitorul, pretinde că el chiar a vorbit cu Dumnezeu. Nu ştiu dacă a vorbit, nu ştiu dacă e doar o carte foarte, foarte reuşită, dar nu voi fi eu aceea care să eticheteze şi să se îndoiească. Totuşi, ceea ce m-a ţinut asupra cărţii a fost felul natural în care a decurs discuţia, răspunsurile foarte înţelepte şi căldura care emană dincolo de carte, de cuvinte. E ca şi cum acea carte ţi-ar răspunde şi ţie la unele întrebări şi te trezeşti zâmbind singur.

Apoi, am zâmbit la ideea că nu sunt doar eu cea care îi spune bancuri la Dumnezeu, iar EL le gustă :).

Dacă doriţi să vă faceţi o idee despre carte, o găsiţi AICI...

" Intrigat, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea mai multe
detalii. Iată ce a spus Dumnezeu:

În primul rând, să schimbăm cuvântul a vorbi cu acomunica. Este un cuvânt mai bun, mai plin, mai potrivit. Când încercăm să vorbim unul cu celălalt - Eu cu tine, tu cu Mine - suntem imediat constrânşi de incredibila limitare a cuvintelor. Din acest motiv, Eu nu comunic numai prin cuvinte. De fapt, o fac rareori. Cea mai obişnuită formă prin care Eu comunic o reprezintăsentimentele .
Sentimentul este limbajul sufletului.

Dacă vrei să ştii ce adevăr găseşti tu într-o anumită situaţie, gândeşte-te cesimţi faţă de ea. Sentimentele sunt uneori greu de descoperit - şi adesea chiar şi mai greu de recunoscut. Cu toate acestea, cele mai ascunse şi mai profunde sentimente reprezintă cel mai mare adevăr.
Secretul este să ajungi la aceste sentimente.
Am să-ţi arăt cum. Iarăşi. Dacă vrei.


 I-am spus lui Dumnezeu că vroiam cu adevărat, dar că, în acest moment, dorinţa mea cea mai mare era să primesc un răspuns complet şi detaliat la prima mea întrebare. Iată ce mi-a spus Dumnezeu:

Eu comunic şi pringând. Gândul şi sentimentele nu sunt acelaşi lucru, deşi ele pot apărea în acelaşi timp. Când comunic prin gând, folosesc adesea imagini vizuale. Din acest motiv, gândurile sunt mai eficiente ca unelte de comunicare decât cuvintele simple.

Pe lângă sentimente şi gânduri, folosesc ca un important mijloc de comunicare vehiculul experienţe i. Şi în cele din urmă, când nu reuşesc prin sentimente, gânduri şi experienţă, folosesc cuvin t e. Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de comunicare cel mai puţin eficient. Ele sunt cele mai expuse la interpretări greşite şi cel mai adesea prost înţelese.
De ce? Deoarece cuvintele sunt, pur şi simplu, s u ne t e rostite careînlocuiesc sentimentele, gândurile şi
experienţa. Ele sunt simboluri, semne, embleme. Ele nu sunt Adevăr. Ele nu sunt realitatea.

Cuvintele pot să te ajute să înţelegi ceva. Experienţa îţi permite să ştii. Şi totuşi, există anumite lucruri pe care nu le poţi trăi ca experienţă. Aşa că v- am dat celelalte unelte de cunoaştere. Acestea se numesc sentimente. Şi, de asemenea, gânduri.

Suprema ironie este că voi aţi dat atât de mare importanţă Cuvântului lui Dumnezeu şi atât de puţină experienţei.

De fapt, aţi minimalizat atât de tare valoarea experienţei încât, atunci când trăiţi oexperienţă legată de Dumnezeu şi care diferă de ceea ce aţi auzit despre Dumnezeu, în mod automat abandonaţi experienţa şi luaţi
de bune cuvintele, când ar trebui să fie exact invers. Experienţa şi sentimentele voastre reprezintă ceea
ce voi ştiţi faptic şi intuitiv despre acel lucru.

Cuvintele  încearcă doar să simbolizeze ceea ce ştiţi şi adesea
pot să producă confuzie.

Acestea sunt deci uneltele cu care Eu comunic; totuşi, ele nu sunt metode, pentru că nu toate sentimentele, nu toate gândurile, nu toată experienţa şi nu toate cuvintele sunt de la Mine.

Multe cuvinte au fost rostite în numele Meu. Multe gânduri şi multe sentimente au fost sponsorizate de cauze care nu erau creaţia Mea directă. Multe experienţe rezultă din toate acestea.

.....

 Viaţa (cum o numiţi voi) este o ocazie să cunoaşteţi
ca experienţă ceea ce deja cunoaşteţi sub formăde
concept. Nu este nevoie să învăţaţi nimicca să faceţi
acest lucru. Trebuie, pur şi simplu, să vă amintiţi ceea
ce ştiţi deja şi să acţionaţi în consecinţă.

......

 Începe prin a sta liniştit. Linişteşte lumea exterioară, astfel încât lumea ta interioară să capete vedere. Tu cauţi privirea interioară pe care nu o poţi avea cât timp eşti atât de profund implicat în realitatea exterioară. Caută deci să intri în tine cât mai mult cu putinţă. Şi, când nu intri în tine, vino di n tine atunci când te ocupi de lumea exterioară.
Aminteşte-ţi următoarea axiomă:
Dacă nu intri înăuntrul tău, rămâi pe dinafară.
Pune pe cineva să repete fraza, în aşa fel încât ea să
se refere la tine:

Dacă nu intru
înăuntrul meu,
rămân
pe dinafară.

Tu ai rămas pe dinafară toată viaţa ta, dar nu trebuie să fie aşa şi niciodată nu a trebuit. Nu există nimic ce tu nu poţi să fii, nu există nimic ceea ce tu nu poţi să faci. Nu există nimic ceea ce tu nu poţi să ai ..."Conversaţie cu Dumnezeu" de Neale Donald Walsch"