în mine dansa o prinţesă

când mă atingeai, toată lumea începea să se învârtă
doar tu, tu rămâneai acolo în mijlocul ei şi mă priveai,
iar eu învăţam să respir pe silabe

când îmi curgeai pe spate, prima dată îngheţam
apoi, se năşteau cercuri de emoţii mici, mari, aproape, departe
o picătură de apă ce naşte furtuni liniştite

când plecai, toate depărtările se strângeau în jurul meu,
doar tu, tu rămâneai acolo în mijlocul ei şi mă priveai,
iar eu învăţam să aştept pe silabe

într-o zi, ai început să te învârteşti cu lumea mea,
totul a devenit un carusel fără lumini, fără muzică
doar eu, eu stăteam şi priveam

dintr-o dată, totul a devenit tăcere
în afara sunetului de ţăndări care s-a auzit în urma ta când ai ieşit,
atunci s-a spart globul fermecat

ştii tu, acela pe care bunica i l-a dat mamei, mama mie,
iar eu ar fi trebuit să-l dau fetei mele
în el trăia o prinţesă care dansa când întorceai cheia

era aşezată pe o măsuţă în mijlocul sufletului meu
a mea, nu se învârtea niciodată la cheie
avea nevoie doar de o picătură din tine ce se transforma în cerc

te-am văzut într-o zi cu mult după aceea...toată lumea se învârtea
doar tu, tu erai acolo în mijlocul ei şi mă priveai,
dar pielea mea nu s-a mai cutremurat

am aşteptat, dar nu s-a întâmplat nimic
mi-am atins încet mâna, gâtul, ochii, buzele...nimic
eram doar o femeie şi un bărbat oarecare ce nu s-au văzut demult

(cred că cercul acela era defapt muzica...)

când ai zâmbit, o fărâmă din prinţesă a început să se târască prin mine
mi-am îndesat pumnul în suflet şi am aşezat-o la loc
acolo, unde nimeni nu poate muri în faţa chipurilor cioplite

când te-ai îndepărtat, am învăţat să umblu chiar dacă în mine zăngănesc cioburi,
iar din când în când prinţesele prind viaţă pentru a se uita
prin fereastra ochilor mei

asta voi da fetei mele
un glob prin care se vede lumea dincolo de orice spaţiu
gol

(în mine dansa o prinţesă...
dacă n-ar fi fost, nu v-aş fi povestit)

îngenunchere

am adunat atât de mult cer încât nu mai am unde să-mi las
visele să zboare

între tâmple îmi stau în genunchi şi mă sprijin de suflet
cu fruntea

tăcerile îmi urlă, lacrimile se zvârcolesc, sângele mă strânge de gât,
dar eu respir

rar
tu, eu, tu
şoptit
tu, tu, tu

trag aer, iar tăcerile devin mâini ce acoperă ochii. îi apasă,
ei şterg orizontul,

cu fruntea

în timp ce eu stau în genunchi şi mă sprijin de suflet

O nouă apariţie în blogosfera românească...un autor drag mie - Cristian Lisandru

 (Sursa: Cristian Lisandru)

"A apărut primul volum din “Picături de Insomnie” (autor – Cristian Lisandru – proză scurtă şi foarte scurtă) – Editura RBA Media, Bucureşti." - asta ne spune cu mare bucurie şi emoţie Lisandru pe pagina sa persoanlă, iar noi, cititorii fideli şi prietenii virtuali, ne bucurăm tare mult la primirea acestei veşti. Un vis împlinit este o mare, mare bucurie!

Regret enorm că nu am putut scrie acest articol atunci când mi-am dorit să o fac şi mai mult regret că mă aflu în imposibilitatea de a nu putea fi alături de Lisandru la această frumoasă realizare a sa. Proza lui Lisandru, aşa cum am mai spus-o şi la el pe blog şi aici pe acest blog este una deosebit de frumoasă, de bine structurată. Din punctul meu de vedere, Lisandru este cu siguranţă un scriitor care are foarte multe lucuri deosebite de scris şi de spus. Şi, aş mai completa, că le va avea de spus şi în viitor prin apariţiile volumelor sale. Poate impactul uneo cărţi nu este atunci când îl aşteptăm ci în clipe la care ne gândim cel mai puţin că el s-ar putea realiza. Dacă ar fi după mine, proza lui Lisandru ar intra în categoria texte apreciate în literatura românească.

Eu, îi doresc mult, mult succes în tot ceea ce îşi propune, iar textele sale îmi doresc să ajungă acolo unde ar trebui să ajungă...la sufletul oamenilor, dar şi în literatura românească de excepţie. Eu aşa o simt, aşa o văd. Îi doresc ca minunata lui muză să îi rămână mereu alături de suflet, iar noi să ne putem bucuira mereu de ei şi de ceea ce rezultă din dragostea lor frumoasă.

Mulţumim pentru apariţia acestui volum Lisandru şi drum frumos în continuare pe calea condeiului! Cu siguranţă vei deveni un nume de impact şi de referinţă pentru multe persoane!

monocrom şi roşu...

M-am trezit pe o stradă albă. Nici o tresărire, nimic. Până şi copacii adiau în alb. Nu atingeau nimic...nici măcar timpul. Şi timpul era alb. Dintr-o dată am auzit o tăcere. Roşie şi şerpuitoare. Mă încolăcea şi mă strângea de suflet. Îşi înfingea ghearele în alb şi sfâşia. După acea ploaie de tăcere roşie totul a căpătat culoare. Timpul începu să se mişte, vântul adia printre culori. Strada începu să alerge cu oameni. oamenii vorbeau. Tăcerea rămase tăcere.Sufletul respiră. Undeva dosit se mai simte vârful unei gheare. Din cauza ei simt că trebuie să respir mai mult. Să alerg. Înfăşor strada pe după umeri şi alerg cu ea. Şi cu oamenii. Vorbesc şi tac. Monocrom şi roşu.

(Sursa foto: Kim McElroy)

Păşiţi în Casa Gândurilor...vă recomand să intraţi uşor să nu risipiţi liniştea şi magia! Bine te-am găsit dragă Florina!

Amintiri din viitor

Alţi paşi. O viaţă îmbinată în altă viaţă. Ajungem uneori să stăm la coadă în propria viaţă. Privim din afară cum alţii râd. Oameni se învălmăşesc în noi furându-ne până şi dreptul de a fi noi înşine. Părem a fi proprii noştri chiriaşi. Hilar. Stau la fereastra mea şi mă privesc în mine. Afară se aud sunete groaznice. Câinii latră muşcând în gol fantome. Vântul mă plesneşte peste faţă, iar lacrimile îmi curg. Am privit o clipă vântul în ochii. Simţeam cum vrea să intre în mine să mă arunce asemeni unei foi goale, dar i-am arătat şi lui înăuntrul meu. A tăcut pentru o clipă. Am încheiat un pact. El să nu mă mai bată şi să nu îmi mai răvăşească gândurile, să îmi ducă sărutul mereu celui iubit fără să pună condiţii, iar eu să-i iubesc adierile, să-i respect furtunile şi să nu mă opun rostului creat de el. A plecat. Privesc iarăşi pe fereastră. Văd chipuri dragi. Aud glasuri atât, atât de iubite.

Focul uneori mocneşte şi se aud colinzi. Alteori viscolele mă umple de ger şi frig. Uneori din mine amintirile mă privesc şi ele. Unele zâmbesc făcându-mi cu mâna. Altele aburesc fereastra să nu pot să le mai văd. Mi-e frig uneori fără mine. Trăiesc din când în când anotimpuri. Din suflet îmi cresc muguri şi ghiocei. În spatele ferestrei unde tot eu sunt cresc copaci înalţi cu flori mari şi albe.

Marea se zbate sărutându-mi degetele sufletului. Valurile îmi aduc la picioarele lacrimilor scoici, iar eu desenez inimi în nisip. A mea e strâmbă. Nu are formă de inimă mereu. Uneori e nor. Uneori e barcă. Uneori e lacrimă. Uneori e casă fără acoperiş, goală până şi de mine. Uneori e vis.

Azi este melancolie. Îmi şterg lacrimile. Timpul mă ceartă mereu. M-a trântit de câteva ori de pământ, mi-a smuls zborurile şi visele, dar până la urmă mi-a dăruit clipele. Când le-am ţinut pe pleoapele din care îmi înflorea iubirea ticăiau atât de repede încât nu puteam nici să respir. Acum nu mai alerg contra-timp, nici împotriva lui, nici de el. Îl ţin de mână şi păşim alături.

 
Aştept cuminte ridurile şi firele cărunte, albumele şi glasurile amintirilor din viitor. Undeva nu foarte departe, la mijlocul visului dragul meu îmi zâmbeşte cald. Stă pe pridvorul unei case albe din lemn. În braţe leagănă o fetiţă povestindu-i despre inorogi şi elfi, despre flori şi râuleţe. Ea gângure încet. Două pisici se joacă prin iarbă, iar fluturii se pierd în culoare. Un măr înflorit le scutură câteva flori şi le face din frunze ca şi cum i-ar saluta. Întind mâna şi îi ating. Şi-a întors privirea căpruie şi strălucitoare. Ridicând fetiţa cu faţa spre mine mă arată cu degetul: „Uite-o pe mama! Să îi facem cu mâna! Să îi trimitem pupici şi petale de zâmbet să găsească mereu puterea să se întoarcă acasă!”. Petalele de zâmbet mi-au atins buzele şi lăcrimez. Îmi ating gura cu palma şi o apăs uşor sărutând amintirea din viitor care mi-a făcut cu mâna. Fereastra sufletului meu la care stau pe vârfuri şi visez s-a deschis. Din trecut, din prezent, din viitor, dragul meu m-a lăsat înăuntru, în mine.

Acum ştiu că nimic nu a fost în zadar: lacrimile, aşteptarea de mine fără mine, moartea, iubirea fără iubire. Nu am să mai aştept niciodată nimic. Am să învăţ doar să păşesc mai departe. Fiecare dală de viaţă mă duce undeva. Fiecare copac cu umbră îmi arată că afară e soare. Fiecare decepţie m-a învăţat să mă ridic, să zbor într-o aripă, să umblu fără picioare. Fiecare cer plâns mi-a adus mai aproape zâmbetul care mă răsare în fiecare zi mai frumos! Am păşit în mine cu emoţie. Nu mă mai regăsisem demult. M-am bucurat de toate: bune, rele. Am atins pereţii de suflet smulşi şi am atins pereţii netezi. Am tresărit. Da! Sunt eu cu tot ce însemn eu! Am zâmbit printre lacrimi.

El era lângă mine. Tăcut pentru prima dată, dar cu acelaşi zâmbet plin de căldură şi iubire. „Acum ai să rămâi la tine? Eu am rămas de prima dată. Nu m-am îndoit nici o clipă de cât eşti de minunată! Ţi-am iubit şi îţi iubesc orice trăire şi zbucium!”. Am zâmbit sărutându-l, în timp ce mâinile mele nu se mai săturau să îi alinte chipul. „Am să rămân. Am fost aici de prima dată, dar a trebuit să apari tu ca să mă găsesc. Nu m-am îndoit de mine. Am vrut să mă regăsesc doar minunată...pentru tine! Acum cu tine sunt într-adevăr acasă!”. Sărutându-mă pe frunte şi pe ochii mi-a arătat strălucind mărul din faţa casei şi leagănul în care va dormi aia mică.

Amintirea mea din viitor nu a fost chiar atât de departe!!! A trebuit doar să accept că nu este un vis şi...să mă trezesc!

(Sursa foto: Vladimir Kush, Gustav Klimt)