După cum aţi putut observa, de când am deschis acest blog şi cele ce i-au precedat...eu nu am scris prea mult despre tatăl meu. Nu am făcut asta deoarece tatei nu îi place să se vorbească prea mult despre el, iar eu i-am respectat alegerea. Până astăzi. De ce astăzi este altfel?
Pentru că vreau să se ştie că
militarii români nu sunt doar nişte unelte pe care statul le foloseşte doar în folos propriu sau spre folos propriu. Militarul român este în primul rând un om, un familist, un părinte, un copil şi merită tratat cu mai multă responsabilitate şi respect.
Mulţi spun: de ce? De ce militarul român este altfel? De ce militarii au salariile şi pensiile pe care le au!? Sunt cu stea în frunte!?
Aş spune că DA!
Sunt cu stea! Ei înşişi sunt defapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer.
Stelele acelea pe umeri înseamnă nopţi şi zile nedormite pentru ca alţii să poată dormi liniştit!
Stelele acelea înseamnă să aperi o graniţă, un popor, un stat mai presus de tine însuţi!
Stelele acelea înseamnă pregătiri militare continue, aplicaţii, gărzi, plecări în Afganistan, Bosnia, etc, decizii, munci grele!
Nu ştiu ce înseamnă armata astăzi. După cum văd, nu mai are multă însemnătate pentru unii oameni. Militarii sunt desconsideraţi cu mare neruşinare, iar sacrificiile lor sunt călcate în picioare de oameni care poate în viaţa lor nu au luat ceva în serios sau nu au ştiut ce înseamnă să fi militar sau să ai unul în familie.
Nu înţeleg însă cum un fost militar în marina română, poate să accepte această nedreptate la adresa celor lângă care a fost odată!?!
Mi se pare cea mai josnică formă de trădare! Nu doar că te întorci împotriva poporului tău, dar te întorci împotriva a ceea ce odată ai fost! Îţi negi viaţa şi ceea ce ai fost cândva!
Dar, să las lucrurile urâte să vorbească despre ele de la sine şi să mă întorc la ceea ce am eu frumos în viaţa mea...
Tata!
Tatăl meu nu a avut niciodată o viaţă uşoară. Uneori mă întreb cum a putut totuşi să răzbească, să iasă la suprafaţă şi să rămână un om integru şi frumos. Copilăria i-a fost de multe ori dată peste cap deoarece bunicul a fost şofer, iar bunica era casnică. A avut prea mult dintr-unul şi prea puţin din celălalt. A ştiut el însuşi ce înseamnă să fi privat de unul din părinţi. Şi-a muncit banul din şcoală şi a învăţat consecvent şi mult, deoarece a ştiut că doar fiind printre cei mai buni putea să aibă o şansă reală.
Prima lui mare dragoste a fost acordeonul. Poate veţi zâmbi, dar aşa a fost. Tata a fost un acordeonist cunoscut cândva...pe vremea când era doar un adolescent, un tânăr cu vise şi planuri de viitor. Încă ştie să mai cânte, dar acordeonul stă de multă vreme cu burduful spart. Nu mai e tânăr, iar visele lui au devenit visele copiilor lui. Acordenul mai poate să aştepte. Uneori însă, tare mi-aş dori să îi pot dărui un altul...nou, dar din păcate nu îmi permit. Acordeonul stă acolo în cutia lui mare şi neagră şi pentru că tata şi-a pierdut entuziasmul. Şi-l recapătă uneori când ne reunim toată familia. Atunci tata le pune toate deoparte şi zâmbeşte, glumeşte, ne priveşte pe sub gene şi uneori...lăcrimează.
Suntem trei fraţi. Eu am fost..."dragostea lui tata" :). Am fost primul copil. Mai mult ca şi sigur că pentru mine erau planurile cele mai mari, gândurile cele mai înalte. Într-un final am fost poate dezamăgirea şi gândurile cele mai multe. Nu am reuşit să împlinesc prea multe din cele ce mi le-au dorit părinţii, dar am fost mereu o constantă...mi-am iubit familia şi o iubesc :), am fost un copil vesel, visător, le-am pregătit mereu zile de naştere surpriză...cu mese aranjate frumos, cu betele agăţate de perdea, cu flori, cu mici cadouri din banii adunaţi de-a lungul anului... Mi-am dorit de mică părinţii fericiţi! Mi-am dorit mereu să fiu cineva cu care să nu le fie ruşine. Mi-am dorit să fiu fiica aceea care să le poată lua povara de pe umeri, nu să le-o pună. Nu am reuşit. Nu încă. Încă mai sper :). Totuşi, aşa cum au ştiut, cum au putut, mi-au fost aproape.
Tata, oarecum, a fost preferatul meu. Cred că aşa sunt fetele sau poate ştiam că mama e mereu acolo. Ea era sufletul acela, fiinţa aceea, iubirea aceea supremă care nu avea cum să dispară. Ştiam că e umbra mea, îngerul păzitor. De aceea, mi-am permis să îl simt pe tati ca pe un preferat. El nu era. El era doar seara când mă rugam la Doamne Doamne. Era acolo în fiecare rugăciune: "să fie bine, să fie sănătos, să nu păţească ceva, să se întoarcă la mine şi la mama...". Uneori mă rugam să nu fie prea cald sau prea frig ca tata să nu sufere. Acestea au fost câteva din gândurile unui copil cu tatăl ofiţer.
Când îmi era foarte dor de el şi plângeam într-una, mama mă îmbrăca, îl suna pe tata şi mă ducea la unitatea care se afla în capătul celălalt al oraşului, pe un drum lăturalnic lângă cimitirul municipal. De aici şi răspunsul meu la întrebarea învăţătoarei în calsa întâi:
"- Unde lucrează tatăl tău?"
"- La cimitir!"
"- A...Şi ce face acolo?"
"- Are grijă de soldaţi şi trage cu tancul!"
...da, se pare că şi pe atunci copiii spuneau lucruri trăsnite :))).
Când tata era plecat cu lunile de acasă, mama era tristă, era mereu cu fruntea adâncită în gânduri. De asta am fost eu un copil vesel. pentru mama şi pentru mine. Vroiam să o văd mereu zâmbind. Făceam mutre, mă îmbrăcam caraghios şi dădeam spectacole prin casă. eram un fel de Jim Carrey al familiei.
Uneori tata venea acasă noaptea. Ştiam că vine. Stăteam trează până la miezul nopţii sau către ziuă. Mereu eram trează când venea tata. Iubeam să aud cum ciocăne încet la uşă să nu mă trezească şi cum vorbea în şoaptă cu mama. După ce vorbeau puţin, deschideam şi eu uşa. Nu am fost niciodată un copil indiscret. Ştiam să aştept. Aşteptam rândul meu şi mă asiguram că acesta dura ceva mai mult :). Uneori, când trenul tatei...- ei când mergeau în aplicaţii mergeau cu lunile şi încărcau în tren maşinile, tancurile, efectivul militar, etc...- trecea din nou prin Oradea, îl aşteptam cu mama la gară. Câteodată apucam să-i vorbim, câteodată doar îl vedeam preţ de câteva secunde la fereastră. era mereu acolo şi ne făcea cu mâna. Când însă trenul oprea...lumea mea se oprea cu toată fericirea ei la mine preţ de câteva minute. Părinţii mei îşi vorbeau, iar eu îi priveam. Mama, oricât de mult se abţinea, mereu plângea. Nu cred că îşi poate închipui cineva cum dor lacrimile mamei când ştii că nu poţi să o ajuţi. Era o femeie tânără, cu un copil, cu soţul plecat mereu. Îi era dor de el. Părinţii mei nu au fost un compromis cu viaţa. Indiferent cine, cum i-a perceput, părinţii mei s-au iubit şi se iubesc. Au trecut foarte multe greutăţi împreună, dar şi-au rămas alături, lucru pe care eu de exemplu nu l-am reuşit. Nu se compară, dar e o constatare.
Ţin minte odată...aveam patru ani. Tata era plecat de o veşnicie la Făgăraş în aplicaţii. Nu mai puteam. Eram mereu necăjită, tristă...îmi lipsea tatăl meu. Mama la fel. Tata nu putea mereu să ne sune. Uneori nu suna cu săptămânile. Dar..., cine nu a avut militar în familie, nu are de unde să ştie toate acestea. Într-o zi însă, a sunat. Mama i-a povestit de mine, de ea. A doua zi eram în tren, apoi într-un autobuz. Tata ne-a aşteptat undeva într-o staţie. Şi iar lumea mea se oprise în loc ca să respire frumos :). Am stat câteva zile acolo. Ne-am cazat la o mănăstire într-o mansardă. Nu conta. Conta că era tata acolo. Şi mama. Conta că zâmbeau şi îmi zâmbeau.
Aşa s-a derulat viaţa noastră de familie. Cu zile şi nopţi de OSR...ofiţer de servici - când tata era la unitate o zi şi o noapte, sau zile şi nopţi..., iar eu sau mama mergeam la el să îl vedem şi să îi ducem pachet. Cu tata plecat la cursuri prin Bucureşti sau alte localităţi unde cel mai mult a stat un an... Cu tata plecat în aplicaţii cu lunile. Cu tata la o aniversare în fotografie, iar apoi în alta peste doi trei ani... Cu tata mereu departe, cu dorul lui pentru noi şi al nostru pentru el.
Ce să vă mai spun?
Că tata era să nu mă cunoască deoarece în ultima lună de sarcină a mamei cu mine era plecat într-o aplicaţie unde a avut loc o toxinfecţie alimentară, iar din toţi cei de acolo doar tata şi un soldat au reuşit să reziste mai mult?! Tata şi soldatul au urcat oamenii în maşină şi i-au dus la spital. pe drum soldatului i se făcuse rău. Tata a trebuit să reziste. A rezistat până a văzut poarta spitalului. Apoi...ceaţă. Mă bucur însă că a ajuns la timp. Nu a putu să meargă cu mama la maternitate. Era internat. aşa că, i-a făcut doar cu mâna de la fereastră. Mama năştea primul lor copil, iar soţul ei nu putea să îi fie alături. Bineînţeles că a plâns şi s-a necăjit. Cine ştie ce era în sufletul şi gândul ei. Dar în al cui nu ar fi fost?
Ce să vă mai spun?
Că din cauza oboselii...o săptămână la unitate fără ore de somn, cu stres şi muncă...tata a făcut un accident şi era să moară? A adormit instantaneu la volan. Că l-am văzut la spital împachetat în bandaje şi mă abţineam să nu plâng...pentru ca să fiu bărbată? Mama era distrusă, iar tata spunea să nu ne facem griji.
Că tata nu avea concedii şi că niciodată nu am putut sta undeva fără ca el să nu fie chemat înapoi la servici?
Că uneori sunt invidioasă pe faptul că fraţii mei au avut parte de tata, iar eu l-am dorit o copilărie întreagă, o adolescenţă, o ...
Ce să vă mai spun?
Că dormea în aplicaţii în cort militar alături de soldaţii şi subordonaţii lui pe care îi respecat şi îi iubea şi uneori era atât de frig încât luau soba în braţe pe rând şi tot nu reuşeau să se încălzească...., iar alteori era atât de cald încât totul era doar ceaţă? Că umblau prin apă, prin mlaştini, că defilau cu picioarele ude prin ploaie, vânt, zăpadă, iar degetele nu şi le mai simţeau? Că a învăţat să picotească în picoare în pas de marş?
Ce să vă mai spun?
Că a jurat să îşi apere patria şi neamul şi asta a făcut şi ar trebui să facă şi acum..., iar în timpul revoluţiei eu nu am ştiut unde e şi ce face tata? E viu, e mort? E bine, e rău? Îl mai văd, îl mai aud, mai e în oradea, nu mai e?!
Că de la atâta oboseală, nopţi nedormite, ore petrecute în tanc şi departe, tata încărunţise deja la patruzeci de ani, nu mai auzea bine, nu mai vedea bine, era mereu nervos, stresat, ...mai era un pic şi ajungea să vorbească singur. Şi pentru ce?
Pentru o ţară care l-a dezamăgit şi l-a pus la colţ de trei nori în trei feluri diferite!
Prima dată...i-a dat o meserie căreia i s-a dedicat trup şi suflet, a fost un exemplu constant în unitatea din care făcea parte şi pentru colegii şi superiorii săi, pentru armata română, dar i-a furat cei mai frumoşi ani din viaţă!
A doua oară, l-a obligat să iasă în rezervă şi l-a alăturat vieţii civile...civili care l-au privit mereu cu zâmbetul în colţul gurii, cu suspiciune, cu haosul nostru al civililor, cu nesimţire la ghişee, cu ... în timp l-au izolat ca pe mai toţi militarii! Militarii sunt oameni meticuloşi, sunt oameni a căror viaţă înseamnă ordine, raţional, concret. Întreaga lor meserie s-a bazat pe asta. Pentru ei lumea civilă este un haos, iar lumea civilă îi priveşte ca pe nişte ciudaţi. Bineînţeles că cei mai mulţi ajung să se izoleze şi să se distanţeze de civilie după ce ies în pensie. Majoritatea sunt bine intenţionaţi, dar nu sunt înţeleşi. Tata, a păţit oarecum la fel.
A treia oară...ACUM!
Nu cred că pe tata îl interesează în primul rând sancţiunea pensiei ci sancţiunea sa ca OM, ca MILITAR, ca parte din această naţiune mai mult decât au fost unii vreodată!
Ei au fost şi sunt trupul fizic al acestei naţiunii, stelele de pe unerii ei, mândria şi munca când ne-am integrat în NATO, sângele când au fost războaie şi revoluţia, munca fizică pe câmpuri, în mijlocul puhoaielor de ape, în foc...!
Totuşi şi financiar vorbind...militarii tot oameni cu familii sunt. Şi ei au case, copii, maşină, rate...şi ei trebuie să îşi ajute copilul la facultate, la şcoală, în viaţă, ca să nu mai vorbim că şi ei au nevoie de medicamente, de linişte la bătrâneţe!!!
Întreb şi eu?!
Tata a fost şi este un om bun. Ne-a sacrificat pentru ţara asta. S-a sacrificat şi pe el. A acceptat asta ca pe alegerea lui şi munca pe care trebuia să o facă. Nu a căutat răspunsuri la miile lui de întrebări. Nu a fost indiscret şi neruşinat. Nu a acuzat. Nu a arătat cu degetul. Nu a fost niciodată exemplu negativ. Nu a venit nici o clipă mai repede de la servici. Nu a lipsit niciodată de la muncă pentru că a fost bolnav. Nu avea voie. Nu s-a plâns. Nu s-a răzvrătit. Nu s-a descărcat pe subordonaţii lui. Nu a pus pe nimeni să se discrediteze ca şi persoană. A stat drept, pe verticală şi plin de suflet.
Iar acum?
Acum îl sacrificăm şi ca şi cetăţean, ca şi om, ca şi persoană în vârstă? Îi sacrificăm sufletul, crezurile, idealurile, munca sa de o viaţă, respectul în tot ce a crezut, pentru tot ce a fost sau poate fi???
Cine îşi ia toate drepturile astea?
Nişte oameni cărora se pare nu le mai pasă de nimic nici măcar de onoarea şi demnitatea noastră ca şi oameni?
Oamenii aceştia, printre care şi taăl meu nu au fost doar nişte oameni care au mers la muncă! Au fost nişte oameni care au mers zi de zi prin carnea ţării pentru a găsi soluţii ca să poată să o protejeze cât mai eficient, pentru a ne fi scut nouă celor care nu am ştii ce să facem în unele momente, pentru conducătorii ei care mereu îi folosesc când e vorba de statutul militar al ţării sau pentru protecţie, pentru a-şi face casă din ea în zilele în care casa lor era la sute de kilometri?!
Cine îşi poate asuma o asemenea injustiţie morală în primul rând de a pune la colţ o categorie de oameni care şi-au lăsat în servicu lor: văzul, auzul, mâinile, picioarele, pe ei înşişi? Pompierii, aviaţia, marina, artileria, infanteria...toţi aceştia sunt embleme domnule ministru, embleme pe care dumneavostră şi nimeni altcineva nu aveţi dreptul să le smulgeţi şi să le aruncaţă în mediocritate! Sunt embleme care au strălucit şi vor străluci mereu! O astfel de emblemă nu va putea fi nici un ministru vreodată, pentru că militarul alege, acceptă şi se sacrifică de bună voie pentru ţara şi poporul său, pe când un ministru nu va face niciodată aşa ceva! Totuşi, iacătă un ministru care sacrifică o întreagă genraţie de oameni de dragul rangului şi scării sale sociale...!!!
Sunt fiică de militar şi aşa am să rămân mereu!
Fiica mea este nepoata unui militar şi aşa va rămâne mereu!
Nepoţii mei vor fi nepoţii unui străbunic militar şi aşa vor fi mereu!
Toţi ne vom uita cu emoţie la fotografia tatălui meu şi ne vom mândri mereu cu asta!
tatăl meu a fost un om exemplar, un militar exemplar, un tată exemplar!
Între mine şi tata poate că au existat crevaşe, breşe de comunicare, de a ne înţelege unul pe altul, dar asta doar pentru că tata nu a avut fericirea altor taţi de a putea sta şi de a putea să-şi privească copiii crescând! Tata a stat cu ţara şi conducătorii ei...pentru că aşa a jurat!
Dar, tata va avea întotdeauna ceea ce nimenu nu îi va putea lua...dragostea mea şi respectul meu pentru tot ce a fost, este şi va fi!
Dumneavostră domnule ministru ... ce veţi fi după ce nu veţi mai fi ministru?
Dacă aş fi fiica dumneavostră mi-ar fi ruşine să recunosc asta, iar copiilor mei nu le-aş putea spune niciodată că "tatăl" meu a fost acela care a dorit "să degradeze moral armata română!"
Domnule ministru...tatăl meu va avea mereu pe umeri stelele şi un grad pe care nici o guvernare, nici un ministru şi nici un preşedinte nu i-o va putea lua: CEA DE OM!!!
Cum am spus, oamenii sunt Poveşti...
Tatăl meu este una dintre poveştile frumoase pe care eu, fraţii mei, nepoţii săi o vom duce mai departe cu zâmbetul pe buze, cu dragoste în suflet şi cu fericirea de a ne fi alături!
