„Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!”

 

"Sunt în acea etapă a vieții mele în care mă feresc de discuții. Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!" - Keanu Reeves

Așa simt și eu de la o vreme. Poate am crescut și eu mare într-un final, deoarece zgomotul inutil din oameni, furtuna din orgoliile lor nu mă mai atinge, deoarece știu exact cine sunt și cum am ajuns aici. Cunosc fiecare potecă, munte și vale pe care le-am străbătut, fiecare răscruce, examen, îngenunchere, urlet de neputință, om care m-a trădat și care mi-a întins mâna.

Îmi amintesc clar câte nopți nedormite am avut ca astăzi să pot să îmi susțin părerile si să le argumentez. Nopți, luni, zeci de ani de studiu.

Îmi amintesc miile de case în care am intrat ca alții să înțeleagă că mai sunt șanse, speranță si că nimeni nu e singur, că toți au drepturi, în timp ce în lumile mele se întuneca și speranța disparea ca o "rara avis". 

Nu e ușor să fii singur în viață. Să nu ai nici o susținere. Să fii și mamă. Dar, de câte ori cineva m-a impins, m-a dat deoparte, mi-a făcut piedică, m-a despicat în două, m-am ridicat singură, mult mai demnă, mult mai puternică.

Dar lecția asta, o tot luam peste suflet. Toate jumătățile de măsură pe care oamenii mi le ofereau, toate răutățile care mi le împărțeau, vorbele care mi le aruncau pe obraz, bucuriile lor puerile că "mi-au demonstrat ei ceva", toate mă dureau. Simțeam mereu să dau o replică, să explic. Nu mai simt!

 Pot să spună, să bârfească, să scrie ce vor ei, pot înjumătăți adevărul și îl  pot preschimba cum vor, după chipul și asemănarea orgoliului lor mare și chinuit. Pot să se bată cu pumnul în piept cu "adevărul lor"  poleit de propriile traume, desfigurări sufletești și lumi a oglinzilor în care trăiesc -  o lume a iluziilor, a plinătății de sine. Trăiri bolnave, de care acum mi-e milă. Atât. Nu mă mai ating. Zgomotul lor se pierde mai repede decât sunetul unei lingurițe căzute pe jos. O iau și invârt în cafea, iar viața se simte ca o vară frumoasă și caldă. Trist trebuie să fie să fii un om care simți să demonstrezi mereu ceva, cuiva. Să arați că unii sunt monștri numai pentru că așa înțelegi tu lumea pe care o împarți mereu în bun si rău, bărbați și femei. Strâmb, fals și urât! 

Oamenii mari, devin atât de mici uneori, încât nici umbra nu le-o mai poți vedea. Mici și chirchiți în existența lor chinuită...

Poate într-adevăr am învățat să cresc și eu mare deoarece nu mai aud zgomotul din oameni, numai liniștea.

 Zi frumoasă, Suflete dragi! Mă bucur să ne revedem din nou aici, în locul care îmi amintește cel mai frumos despre mine și despre pașii pe care i-am urmat în viață!