Se afișează postările cu eticheta lectii de viata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lectii de viata. Afișați toate postările

21 septembrie 2022

„Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!”

 


"Sunt în acea etapă a vieții mele în care mă feresc de discuții. Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!" - Keanu Reeves

Așa simt și eu de la o vreme. Poate am crescut și eu mare într-un final, deoarece zgomotul inutil din oameni, furtuna din orgoliile lor nu mă mai atinge, deoarece știu exact cine sunt și cum am ajuns aici. Cunosc fiecare potecă, munte și vale pe care le-am străbătut, fiecare răscruce, examen, îngenunchere, urlet de neputință, om care m-a trădat și care mi-a întins mâna.

Îmi amintesc clar câte nopți nedormite am avut ca astăzi să pot să îmi susțin părerile si să le argumentez. Nopți, luni, zeci de ani de studiu.

Îmi amintesc miile de case în care am intrat ca alții să înțeleagă că mai sunt șanse, speranță si că nimeni nu e singur, că toți au drepturi, în timp ce în lumile mele se întuneca și speranța disparea ca o "rara avis". 

Nu e ușor să fii singur în viață. Să nu ai nici o susținere. Să fii și mamă. Dar, de câte ori cineva m-a impins, m-a dat deoparte, mi-a făcut piedică, m-a despicat în două, m-am ridicat singură, mult mai demnă, mult mai puternică.

Dar lecția asta, o tot luam peste suflet. Toate jumătățile de măsură pe care oamenii mi le ofereau, toate răutățile care mi le împărțeau, vorbele care mi le aruncau pe obraz, bucuriile lor puerile că "mi-au demonstrat ei ceva", toate mă dureau. Simțeam mereu să dau o replică, să explic. Nu mai simt!

 Pot să spună, să bârfească, să scrie ce vor ei, pot înjumătăți adevărul și îl  pot preschimba cum vor, după chipul și asemănarea orgoliului lor mare și chinuit. Pot să se bată cu pumnul în piept cu "adevărul lor"  poleit de propriile traume, desfigurări sufletești și lumi a oglinzilor în care trăiesc -  o lume a iluziilor, a plinătății de sine. Trăiri bolnave, de care acum mi-e milă. Atât. Nu mă mai ating. Zgomotul lor se pierde mai repede decât sunetul unei lingurițe căzute pe jos. O iau și invârt în cafea, iar viața se simte ca o vară frumoasă și caldă. Trist trebuie să fie să fii un om care simți să demonstrezi mereu ceva, cuiva. Să arați că unii sunt monștri numai pentru că așa înțelegi tu lumea pe care o împarți mereu în bun si rău, bărbați și femei. Strâmb, fals și urât! 

Oamenii mari, devin atât de mici uneori, încât nici umbra nu le-o mai poți vedea. Mici și chirchiți în existența lor chinuită...

Poate într-adevăr am învățat să cresc și eu mare deoarece nu mai aud zgomotul din oameni, numai liniștea.

 Zi frumoasă, Suflete dragi! Mă bucur să ne revedem din nou aici, în locul care îmi amintește cel mai frumos despre mine și despre pașii pe care i-am urmat în viață!

13 octombrie 2014

Nu există copii cu dizabilități!

 

Nu există copii cu dizabilități! Există doar părinți, profesori și societate nepregătită pentru ei! Există teama de ceva ce nu e ca tine. Există lipsa de educare a oamenilor în acest sens. Există lipsa de compasiune, umanitate și dragoste! Poate că nu pot vorbi la fel ca noi. Poate că nu pot face multe lucruri la fel ca noi. Dar râd, plâng și iubesc la fel! Și înainte de toate...au suflet și sunt oameni. Ar trebui tratați ca atare! Indiferent de problema unui copil, de culoare sau rasă, ar trebui să învățăm să îl respectăm, să îl ajutăm și să îl iubim ca pe copilul nostru. Doar atunci, lumea ar deveni un loc mult mai frumos, mai plin d erespect, de compasiune și iubire! Eu într-o astfel de lume îmi cresc fata! Într-o lume unde doar iubești fără să te întrebi: "de ce?". Fără de ce!!! IUBIȚI!!! - Ramona-Sandrina

Ca să ne regăsim pe noi și drumul către noi...

(Sursa foto: Pinterest)

...Așa sunt eu. Am nevoie să dau tare de tot cu sufletul de pragul vieții ca să simt totuși că merit ceva bun. De regulă, simt asta doar pentru alții. Mi-am făcut o cafea, mi-am așezat câteva valuri peste glezne, m-am întins pe nisip și am meditat. Evident briza, soarele și păsările au avut un efect benefic asupra mea. M-au ajutat. M-au făcut să realizez că îmi place și mie să fiu alintată, tratată ca o ființă umană, iubită, mângâiată, ascultată. Am închis multe capitole în clipa aceea. Definitiv.
Știți voi… infecția se scoate brusc, altfel îți intră în sânge și mori. Așa că, am făcut disecția direct în minte și suflet și am operat pe cord deschis. A mers. A durut ca naiba, dar trăiesc. Și trăiesc liniștit și frumos. Dovadă că uneori disecțiile sunt bune. Rupem din noi pentru noi și pentru cei pe care îi iubim. Când iubești, trebuie să fii sănătos și întreg sufletește. Pe jumătate, nu dăruiești nimic.
Mă recuperez. Încă sângerez. Într-o zi însă, voi fi completă. Știu asta...

Când viața e o lecție...

(Sursa foto: facebook)

Lecție...de prietenie, iubire, sănătate și viață!

Viața nu înseamnă singurătate

Viața noastră, cea de toate zilele.

Indiferent cât de multă iubire avem în noi, ne este din ce în ce mai greu să o dăruim. Și să o primim. Ne temem de oameni. Ne temem de sentimente. Ne temem din ce în ce mai mult de relații.
Ne plac relațiile fără complicații, prin telefon sau chat. Nu față în față. Resprirație în respirație. Ochi în ochi. Responsabilitate în responsabilitate. Acestea, nu dor atât de mult când se rup.
La urma urmei, am îmbrăcat un suflet în cuvinte și l-am văzut doar cum am dorit noi. Poate niciodată cum a fost el. Dar e mai accesibil așa. Și mai ușor de iubit. Este mai impersonal, deoarece după ce închidem chatul, ne putem vedea de viața noastră. E ca și cum ai putea da delete și accept cuiva în viața, în gândurile și trăirile tale. Atât cât vrei. Atât cât simți. Atât cât vor mușchii tăi. Cardiaci sau restul.
Cuvintele însă, nu ne țin de singurătate. Nu ne țin de frig noaptea când ajungem acasă. Nu ne țin de mână când suntem bolnavi. Nu ne privesc în ochi. Nu se plimbă cu noi prin parc, pe malul mării. Ne dăruiesc aproape totul, dar ne lasă atât de goi. Ca o Fata Morgana: o simți că e acolo, o vezi oarecum, dar nu o vei avea niciodată. Va fi mereu o himeră dulce, frumoasă, care va naște în tine roiuri de emoții, dar atât.
Bineînțeles că poți trăi și astfel o viață întreagă, dar viața înseamnă mult mai mult. Înseamnă să poți să te scalzi în privirea cuiva, să îl poți alinta, să vă certați, să vă împăcați, să poți clădi, să poți avea copii, să poți avea o familie. Să poți sta seara pe terasă și să privești în aceiași direcție. Mână în mână. Să simți căldura palmelor cuiva cuib ție, nu doar să îți induci o stare! Să râzi, să te bucuri și să îți împarți viața cu cineva. Să fii și să devii martorul vieții și sufletului cuiva. Și viceversa.
Viața înseamnă să înveți să dăruiești, să faci compromisuri, să clădești, să primești, să trăiești înainte de toate! Da, e mai bine în doi și în mijlocul unei familii decât singur. Sunt multe greutăți și responsabilități, dar e mult mai frumos să privești în urmă și să vezi cât de multe vieți, clipe și amintiri au răsărit acolo. Și au crescut. Și au dat mlădițe.
Și totuși, oamenii aleg să devină impersonali.  Au ales să devină litere nu oameni. Au ales să transforme viața într-un alfabet nu într-o familie. Pentru că teama de viață e mai mare decât dorința de a trăi.

Ramona Sandrinade @, 4 August 2014




Încredințați-vă că încă mai aveți puterea de a spera

Ramona Sandrinade @, 8 August 2014

Nimeni nu își dorește să treacă prin viață singur…

De-a lungul întregii noastre existențe dăruim dragoste. Dăruim bucăți din noi. Vise. Speranțe. Gânduri. Viață. Ne încredințăm altora cu încredere și… sperăm.
Sperăm că nu vom fi împrăștiați în toate colțurile vieții și ale sufletului, fără decență și fără posibilitatea de a ne reculege. De a ne aduna. Sperăm că oamenii aceia chiar sunt așa cum ni se arată și nu avem nici un motiv să ne apărăm. Sperăm că nu vom fi nevoiți să ridicăm scutul suspiciunii. Să ne închidem în spatele unui zid rece unde nimic nu e ceea ce pare. Nici măcar noi, oricât de multă neîncredere au oamenii adunată în ei. Oricât de multă trădare. Nesiguranță. Durere.
Nimeni nu își dorește să treacă prin viață singur. Chiar dacă în spatele unui perete de singurătate și urâciune se află un om care pretinde că îi este mai bine așa, niciodată nu va fi acesta adevărul. Omul este carne și suflet! Sufletul va simți mereu nevoia de a primi și dărui dragoste. Chiar și în clipele în care noi nu mai credem asta.
Vrem să fim martorii vieții cuiva și alții să fie martorii vieții noastre. Vrem să avem cu cine sorbi cafeaua de dimineață, cu cine să stăm la televizor la filmul de seară. Vrem să avem cu cine privi la stele. Vrem pe cineva cu care dacă nu putem avea un copil, măcar să ne naștem o dragoste pe care să creștem și să o protejăm împreună.
De-a lungul existenței noastre, dăruim dragoste. Și de multe ori suntem trădați, înșelați, judecați și rupți în mii de bucăți. Dar, chiar și așa, trebuie să credem în puterea lucrurilor și întâmplărilor bune: mereu va fi un drum nestrăbătut și pentru noi.
Dacă vom sta cu capul în nisip, dacă vom renunța la viața noastră, dacă nu vom lupta pentru ceea ce suntem și ne dorim, niciodată nu vom găsi calea și nu vom știi ce poate fi de-a lungul ei. Dăruiți bucăți din voi. Vise. Speranțe. Gânduri. Viață. Doar așa putem construi. Suflete. Vieți. Iubiri. Cămine.
Încredințați-vă că încă mai aveți puterea de a spera.

WebCultura,  Ramona-Sandrina

25 iulie 2011

Dincolo de cuvinte, culoare sau etnie...

 



 

Dincolo de orice cuvinte, de culoare, de haine sau etnie se află ea...sinceritatea şi frumuseţea copilăriei. Copiii, spre diferenţă de oamenii mari, nu cunosc răutatea, nu cunosc cuvântul "ţigan" sau alte apelative decât dacă...îi învăţăm noi.
Copiii se joacă împreună şi ştiţi ce am observat eu?
Râd la fel! Se bucură la fel! Ţopăie la fel! Plâng la fel! Aleargă la fel! Când te uiţi la ei vezi doar copiii şi...atât! Eu nu am văzut vreo diferenţă între bucuria şi zâmbetul Augustei şi cel al Mândrei de exemplu...! Între zâmbetul Andreei şi cel al Spaniei!
Toate patru zâmbeau frumos! Eu atât am văzut...zâmbete senine şi frumoase de copiii!
Şi am mai văzut multe...un gazon curat cu iarbă, o bunică iubindu-şi nepoatele la fel de frumos ca oricare altă bunică...Nu m-a interesat portul ei şi cozile lungi. Nici culoarea. Nici graiul. M-a interesat doar vorba blândă şi politicoasă, dragostea ei faţă de fete şi îngrijorarea de bunică faţă de viitorul şi educaţia acestora :).
Ciudat nu? veţi spune că sunt puţini. Eu vă spun că sunt destui. Bineînţeles că fiecare ne păstrăm părerile. Până atunci însă vor rămâne ei...copiii cu seninătatea şi învăţămintele lor dincolo de orice legi şi vorbe!