Se afișează postările cu eticheta spectator in viata mea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta spectator in viata mea. Afișați toate postările

21 septembrie 2022

„Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!”

 


"Sunt în acea etapă a vieții mele în care mă feresc de discuții. Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!" - Keanu Reeves

Așa simt și eu de la o vreme. Poate am crescut și eu mare într-un final, deoarece zgomotul inutil din oameni, furtuna din orgoliile lor nu mă mai atinge, deoarece știu exact cine sunt și cum am ajuns aici. Cunosc fiecare potecă, munte și vale pe care le-am străbătut, fiecare răscruce, examen, îngenunchere, urlet de neputință, om care m-a trădat și care mi-a întins mâna.

Îmi amintesc clar câte nopți nedormite am avut ca astăzi să pot să îmi susțin părerile si să le argumentez. Nopți, luni, zeci de ani de studiu.

Îmi amintesc miile de case în care am intrat ca alții să înțeleagă că mai sunt șanse, speranță si că nimeni nu e singur, că toți au drepturi, în timp ce în lumile mele se întuneca și speranța disparea ca o "rara avis". 

Nu e ușor să fii singur în viață. Să nu ai nici o susținere. Să fii și mamă. Dar, de câte ori cineva m-a impins, m-a dat deoparte, mi-a făcut piedică, m-a despicat în două, m-am ridicat singură, mult mai demnă, mult mai puternică.

Dar lecția asta, o tot luam peste suflet. Toate jumătățile de măsură pe care oamenii mi le ofereau, toate răutățile care mi le împărțeau, vorbele care mi le aruncau pe obraz, bucuriile lor puerile că "mi-au demonstrat ei ceva", toate mă dureau. Simțeam mereu să dau o replică, să explic. Nu mai simt!

 Pot să spună, să bârfească, să scrie ce vor ei, pot înjumătăți adevărul și îl  pot preschimba cum vor, după chipul și asemănarea orgoliului lor mare și chinuit. Pot să se bată cu pumnul în piept cu "adevărul lor"  poleit de propriile traume, desfigurări sufletești și lumi a oglinzilor în care trăiesc -  o lume a iluziilor, a plinătății de sine. Trăiri bolnave, de care acum mi-e milă. Atât. Nu mă mai ating. Zgomotul lor se pierde mai repede decât sunetul unei lingurițe căzute pe jos. O iau și invârt în cafea, iar viața se simte ca o vară frumoasă și caldă. Trist trebuie să fie să fii un om care simți să demonstrezi mereu ceva, cuiva. Să arați că unii sunt monștri numai pentru că așa înțelegi tu lumea pe care o împarți mereu în bun si rău, bărbați și femei. Strâmb, fals și urât! 

Oamenii mari, devin atât de mici uneori, încât nici umbra nu le-o mai poți vedea. Mici și chirchiți în existența lor chinuită...

Poate într-adevăr am învățat să cresc și eu mare deoarece nu mai aud zgomotul din oameni, numai liniștea.

 Zi frumoasă, Suflete dragi! Mă bucur să ne revedem din nou aici, în locul care îmi amintește cel mai frumos despre mine și despre pașii pe care i-am urmat în viață!

28 decembrie 2013

Cadoul de Crăciun

(Sursa foto: internet)




Azi, după multă, multă vreme m-am gândit să stau cu mine. M-am luat de mână şi m-am întors demult în timp. Ca şi cum aş întoarce cheia la un ceasornic. Dar, nu m-am întors singură. Am luat cu mine şi oamenii dragi pe care viaţa mi i-a dăruit în cele mai neaşteptate, dar binecuvântate momente şi feluri.

M-am aşezat pe patul din casa bunicilor şi am stat aşa... privindu-i din nou cu ochii amintirilor şi al copilului mare. Bunica frământa cozonacii încet şi colinda, iar bunicul stătea pe marginea patului fumând Mărăşeşti. Cu siguranţă, acolo m-am simţit cea mai iubită fiinţă de pe faţa pământului. Cea mai iubită, dar şi cea mai preţuită. Acolo îmi era linişte şi bine. Ştiam că nimeni şi nimic nu putea să se atingă de sufletul meu, iar lacrimile treceau ca prin minune când bunica îmi zâmbea. De aceea, mereu mă întorc la ei şi când mi-e bine în viaţă şi când mi-e trist.

Apoi, cu ei în privire şi cu liniştea aceea în suflet...am dat timpul în faţă. Am revăzut întâmplări şi oameni. Bune şi rele. Fiecare persoană a avut ceva de adăugat la ceea ce sunt eu acum. De la unii am învăţat să depăşesc momente de neimaginat, tocmai pentru că mi-au împins durerea şi dezamăgirea în punctul maxim. Am învăţat să merg înainte şi să nu mă împotmolesc. Am învăţat că merit acei paşi! Am învăţat să le spun şi altora că nimeni nu merită să rămână unde nu simte să se afle! Nimeni nu merită să fie tratat cu răceală, ignoranţă, nesimţire şi nimeni nu ar trebui să se lase tratat astfel. Fiecare om trebuie să înveţe că oamenii sunt asemei unor case. Le locuim atâta timp cât suntem bine primiţi în ele. Apoi, plecăm. În urma noastră rămân amintirile noastre care pot fi lecţii. Caiete deschise despre oameni scrise cu oameni. Unii, au puterea să le răsfoiască şi să vadă unde au greşit. Alţii, nu! Totuşi, indiferent de lecţiile şi greutăţile pe care le întâmpinăm în viaţă, nu ar trebui niciodată să uităm omenia din inimile noastre şi capacitatea de a dărui iubire, afecţiune, căldură! Dragostea este cheia universală cu care putem deschide şi închide toate uşile şi putem transforma vieţi! De aceea, nu ar trebui să o folosim decât dacă simţim cu adevăart asta, iar gestul să fie unul sincer, dezinvolt şi din tot sufletul!

Eu...mi-am învăţat lecţia cu mulţi ani în urmă. Poate nu am învăţat-o nici atunci foarte bine, deoarece am mai greşit între timp. Am făcut cele mai neobişnuite alegeri în viaţă. Nu le regret, dar chiar şi pe mine mă uimesc uneori. Am ratat şanse, am lăsat unii oameni să mă trateze ca şi cum eu nu aş fi fost de faţă, m-am lăsat folosită şi tratată cu superficialitate. M-am lăsat neiubită şi singură. Nu mi-am dăruit prea multe. 

Într-o zi însă, un prieten m-a întrebat..."Ai dăruit mereu tuturor bucăţi din tine, dar ţie, ţie ce ţi-ai dăruit? Tu ce îţi doreşti defapt pentru tine? Ca femeie, tu ce ţi-ai dăruit?". 

Ştiam răspunsul. Răspunsul la această întrebare îl am în inima mea de când sunt eu. Poate chiar dinainte de a mă naşte. Totuşi...m-am trezit uitându-mă în gol şi în mine cu o oarecare fericire şi cu o oarecare tristeţe.

Cadoul meu nu a apărut. M-a lăsat să zbor fără el. Căutându-l mereu peste tot. În toate și toți. Şi totuşi, au fost zboruri alături de alţi bărbaţi şi așa zise iubiri. Frânte. Şi zborurile şi iubirile. Era normal să fie aşa. Asta se întâmplă când foloseşti cheia iubirii fără să crezi cu adevărat în miracolul ei. Dar au fost. Până în ziua în care am hotărât să îmi închid aripile în mine pentru totdeauna. Nu avea nici un rost să caut ceea ce nu putea fi în alţi oameni. Din acea zi, am hotărât doar să umblu. Să cred că va veni. Că îl voi găsi. Că va fi să fie!!!

"A renunţa la ceva din lume sau din tine pentru persoana iubită nu înseamnă sacrificu ci…regăsirea de sine sau libertatea de a te dărui."...aşa am simţit eu...dăruindu-mă în continuare oamenilor în speranţa că undeva, cândva îl voi găsi pe el.

Am scris, am lansat o carte de poezii, am finalizat o carte de poveşti pentru copii şi lucrez la câteva romane. Am cunoscut oameni minunaţi în drumul meu, fără de care viaţa mea ar fi fost cu siguranţă banală, tristă şi extrem de rece şi goală. Prietenii, nu sunt altceva decât îngeri fără aripi, de aceea, uneori îi recunoaştem doar după şoapta pasului lor în sufletul nostru! Prietenele mele...sunt cu siguranţă cele mai minunate cadouri din viaţa mea ca prieteni! Sunt fiinţe minunate, fără seamăn. Sunt, aşa cum a spus dragul meu...familia mea!

Şi, totuşi, întrebarea prietenului meu m-a urmărit mereu. Mi-am dat seama că m-am oferit în toate felurile oamenilor...prin fapte, cuvinte, zâmbete, dar niciodată mie nu mi-am păstrat foarte multe speranţe. Erau tot mai puţine. Tot mai departe. Mă gândeam doar la faptul că într-o zi, cadoul meu îmi va pune strălucirea luminiţelor în priviri, îmi va dărui căldura acestei sărbători în suflet, îmi va aşeza betele de fericire în păr, îmi va aprinde artificii pe buze şi îmi va colinda încet în suflet...cu toată dragostea lui frumoasă, aşa cum nimeni nu o va face vreodată.

Şi poate totuși, într-o zi neaşteptată, viaţa îmi va dărui cadoul minunat! Poate într-o zi însă, viaţa îmi va aşeza sub ramură de suflet iubirea, seninul, liniştea şi rotundul. Atunci, voi lua acest gest firesc ca pe un miracol. Tu, omul de la capătul tuturor gândurilor mele, ai fost praful meu magic mereu...fără de care nu aş fi putut nici să respir...

 "Ajunul Crăciunului pentru mine este  o perioadă ce trebuie preţuită, care nu poate fi mereu alături de mine, dar sentimentele pe care mi le dă pot dura o veşnicie. Spiritul Crăciunului îl regăsim în felul în care alegem să trăim. El nu stă doar în cadouri, în mese îmbelşugate ci în ceea ce dăruim! Crăciunul este dragostea şi timpul pe care îl oferim celor dragi nouă arătându-le astfel că ne pasă!"...

Cadoul meu are miresme de mere coapte şi vraja veşnică a unei iubiri adevărate...singurul care a putut naşte din sufletul său o femeie fericită şi iubită până în măduva sufletului!

Sub bradul meu se vor aduna toate şi lângă el destule persoane. Am să-i număr pe toţi în gând cu bucurie şi am să mă fericesc de fiecare în parte, mai ales de Gărgăriţa mea. Am să-i culeg în priviri ca să nu pierd clipele niciodată. Niciuna. Cadoul meu va fi şi el acolo. Mereu. Până la capătul capătului şi mai departe. Cadoul meu este un cadou în fiecare clipă a vieţii mele. Nu poate fi împachetat. Nu poate fi despachetat. El...este doar şi atât! Şi îl iubesc nespus...


TE IUBESC!

15 iunie 2013

Am obosit să mă încarc din ani în ani în valize şi să mă pun la uitare în colţuri de lume şi suflet!

(Sursa foto: internet)


De câteva zile, m-am adunat cumva de peste tot ca pe nişte bucăţi de puzzle şi am încercat să mă pun la loc. A fost ca o dorinţă puternică, puternică, de a mă vindeca pe mine, de mine, cu mine... A fost ca şi cum aş fi sărit în adâncul sufletului meu ca într-o fântână adâncă plină de sentimente contradictorii, de zile şi nopţi amestecate, un carusel în mijlocul căruia nu mă mai percepeam şi în toată acea nebunie, prin doar o simplă atingere neaşteptată am aflat despre mine că încă mai vreau lucruri bune, multe lucruri bune de la viaţa asta şi de la mine!!!

Vreau să fiu singură eu cu mine şi Augusta undeva, o vreme pentru a putea fi întreagă din nou. Cred că am decis să mă rup de tot ce ştiu, de tot ce cunosc, de tot ce îmi este familiar să pot să îmi întind limitele la maxim, să mă înfrâng şi să mă cuceresc! Eu sunt cetatea care trebuie să cadă şi eu sunt cetatea care trebuie să o asediez!

Nu mai vreau bolovani în suflet în viaţa mea, nu mai vreau compromisuri, nu vreau să mă dăruiesc pe bucăţi nimănui. Nici măcar mie. Deocamdată sunt ruptă. Sunt ruptă de mine cu mine.

Îmi doresc ca dragostea mea să fie marea mea dragoste până la final, dar ca să fie, am nevoie de mine în această ecuaţie în care el este constanta, iar eu aripa şchioapă care poate să îi frângă zborul!

Vreau să încep viaţa mea de la zero. Vreau să fac asta singură. Nu vreau să mă mai bazez pe nimeni. Vreau să pot EU! Vreau să ştiu că în viaţa mea singura constantă pe care mă pot baza în orice situaţie sunt eu, ca să pot dărui şi eu la rândul meu constante reale celor care mă iubesc!!!

Vreau să ştiu că pot sta dreaptă şi pot privi viaţa mea, oamenii care mă iubesc şi pe copila mea drept în ochi şi pot zâmbi fără să îi plec o clipă! Vreau să nu îmi fie vreodată de acum încolo ruşine cu realizările mele, cu mine şi viaţa mea, iar când îi voi zâmbi copilei mele vreau ca ea, înainte de toţi să ştie...să ştie că mami e toată acolo şi că ea nu va putea să cadă niciodată! Vom creşte împreună, vom face greşeli împreună, pentru că sunt umane, dar le vom repara...una cu alta, una alteia.

Apoi, când eu voi fi acasă în mine, va fi loc şi pentru ca iubirea să înceapă cu adevărat! Nu că nu a început. Nu că nu este. Ci pentru că trebuie să fie una pentru totdeauna, deoarece eu am obosit să mă încarc din ani în ani în valize şi să mă pun la uitare în colţuri de lume şi suflet!
 

3 iunie 2013

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine ... ~ Astăzi, despre căsnicii, divorţuri şi viaţă...


(Sursa foto: internet)

Azi am citit despre căsnicii eşuate şi am constatat că oamenii nu vor să evalueze corect şi în favoarea lor aceste situaţii. Preferă să se lamenteze decât să ia atitudine şi sunt învăţaţi să accepte mai mult decât să lupte. De aceea, am decis să scriu din propriile experienţe. Puţini sunt aceia care ştiu că eu am două căsnicii eşuate având doar 36 de ani. Mulţi ar considera că ar trebui să mă jenez de acest fapt şi să tac. Şi extraordinar de puţini sunt cei care înţeleg că eu sunt omul care îmi asum totul şi încerc să învăţ mereu să devin un om de care să nu îmi fie ruşine nici mie, nici celor care mă iubesc!

Şi, şi mai mulţi nu ştiu că defapt eu nu am să consider niciodată că a lupta pentru propriile valori şi credinţa nu mi se pare o ruşine! Am ales să fiu mereu un exemplu frumos pentru copilul meu. Am ales să nu îmi fie ruşine când copiii mei mă vor privi în ochi peste ani şi ani de zile şi să văd în privirea lor milă şi compasiune pentru omul slab care aş fi fost! Am ales să fiu o femeie puternică pentru copiii mei! Am ales asta ca să înveţe şi ei să devină puternici în viaţă indiferent de greutăţile care le vor întâmpina în cale. Nu am dorit să vadă în mine mamă care a acceptat orice tratment doar pentru că nu a avut încredere în forţele ei proprii!

Nu voi accepta niciodată să fiu un om notoriu, lipsit de valoarea proprie şi de dreptul la propria viaţă liniştită, pentru că "am dreptul să fiu excepţional", iar asta, pentru că AŞA am ales eu să fiu! Şi aşa îmi doresc să devină copiii mei! Să ştie că fiecare om e valoros doar pentru că este şi nimeni nu merită să fie lăsat să le demonstreze contrariul: NICIODATĂ!

Eu cred că orice ruptură produce o tristeţe şi ne bulversează în totalitate felul de a fi. Ne lasă fără direcţia în care obişnuiam să mergem. Restul este relativ în funcţie de fiecare. Depinde foarte mult de caracterul nostru, de cum am fost obişnuiţi să evaluăm şi să ne auto evaluăm, de cum ştim să ne dozăm sentimentele, trăirile sau întâmplările care ne-au format de-a lungul vieţii ca persoane. Un divorţ este cu atât mai dureros deoarece, din anumite motive ai ales să trăieşti cu un om în care ai avut încrederea atât de mare, încât să îţi pui sufletul şi viaţa la dispoziţia alegerii lui. Cu prezenţa lui te-ai obişnuit zilnic. Aţi trăit împreună anumite momente, aţi rezolvat împreună anumite probleme, aspecte, aţi avut împreună un timp. Obişnuinţa pe lângă sentimente este cea care defapt te sufocă după o ruptură. Simţi că ceva nu mai este la fel. Lipseşte. Veriga e ruptă şi şti că orice ai face nu are rost să o lipeşti la loc. Orice material pe care îl coşi, după o anumită vreme se va rupe tot prin acelaşi loc. Oamenii au imensa capacitate de a se alimenta din trecut, din negativism şi de aceea, oricâtă fericire am avea, mereu vom simţi în sufletul nostru că nimic nu mai poate fi la fel. Odată spulberată încrederea, nimic nu o mai poate aduce înapoi deşi mulţi se mint că da.

În momentul în care se petrece o ruptură nu poţi să te gândeşti decât la întrebarea: "Cum s-a întâmplat? De ce? Cine este vinovat cu adevărat? Se poate oare repara?". Întrebările acestea te urmăresc zi de zi o bună perioadă de timp. te năpădesc precum buruienile. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că nu mai are rost să căutăm vinovatul ci să ne împăcăm cu o situaţie, să învăţăm să ne luăm încetul cu încetul şi să urmăm cursul natural al vieţii - cu sau fără cineva! Să ne bucurăm de ce am avut frumos împreună, să păstrăm respectul cuvenit faţă de un om alături de care am trăit, indiferent de cum a devenit între timp sau ce s-a întâmplat, să ne dorim ca viaţa să găsească o soluţie fericită pentru fiecare.

Întâlnirile de după divorţ? Nu ştiu dacă sunt benefice sau necesare. Părerea mea personală rămâne aceeiaşi. Fiecare etapă din viaţa noastră trebuie să rămână acolo unde este: trecutul în trecut, prezentul în prezent, iar viitorul în viitor. Nu cred că sunt benefice şi nici corecte mai ales când fiecare şi-a refăcut rostul în viaţă. Nu cred că o relaţie frumoasă din prezent ar trebui să stea sub semnul uneia din trecut. Chiar dacă oamenii pleacă, sufletul nostru va fi mereu cuibul în care sentimentele rămân şi se nasc! Acolo în el, mereu vom regăsi ceva pentru cineva care ne-a părăsit. Şi e normal. Şi uman. Dar consider că orice etapă din viaţa noastră trebuie încheiată atunci când se ia o decizie.

Rămâne însă ideea în care între cei doi există copii. Atunci, întâlnirile sunt oarecum necesare, iar cei doi trebuie să înţeleagă că de ei depinde fericirea şi armonia sufletească şi morală al copiilor. În acest sens, cei doi trebuie să înveţe să treacă peste propriile lor trăiri şi să pună în faţa lor copilul. Dacă ei au eşuat în ceea ce au avut, copilul nu are nici o vină şi nu ar trebui să suporte consecinţele unor oameni care nu ştiu să aibă o conversaţie frumoasă, nu ştiu să păstreze o relaţie de prietenie şi de bun simţ. Vor sau nu, părinţii trebuie să lase deoparte totul şi să rămână măcar părinţi! Căsnicia este una, relaţia părintească alta. Copiii trebuie să înveţe puterea unui exemplu frumos, iar pentru asta noi trebuie să le dăruim mereu aceste exemple, începând cu noi înşine!

Ceea ce cred eu că ar trebui să înţeleagă oamenii este că o căsnicie este o relaţie ca oricare alta, care are la bază aceleaşi valori: respectul, încrederea, sufletul, implicarea şi dacă unul din ingrediente dispare, relaţia începe să şubrezească. Dacă în acele clipe nu observăm asta la timp, relaţia se poate rupe. Aici, intervin sentimentele, iubirea...pe care căsnicia le are într-o doză mult mai mare decât alte relaţii. Dacă acestea nu mai sunt, din anumite uzuri interne ale căsniciei, atunci aceasta va rămâne doar o relaţie între doi prieteni care pot decide ori să se despartă, ori să rămână împreună până la capăt ridicând mereu fundaţii peste fundaţii ca să nu li se prăbuşească relaţia. O chestie obositoare, care va provoca frustrări, stres, neîmplinire, iar la capăt în loc să aibă strânse amintiri frumoase, vor avea doar o valiză plină de cărămizi. Şi totuşi, oamenii se încăpăţânează să facă din căsnicii şi din anii în care acestea au rezistat acte de eroism şi nu de iubire, de exemplu. Toate acestea pentru că societatea impune o moralitate falsă şi ne obligă să clădim o altă societate bazată pe o fundaţie a legii şi nu a sufletului! Societatea care se va forma astfel, va fi una şubredă deoarece e clădită pe ceva şubred şi nu va învăţa să se evalueze corect, se va subestima mereu, nu va şti să lupte pentru respectul de sine şi va accepta mereu orice tratament aplicat. Femeile vor accepta să fie tratate ca nişte marionete, bătute, puse la cratiţă şi lipsite de gradul de erspect cuvenit...deoarece societatea secolului 21 asta le învaţă ÎNCĂ arătând cu degetul către cele care luptă pentru a depăşi această stare de legumă, iar bărbaţii, vor accepta să revină mereu într-un cămin care demult nu mai este al său, unde nu se simte iubit, apreciat,respectat, deoarece aşa au fost învăţaţi...că femeia iartă şi rămâne alături, iar el poate face orice. Deşi nu ne place să recunoaştem asta, în mare parte aş şi este: ne batem joc unii de alţii şi nu acceptăm că mai sunt variante, iar la sfârşit ne plângem că viaţa noastră nu a fost ceea ce ar fi trebuit să fie. Viaţa este însă o carte în care scriem noi înşine, iar de regulă este alcătuită din alegerile pe care a trebuit să le facem pentru ca viaţa noastră să poată avea cursul firesc!

Eu sunt omul, mama, femeia care nu am acceptat niciodată un cămin în care eu nu îmi găsesc locul, în care dăruiesc fără să primesc nimic în schimb, în care să ştiu că doar voi clădi pe ceva ce deja e distrus. Eu am luptat mereu până în ultima clipă pentru relaţiile mele, dar am refuzat mereu să accept să fiu marioneta cuiva, să nu am minimul de respect faţă de mine şi să ajung în ipostaza în care nu mai ştiu cine sunt pentru că alţii s-au străduit să mă schimbe, să îmi impună sau să mă facă să cred că nu însemn nimic şi tot ce fac este prost şi rău! Eu am luptat mereu pentru fericirea celor care mi-au fost alături şi nu am avut altă pretenţie decât să fiu iubită şi apreciată: nu bogată! Iar când acestea nu au fost apreciate, când eu nu am fost apreciată pentru grija mea, pentru implicarea mea, pentru sentimentele mele şi încrederea acordată într-un moment ce se vroia a fi unul unic şi singur...am plecat!

Nu mi-a fost teamă să iau viaţa de la zero la 28 de ani şi nu mi-a fost teamă să iau viaţa de la zero la 35 de ani, având şi o fetiţă. Nu mi-a fost teamă deoarece mereu am reuşit să mă evaluez corect. AM ştiut că pot să mă bazez pe mine la bine şi la greu, iar mai mult de atât, am ştiut că hăţurile vieţii mele sunt la mine. Eu impun direcţia, nu cei care m-au părăsit! Aşa că, mi-am folosit inteligenţa, puterea sufletească, credinţa şi am mers încotro am simţit să o fac!

Consider că nimănui nu ar trebui să îi fie. Viaţa trebuie acceptată, iar lucrurile care ni se întâmplă la fel. Nu trebuie să luptăm contra curenţilor deoarece vom pierde clipe importante din viaţa noastră şi nu vom înainta deloc nici pentru noi, nici pentru copiii noştri. Că nu este uşor? Nu este! Dar viaţa nimănui nu depinde de o relaţie ci de el însuşi! ASTA trebuie să înţeleagă orice om indiferent de ceea ce îi oferă viaţa!

Mie mi-a oferit o mare surpriză. O altă şansă. Că mi-a fost teamă să accept o a treia oară? Da, mi-a fost! Am avut momente în care mi-a fost mai teamă că voi pierde decât că voi putea fi fericită cu adevărat! Mi-a fost mai teamă că voi fi din nou tratată cu nepăsare decât că voi fi apreciată! Mi-a fost teamă mai tare că încrederea mea va fi din nou călcată în picioare decât că îmi va fi preţuită! Apoi, m-am gândit că şi persoana care mi-a oferit şansa este în aceeiaşi situaţie oferind. Atunci am înţeles din nou că niciodată nu vei putea şti cu adevărat ce poate aduce viaţa dacă nu încerci şi nu oferi şansa ca ea să îţi înşele temerile şi să recompenseze ceea ce cândva nu ai ştiut doza corect :)! Decât să trăieşti mereu cu teama că vei fi din nou înşelat, rănit, părăsit, mai bine inspiri viaţa în piept şi înveţi să trăieşti propriile alegeri scriind emreu o filă neaşteptată în cartea ta proprie! Să stai o vreme în genunchi, să plângi, să urli, să suferi este bine. Este necesar să scormonim în noi, să ne bălăcim în propriile tristeţi, deoarece asta ne ajută să ne regăsim, DAR trebuie să învăţăm să nu stăm aşa prea mult, deoarece aş cum spun eu viaţa este făcută să o trăieşti, nu să o mori pentru că la un moment dat te-ai simţit cel mai nefericit om din lume!

Trebuie să dăm vieţii şanse mereu!




30 mai 2013

Cadere libera... (re-edit)

 (Sursa foto: internet)

"Oamenii cu adevărat tari nu fug din faţa durerii, ba chiar se adâncesc în ea, însă ştiu s-o domine. - Francesco Orestano"

Da, chiar asta am făcut. Cred că vin şi timpurile acestea în care să nu ne mai alergăm ca pe nişte copoi prin viaţă, prin noi şi să avem tot timpul tot felul de aşteptări. M-am oprit undeva pe o balustradă. Spun asta, pentru că de aici de unde îmi sunt, pot privi în jos. Bine, poate fi şi prăpastie ce e drept, dar eu tot cred că e doar o balustradă. Oricum ar fi, eu sunt şi jos şi sus. După această introspecţie am să aleg exact unde mă aflu şi de unde vreau să privesc. Acum, mi-e mai bine aşa. Puţină echilibristică nu face rău nimănui - decât celor pe care i-a ucis deja. Menţionez însă că eu sunt un acrobat cu experienţă. Am avut salturi în aer şi căderi în gol remarcabile şi nu am murit. Defapt, ba da...am mai şi murit din când în când, dar nu de tot. De aici chestia aia..."ce nu te omoară te face mai puternic" şi să ştiţi că aşa şi este.

Doar că eu nu mai vreau să fiu puternică! 

Înţelegeţi? Vreau să fiu femeie. Vreau să învăţ să depind de cineva fără să îmi fie teamă. Vreau să nu schimb siguranţele de la panou când sar. Vreau să nu repar frigiderul când se defectează. Vreau să fiu şi întrebată nu doar să întreb. Vreau să adorm şi eu până dimineaţa fără să am insomnii. Vreau să ştiu şi eu cum e să stai în pat mult, iar din bucătărie să aud vocea cuiva care pregăteşte un mic dejun. Vreau să plâng şi cineva să zâmbească în faţa mea sărutându-mi ochii şi spunându-mi că sunt frumoasă.  Da, vreau să mi se facă complimente. Vreau să fiu dusă în braţe. Vreau să fiu iubită cu tandreţe. Ştiţi voi...chestii romantice pentru femei. Constat însă că nu am fost niciodată femeie. "Dau calul meu pentru un regat!"...ba nu..."dau calul meu pentru o zi în care să fiu femeie!". Vedeţi? De asta nu pot fi femeie. Nu am cal. Nu am ce să dau. Mă am doar pe mine, iar pe mine nu mă vrea multă lume pentru că mă mulţumesc cu prea puţin: vreau să iubesc sincer. Nu ştiu. Poate într-adevăr au dreptate. Poate mă mulţumesc cu puţin. Poate chiar ar trebui să îmi doresc mai mult. Cele mai importante realizări ale mele sunt dezamăgirile şi căderile mele. Ele au fost cele care mi-au confirmat că odată aveam şi eu vise importante. Bun. Am băut cafeaua. Balustrada se conturează în altceva. Am ales. Vreau să cad. De acolo de jos pot să văd cel mai bine cerul şi să înţeleg sensul unor lucuri pe care trebui să le las în urmă. Cu ele nu aduc nimic bun în viaţa mea. Locul lor nu mai este acolo. Mă ridic încet, fac câţiva pşi, o piruetă şi te privesc direct în ochi. Mi-ar fi plăcut să fi fost mereu acolo. Mi-ar fi plăcut ca multe dimineţi goale să fie pline de tine. Mi-ar fi plăcut să repari tu frigiderul. Defapt mi-ar fi plăcut să repari şi sufletul meu. Am să te sărut acum. Nu mă ţine de mână. Lasă-mă. Pentru prima dată vreau să cad. Singură. Fără tine. Să ştii că te văd chiar şi acum în timp ce plonjez în gol. Te văd mai clar ca niciodată. Şi...am ajuns. Cum spuneam, tot eu sunt şi aici. Doar că viziunea e alta. Constat că încă am aşteptări de la viaţă şi de la mine. Aşteptări mari. Constat că încă aştept să se întâmple lucuri bune în viaţa mea pentru că ele încă există. Vezi? Nu a fost greu să-mi dai drumul. Asta fac cei care iubesc cu adevărat. Te lasă să greşeşti sau să cazi. Te ridică şi sunt acolo. Te verifică dacă eşti întreg, te repară cu sufletul lor pe alocuri, te scutură de praf şi te lasă liber. Liber să-i iubeşti, liber să încerci din nou acrobaţii, căderi. Niciodată nu aparţinem mai mult cuiva decât atunci când suntem liberi. Nu te necăji. Zâmbeşte. De azi vom lua viaţa pas cu pas. De azi am să îţi fiu doar femeie. Acceptă doar să fiu eu şi nimeni altcineva!

Cu alte cuvinte... "Nu-mi daţi sfaturi! Ştiu să greşesc şi singur! - Immanuel Kant"

(20.04.2011, 12:03, Ramona-Sandrina)

17 mai 2013

Hanul meu este ... un loc în care poveştile sunt oameni



Hanul meu, este un loc în care mereu aştept oamenii mei frumoşi şi mereu mă bucur de cei care sunt. Este un loc în care poveştile sunt oameni, pentru că viaţa noastră este alcătuită din oameni. Inima noastră este o citadelă construită din oameni, întâmplări şi sentimente, iar noi ne rugăm în ea prin bătăile ei :)! Mereu am să scriu despre ceea ce mă bucură, mă întristează, mă revoltă, mă entuziasmează! Nu mă miră nimic, nu mă sperie. Eu sunt alcătuită să trăiesc viaţa aşa cum e ea: perfect neregizată! :)

8 mai 2013

În lipsa ta, am agăţat luna lângă fereastră...

 (Sursa foto: internet)

Şi, te-am tot aşteptat. În lipsa ta, am agăţat luna lângă fereastră...la colţ de privire. Am lăsat fereastra deschisă să intre şoapta unei inimi pe care o aştept ca pe o gură de aer curat. Iubesc să aud vântul în frunzele copacilor. Parcă foşnesc mereu emoţii şi vise. Cântece cărunte şi frumoase. Chemări. Ascultându-le, nu mai simt că sunt singură. În lumea mea se deschid alte lumi ce vor să se povestească. Nu ştiu unde eşti, dar ştiu că te gândeşti la mine. Închid ochii, trag luna mai aproape şi pe tine lângă inima mea. Simt. Inima mea a învăţat se pare limba inimii tale şi îşi vorbesc adesea. Când ele îşi vorbesc, simt o tresărire. Ca şi cum, toată marea ar fi închisă acolo, iar valurile ar vrea să se întoarcă la ţărmul tău. Zâmbeşti. Nu ai mai făcut-o demult. Se vede după ridurile de sub sufletul tău, dar ştii ceva? Fericirea şi exuberanţa sunt ca mersul pe bicicletă. Ni le amintim la prima atingere. Mâna ta, cuprinde mâna mea. În ochii mei, coboară ochii tăi. Nu ştiam că ochii pot străluci astfel. Luna tremură încet, iar eu îmi aşez fruntea pe pieptul tău, lângă umăr şi respir. Ciudat cum regăsesc tot aerul meu acolo. Şi bucuria. Emoţiile se aşează cuminţi peste inima mea şi tac. Buzele tale se aşează peste fruntea mea şi se potriveşte perfect acolo, peste gândurile mele ţie. În surdină, puţin răguşit, se aude un gramofon. Şi el se joacă prin timp şi cu timpul. Şi noi. Paşii noştri încep singuri dansul. Răsuflarea cred că a început înaintea lor. Nu ştiu încotro se îndreaptă, dar inimile ştiu să păstreze tactul. Mâna ta trece uşor peste obrazul meu, peste păr, se aşează sub spate, iar eu mă las uşor. Fără teamă. Nu am nici o teamă să mă las sufletului tău. Deschid ochii. Nu mai eşti acolo...Eşti mult mai aproape. În fiecare gând, bătaie de inimă şi clipă... Şi te aştept ascultând vântul, şoaptele, pe Natalie...şi luna. Uneori, îmi spune despre tine şi largul mării tale. Poate, pentru o clipă, cândva, vei veni. Şi ne vom fi. Aşa cum uneori îmi închipui în visele mele că s-ar putea. În lipsa ta, voi agăţa mereu luna lângă fereastra inimii mele şi voi privi în larg...





(Publicată la 06.07.2012, 01:11)

11 aprilie 2013

Gânduri în noapte - Bileţelul al şaptelea...


Ştii tu cât îmi e de dor? De tine?! Atât de dor încât i-aş turna lunii o cană cu vinul care curge acum prin mine şi aş îmbăta-o. Aş trage-o aproape de mine...ştiind că tu eşti mereu de partea cealaltă culegându-mi flori de stele. Ea, ar adormi, iar noi am alerga desculţi peste tot pământul şi cerul şi ne-am iubi printre norii noştri de visători. Nici visele nu mai au rost dacă nu eşti tu. Ce rost ar avea să visezi alb? Tu eşti picătura care dai culoare. Culoarea sufletului tău. O întinzi peste mine. Ca şi peste un şevalet îngropat în uitare. Întunericul se dă deoparte. Peste mine curge lumina ca o lacrimă. Tremur. Nu ştiam să număr aşa. Din doi în doi mereu cu noi... Şi stai rezemat cu umărul de un vis privindu-mă. Corpul tău lângă al meu se bucură. Al meu ar vrea să fie o albie. Tu mereu apa lui. Sufletul meu ar vrea să fie o casă. Tu mereu pământul de sub ea. Fruntea ta lângă fruntea mea e fericită. A mea ar vrea să fie seninul ei mereu. Mâinile ni se înfăşoară una în alta. Şi stau aşa. Şal de emoţii una alteia. Nu vreau să-mi dezbrac niciodată mâna de a ta. Nici pe mine de tine. Cât de departe ar fi luna atunci şi cât de gol pământul şi cerul. Şi totuşi...mi-aş iubi inima veşnic. Acolo, te-am primit cândva. Acolo vei locui veşnic. Cum am spus, "eu probabil nu voi fi altceva decât un pod sau o luntre în care vei călători frumos, vei fi fericit, vei reînvăţa sa te vezi aşa cum eşti. Din luntrea asta
vei vedea mai bine răsăritul şi insula care va fi să fie a ta. Eu poate sunt doar un popas unde te încarci pe tine cu tine pentru zilele în care nu voi mai fi. Iindiferent însă de ce voi fi, voi fi fericită pentru drumul pe care o să mi-l dăruieşti alături de tine, iubitul meu!!!". Acum, lasă luna unde este. Şi peisajul. Şi haide să ne pierdem în el. Vreau să fim peste tot. Timpul zboară, iar eu vreau să culeg timp. Să-l pun la buzunarul sufletului. El va ştii mereu să ne aşeze la loc asemeni unor piese de puzzle. Noapte bună, iubire...




 (Prima editare la 3 nov. 2011)

24 martie 2013

Eu sunt Shop Girl... re-edit


 Fiecare din noi avem un corespondent într-o carte, într-un film. Eu sunt Shop Girl. Niciodată nu am să pot fi altcineva deoarece suntem la fel. Identice. Nu ştiu unde începe Shop Girl şi unde mă sfârşesc eu şi viceversa. Chiar şi filmul aduce împreună personaje din viaţa mea :). Prietenii, prietena mea cea mai bună,mama adoptivă, Joe... Haha, mai ales Joe! Nici el nu putea fi ales mai bine! Iar Brinkley....e singura rasă de câine pe care mi-o doresc sincer în preajma copiilor mei. Spun copii, pentru că...nu ştiu...visez :). Nu am să renunţ niciodată la vise. Aş renunţa la mine. Regret însă librăria de după colţ. Dar chiar şi pentru ea este timp. Dacă într-o zi voi avea un magazin...aşa se va numi: "Magazinul de după colţ" :)..."The Shop Around the Corner". Împiedicată, romantică, visătoare, naivă, plângăcioasă, uneori nervoasă şi supărăcioasă exact la timpul nepotrivit cu omul nepotrivit :D...Şi uite aşa, ni se împlinesc uneori dorinţele...Când spun asta mă refer la faptul că oamenii sunt creaţi să fie înţelegători unii cu alţii. Şi sunt. Eu sunt de exemplu. Totuşi, aşa ca şi ea, am gafat. Gafez uneori fără să vreau apoi...doare. Doare să ştiu că am rănit...."Crezi că eşti un binefăcător aducând cărţi maselor. Dar nimeni nu-şi va aminti de tine. Şi poate nici de mine. Dar mulţi dintre ei îşi vor aminti de mama mea. Ei credeau că e minunată. Ei credeau că magazinul ei era ceva special.Nu eşti altceva decât un costum gol."
"Când sunt provocată, mi se blochează limba. Mintea......mi se goleşte. Apoi toată noaptea mă chinui...încercând să-mi dau seama ce-aş fi putut să spun. Ce ar fi trebuit să-i spun, de exemplu...nemernicului care mi-a întunecat existenţa? Nimic. " "Când în final spui ceea ce vrei să spui...în acel moment, aproape sigur urmează remuşcările."
Da, de fiecare dată...de aceea, nu trebuie să uităm că sufletul unui om este o cutie plină de culori şi lumină, nu un insectar în care să înfigem ace. Scoatem acul în timp, dar rămâne rana, iar apoi...ce rost mai are să taci? Cuvintele tot spuse rămân!
Spuneam într-o zi că eu sunt Shop Girl, deoarece sunt exact genul acela de om: tac când trebuie să vorbesc, turui când ar trebui să tac, nu înţeleg expresiile de genul "nu am nimic personal cu tine, sunt doar afaceri", deoarece eu nu înţeleg ce e greşit în a avea ceva personal cu cineva, fie şi o răfuială...:)! Mă supăr din nimic, plâng din orice, mă dor florile rupte, mă rvoltă să văd cărţi nebăgate în seamă, copii cu lacrimi, bătrâni singuri...Iubesc din tot sufletul şi cred în iubiri perfecte! Mă îndrăgostesc de multe ori de cine nu trebuie, îmi face inima praf, dar am puterea să înţeleg că nu aia e iubirea. Iubesc să scriu. Să scriu pentru copii. Iubesc poveştile şi da, iubesc şi eu Pantofii de balet ai lui Noel Streatfeild şi să vorbesc cu oameni inteligenţi. Am şi eu genul acela de prietene. Am legat şi eu prietenii pe chat. Mai mult întâmplător, care apoi au devenit un buchet de creioane :) sau pasteluri...mă rog :D. Da, sunt Shop Girl. Uitasem esenţialul...iubesc margaretele, pentru că sunt atât de simple, aproape banale şi mulţi trec pe lângă ele fără să le observe, dar ele sunt defapt minunate! Când ar trebui să mă enervez nu o fac, când nu ar trebui rănesc. Rănesc urât. Apoi regret şi mi-aş dori să nu o fi făcut. Dar aşa sunt eu. Sufletul unui om este o cutie plină de culori şi lumină, nu un insectar în care să înfigem ace. Scoatem acul în timp, dar rămâne rana, iar apoi...ce rost mai are să taci? Cuvintele tot spuse rămân!
Mă supăr când oamenii se iau de personajele mele iubite, de cărţile mele, de crezurile mele, de visele mele :), dar nu ştiu să reacţionez dacă cineva face acelaşi lucru cu mine ca persoană. Iubesc să umblu cu capul în nori, dar nu mi-e teamă să rămân nici pe pământ, deşi uneori prefer să ocolesc pământul. M-aş da în leagăn ore în şir citind o carte şi urmărindu-mi fetiţa cum aleargă prin iarbă. Visând la alte timpuri. Desenând mii de tablouri în mintea mea. Iubesc să umblu îmbrăcată ca un copil, sau cu rochii lungi vaporoase şi cu pălării. Mă întorc în timp. În picioare de regulă iau ceva jos, dar niciodată nu rămân până la capăt încălţată. Mă trezesc cu încălţările în mână şi cu mânuţa Augustei în cealaltă :). Nu ştiu. Uneori simt că Planeta se învârte prea repede. Caut un punct de reper care să mă ajute să o încetinesc.

You've got mail, NY152 :)! 


(Publicată pe 5 mai 2012)

19 martie 2013

Oamenii ne modelează sufletul şi ne duc mai departe...

(Sursa: internet)
 
Ieri, s-ar spune că a fost o zi deosebită pentru mine. A fost. Mi-au fost alături oamenii dragi, iar asta, te îmbogăţeşte cel mai mult ca şi om în viaţă. Sufletul nostru este ca şi o carte. Scrie în el şi păstrează toţi oamenii frumoşi care, prin prezenţa lor în viaţa noastră, prin atingerea lor, prin emoţiile pe care ni le dăruiesc şi prin simplu fapt că ne rămân până la capăt suportându-ne aşa cum suntem noi...ne modelează, ne construiesc, ne fac mai bogaţi şi nepreţuiţi!
Eu, nu aş fi nimic fără fiica mea,fără oamenii mei frumoşi, fără voi...! Îmi spuneţi mereu că sunt deosebită, că sunt un suflet frumos, cald, un om...Vă mulţumesc şi acum şi în fiecare clipă pentru aceste gânduri frumoase, dar vreau să ştiţi ceva şi să nu uitaţi...sunt ceea ce sunt, pentru că sunteţi ceea ce sunteţi! Voi sunteţi culorile care se amestecă perfect în sufletul meu şi redau tabloul! Voi sunteţi emoţiile care alăturate dăruiesc buchetul perfect! Voi sunteţi oaza aceea de senin, de linişte, de înţelepciune şi frumuseţe de unde eu mă culeg, mă reculeg şi mă dăruiesc mai departe! Fără voi, nu aş fi decât o carte goală sau în care m-aş regăsi doar eu, iar asta, ar fi cu adevărat o viaţă risipită!
Am spus mereu că: "oamenii spun poveşti, construiesc poveşti şi ei în sine sunt poveşti şi, doar de ei depinde câte foi vor fi scrise în sufletul lor până la capăt şi cât de frumos va fi dată povestea lor mai departe de cei care vor rămâne după ce noi vom fi demult stele..."!
Vă mulţumesc tuturor şi fiecăruia în parte pentru toate minunile pe care le-aţi lăsat ieri şi în fiecare zi pe pagina mea! Pentru gândurile frumoase, pentru seninul şi strălucirea voastră! M-au emoţionat şi m-au bucurat nespus...
Vă doresc tuturor multe bucurii, fericire, sănătate şi împliniri alături de toţi cei dragi sufletului vostru şi, vă mulţumesc pentru tot ceea ce îmi sunteţi!


 (publicată prima dată la 23 feb. 2012)

22 februarie 2013

De ziua mea am primit cel mai frumos cadou...


Mai sunt câteva minute până voi trece în data de 22 februarie. O zi aproape obişnuită până acum. Ea doar îmi arăta că mai încep un nou an, noi paşi. Am mulţumit vieţii mereu pentru această şansă. Şansa de a avea această viaţă. Aşa cum a fost ea. Cum este ea. Urcuşuri. Coborâşuri. Corzi împinse aproape la maxim. Oameni. Uneori am simţit că e prea uşor. Alteori am simţit că e prea greu. Dar am trecut aşa cum am ştiut peste toate. Mi-am dorit însă mereu să o fi făcut frumos. Să nu las prea multe răni în urma paşilor mei. Nu am reuşit mereu, dar măcar m-am străduit. Făcând un bilanţ al celor 35 de ani ai mei aş spune că au fost cu adevărat ai mei :). Unici şi foarte personali. Mă bucur de ei. 
Am primit cadou de-a lungul lor oameni frumoşi şi prieteni ca nimeni altul. Prietenii pe viaţă pe care nu le-aş compara vreodată cu nimic, pentru că sunt extraordinare. Sunt luminile mele, aripile mele, seninătatea, sunt una dintre cele mai frumoase părţi din mine. Nu contează dacă este zi sau noapte, ele, ei, prietenii mei îmi sunt alături. Mă iubesc, mă înţeleg şi mă aud şi când tac! Şi Mă sprijină chiar dacă nu sunt de acord cu mine şi îmi dăruiesc zilnic minunea sufletelor lor.

Într-o zi specială de 18 septembrie, viaţa mi-a dăruit o zânuţă cu ochii mari, cu zâmbet larg, cu un suflet cât tot Cerul. Prin ea mă leg mereu de tot ce am eu mai uman, mai cald, mai bun în mine. Prin ea găsesc puterea, energia, zâmbetul. Dragostea aceea nemăsurată şi necondiţionată.

Tot în această viaţă am primit mai multe şanse. Şanse prin care să îmi demonstrez că pot. Pot mereu să depăşesc, să mă autodepăşesc, să găsesc în mine resurse pentru a iubi şi dărui. Pot să sper, să iubesc și să aștept un suflet unic...pe Suflețel, care știu că există undeva și mă așteaptă și el.


Vă mulţumesc tuturor pe care vă cunosc şi care într-un fel sau altul mi-aţi atins existenţa şi aţi schimbat-o! Fiecare om este o floare! Eu am ales să fiu un buchet de oameni frumoşi...Vă mulţumesc!

Vă mulţumesc dragele mele şi dragii mei dragi pentru prietenia voastră deosebită şi vreau să primiţi toate gândurile mele bune şi dragostea mea, vouă: Andreea Marina Ionescu, Jinga Adi, Liliana Maria, Ramona Nistor, Aloma Princess Blue, Dana Stancu-Diaconu, Vasile Danci Moroşanu, Dumi, Suflețel...

Îţi mulţumesc Puiuţa mamei pentru că exişti şi dai atâta sens vieţii mele...!!! Pentru noi două, nu vor exista niciodată cuvinte...Nu s-au inventat!
De acum, toate vor fi împlinite, frumoase, pline de zâmbet şi liniştite! Nu mai îmi doresc nimic...decât să le trăiesc pe toate câte vor fi bucurându-mă de tine, de noi, de familia pe care noi o vom avea!

Bine ai venit, 36 :)!

27 ianuarie 2013

Gânduri, frânturi...sunt ceea ce sunt, iar uneori sunt un om care plânge



(Sursa foto: internet)

Uneori, am făcut paşi mari pentru că m-am lăsat purtată de un vânt în lumea oamenilor care par puternici, dar nu e aşa. Nu sunt. Nu mereu. Sunt ceea ce sunt, iar uneori sunt un om care plânge, care simte că vrea să cadă şi cineva e acolo mereu să îl prindă, să îl susţină, să îi şteargă lacrimile şi să îi spună: "va fi bine", iar eu să ştiu că va fi! Că nu am de ce să mă îndoiesc. Nici măcar un pic! Uneori, sunt un om care vrea doar să stea în el departe de toată lumea aceasta zgomotoasă de unde se aude numai durere, dezamăgire, revoltă, lipsă de iubire şi compasiune. Dacă stau prea mult în mijlocul acestor sunete stridente, voi ajunge să le fredonez şi eu. Nu vreau. Uneori, îmi place să lâncezesc în pat. Ore în şir. Să uit de toate. Să mă joc cu razele de lumină printre degete ca şi cum aş juca încâlcita descâlcita. Să citesc ore în şir stând pe spate cu picioarele întinse pe perete şi să simt mireasma cafelei alături. Să aud glasul fetiţei mele prin casă şi râsetul ei. Îmi dă o stare de bine şi linişte. Uneori mi-ar place să stau pe pervazul ferestrei noaptea ore în şir, aşa cum obişnuiam când eram la mama. Uneori, aş vrea săstau între flori. Multe. Uneori, chiar îmi doresc să primesc flori. Multe. Uneori, aş umbla desculţă prin iarbă, apoi prin nisip. Şi aş scrie. Apoi aş şterge, dar aş ţine minte tot. Uneori, mi-aş dori să nu mai las trecutul să mă rănească. Şi nici oamenii. Aş vrea să am puterea să spun: "Heyyy! Până aici" şi aşa să fie. Uneori, chiar aş vrea să nu mai îmi pese atât de mult şi să învăţ lecţia de a trece mai uşor peste toate. Uneori, aş vrea să ştiu că anumitor oameni chiar le pasă de mine. De gândurile mele. De liniştea mea. De fericirea mea. De inima mea. Că le pasă atât de mult încât ar lupta cu toată lumea pentru asta. Eu am luptat. Eu aş lupta. Eu lupt. Uneori, vreau să mă simt răsfăţată şi, de cele mai multe ori mă trezesc repede la realitate. Îmi şterg gândurile de pe suflet, de pe frunte, ca şi cum aş îndepărta nişte scame de pe haină şi îmi amintesc că cel mai mult uneori, sufăr ca femeie. Pentru că iubesc. Şi uneori, de cele mai multe de aici porneşte slăbiciunea şi puterea mea. Uneori, îmi doresc nu doar să înţelegi toate astea ci să şi faci ceva, pentru că şi femeile mor, iubite! Mor în ele şi apoi se lasă ucise în iubiţii lor. Când o femeie moare în ea, nu mai doare nimic! Acum, îmi doresc să nu mor niciodată în tine.

5 august 2012

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...



30 iulie 2012

De câte ori simt că sunt din nou întreagă apari tu...faci ceva, spui ceva..., iar eu mă înjumătăţesc!!!

 (Sursa foto: internet)

Eşti singura persoană care care reuşeşte în mod miraculos să mă uimească şi să mă rănească în acelaşi timp cel mai adânc. Nu înţeleg de ce mi te-a scos Dumnezeu în cale ca să mă facă aşa praf în suflet.

De câte ori simt că sunt din nou întreagă apari tu...faci ceva, spui ceva..., iar eu mă înjumătăţesc!!! Eu devin tot mai înjumătăţită, iar tu tot mai orb, tot mai departe...


 

29 iulie 2012

Noapte bună, suflet drag...

Noapte bună, suflet drag...



So, darling, darling, darling,
This is goodbye.
But I still care, but I still care,
And oh, fool that I am.
Oh, but I still care,
Fool that I am...

5 iulie 2012

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...

 
Sper doar ca în viaţă, Dumnezeu să îmi dea puterea de a rămâne mereu aşa cum sunt, deoarece nu este deloc uşor să stai "în poartă". Cele mai grele lovituri le primesc portarii...:)!

Deşi trebuie ca acţiunile noastre să se petreaca mereu ca şi cum am fi într-o Biserică, viaţa nu e o Biserică şi din păcate avem nevoie de oameni şi de iubire. EL, va fi oricum mereu cu noi şi în noi aceia care ÎL iubim!...

Ciudat este cum îţi găseşti definiţiile în viaţă în cele mai ciudate ipostaze. Căutam până nu demult cuvântul care mă defineşte pe mine. Nu găseam unul deşi mă contopesc în multe...sensibilitate, iubire, melancolie... Nu sunt acestea. Azi, l-am găsit! Este: "câştigătoare" :)! "Aşa sunt eu structurată, deşi mi-e julit sufletul de la căzături ...:)". Să doresc mereu să mă autodepăşesc în toate. Să nu mă las. Să caut soluţii până găsesc măcar una. Să nu stau mult cu capul în nisip când sufăr. Poate preţ de un urlet de lup. Din toate mi-a rămas ceva care m-a completat, m-a modelat, iar eu din orice lacrimă am cules sarea. Nu pentru alte răni ci pentru ca viaţa să aibă gust!

11 iunie 2012

Relaţiile, o sărăcire a sufletului, în ultima vreme

(Sursa foto: facebook)

În ultima vreme, aud din ce în ce mai multă lume vorbind despre "alegeri" şi "relaţii", despre faptul că foarte mulţi oameni se despart, iar căsniciile şi iubirea nu mai sunt la fel. Că tinerii nu mai ştiu să iubească, iar relaţiile nu mai sunt puternice.
Pe lângă acestea, am mai observat şi altceva. Faptul că oamenii se limitează la visare, la acceptare, la expresia "Cât de mult mi-ar plăcea să trăiesc în lumea aceasta de vis!". Nu ar fi nimic rău în această expresie, doar că, de regulă este folosită referitor la ceva firesc, care aşa ar trebui să fie.

Revenind la problemele de la care am început să scriu, mă gândesc cum ar putea să mai fie căsnicia sau relaţia dintre doi oameni frumoasă şi durabilă, când în ultima vreme oamenii se îndepărtează foarte mult de credinţă, de iubire, de apropiere, de atitudine, de valori? Oamenii şi cu precădere tinerii nu mai au un exemplu al valorii, al eticii, al bunului simţ. Nu mai sunt învăţaţi să respecte, să aştepte, să rabde. Lecţia smereniei este uitată şi luată peste picior. Astăzi, trăim într-o societate a dezbinării, a uitării umanităţii din noi, a îndepărtării. Trăim într-o societate de junglă unde funcţionează sloganul "Dacă eşti bun eşti prost!" sau "Dacă eşti nesimţit şi fără principii, mai multe rezolvi!".

Iubirea, sub toate formele ei este socotită o formă de slăbiciune, nu un dar prin care omenirea ajunge să vorbească o limbă comună. Iubirea este defapt nu slăbiciune ci putere. Nu toţi au tăria de a iubi. Nu toţi pot să aleagă drumul bun şi să rămână pe el. Este mult mai uşor să o iei ocolitor. Este mult mai uşor să rămâi pasiv şi să fii egoist. Lumea se rezumă doar la tine. Nu trebuie să simţi sau să gândeşti şi pentru altcineva sau oamenii de lângă tine. Iubirea poate modela şi schimba conştiinţe şi suflete, societăţi întregi. Ea este defapt cheia tuturor întrebărilor noastre. Răspunsul!

Poate că ceea ce voi spune acum va fi privit cu superficialitate sau voi fi combătută, dar eu cred că noi oamenii nu ştim să ne preţuim visele acelea primele pe care le avem. Toţi pornim în viaţă cu un bagaj de vise, de principii. Toţi aveu un anumit şablon de om pe care îl dorim alături. Cum ajungem la el? Simplu! Nu idolarizând pe cineva, nu făcând din cineva un sfânt, punând un om pe un piedestal ci...trecându-l prin noi înşine! Prin ceea ce suntem noi. Prin ceea ce ne dorim noi. Prin ceea ce iubim noi. Facem un tablou pictat de sufletul nostru şi pornim în căutarea lui. Apoi, se întâmplă ceva ciudat. Chipul, tabloul se pierde. Începem să lăsăm de la noi. Nu mai credem că îl vom găsi pe el...omul care se potriveşte perfect pe inima noastră. Şi, din diverse motive...teama de singurătate, graba în decizii, lipsa de cunoaştere reciprocă, filtrarea greşită a sentimentelor, ne aruncăm cu capul înainte în prima relaţie care pare a fi apropiată sau cea mai apropiată de ceea ce ne-am dorit noi.

Atunci, se întâmplă a doua chestie ciudată în viaţa noastră. Ne dăm seama! Ne dăm seama că am ales greşit. Că am îmbrăcat în viaţă "haina greşită" sau "nepotrivită". Nu este vina nimănui poate decât a noastră. Sau a unor conjuncturi ciudate pe care viaţa ni le scoate în cale. Haina începe dintr-o dată ori să fie prea largă, context în care simţim că suntem ignoraţi, neluaţi în seamă, trataţi superficial, îndepărtaţi încet, încet. Ne simţim singuri, trişti, părăsiţi! Ori, haina începe să fie prea strâmtă. Ne îndepărtăm treptat de ceea ce ne dorim noi pentru noi, ne sufocăm, nu mai avem aerul şi timpul de a respira viaţa.

Indiferent care ar fi motivele sau oricare ar fi contextul...simţim apoi nevoia să ne întoarcem la noi. La ceea ce suntem noi cu adevărat. La principiile noastre. La calea noastră. Vrem să nu ne mai îndepărtăm de ceea ce ne caracterizează şi ne defineşte: sufletul nostru!

În momentul conştientizării, singurul gând care ne vine în minte este acela de a da haina jos, deoarece îmbrăcaţi astfel în viaţă putem deveni străini de noi înşine, de oamenii care ne iubesc, de familie, de tot. Îmbrăcaţi astfel, riscăm să devenim altcineva! Riscăm să ne pierdem definitiv şi să devenim cenuşii şi trişti. Nu poţi să trăieşti viaţa ca şi cum nu ar fi a ta şi, nu trebuie să trăieşti viaţa ca şi cum ai pretinde că poţi fi cineva în care nu te regăseşti deloc!

Atunci, omul îşi reia visele. Căutările sau rămânerile, după caz. Eu cred însă, că orice relaţie trebuie dusă până la capăt. Poate nu cel final, dar acela în care poţi cu siguranţă să spui că mai mult nu puteai face. Cred că nu poţi renunţa la cineva prea uşor doar pentru că te-ai trezit că nu ai ales corect pentru tine. Oamenii nu sunt bagaje! Oamenii sunt fiinţa sensibile, firave şi de cele mai multe ori slabe, chiar dacă găsesc în ei tăria de a trece peste orice. Totuşi, nu poţi trăi nici în compromis la nesfârşit. Şi atunci...eu cred că tot ce trebuie să rămână este ceea ce ne-a adus împreună pe fiecare...destinul şi prietenia!

Viaţa m-a învăţat a nu ştiu câta oara lecţia lui "nu ştiu"...

(Sursa foto: Dominic Davison)

Viaţa m-a învăţat a nu ştiu câta oara lecţia lui "nu ştiu"... "nu ştiu ce va fi mâine", repetându-mi însă mereu faptul, că "ştiu ce e acum".
Iar acum pe lângă toate cele ce nu sunt, este linişte. Nu deplină, deoarece inima mea trăieşte în constelaţii doar de ea ştiute şi mereu cade în ape făcând cercuri, cercuri, iar apoi adunând. E doar linişte. Liniştea cu tine. Aici. Defapt acolo :)...în visul meu. De data asta nu te-am trimis nicăieri cu treabă în vis. Ai şi aşa destulă în viaţa de zi cu zi. Măcar acolo să dormi şi tu liniştit o dată. Aşa că, în timp ce tu eşti adormit eu fac o prăjitură aşa cum îţi place ţie. Uit mereu însă că tu primeşti totul cu zâmbetul pe buze şi nu faci mofturi la nimic. E o prăjitură cu mere proaspete din mărul de lângă casă. Totul e de pe lângă casă. În afară de făină, ulei şi zahăr :). Şi linguriţa de griş de sub mere. Dar nu mai contează. Vorba aia...cine nu are gânduri, îşi face. Aşa şi eu. Însă ştii ce? Bine că nu mai apari tu cu ouăle la cofrag. De data asta le iau eu direct de la cuibar. Că acum pot. Aici eu sunt şefa :). La împărţit litere în lumea viselor. Aştern masa afară şi aşez supica în castron. Din cuptor, răzbate mireasma de prăjitură coaptă, iar puiul e numai bine rumenit lângă legume. Înaintea ta s-au trezit sufleţelele noastre. Numai râset şi gălăgie. Zâmbesc. Aşa răsare soarele cel mai frumos în sufletul meu. Cu un râset de copil. Dacă e şi unul iubit...e soare toată ziua. Când sunt doi...e deja răsfăţ cu bucurie. Dacă ar fi şi mai mulţi, cred că ar fi împlinire. Mereu am visat mulţi copii. Apoi, se aude cum se deschide uşa de la tine, iar sufleţelele strigă: "Tatiiii! Tatiiii!". Şi iarăşi râsete. De data asta trei la număr. La mine în suflet numai Dumnezeu le mai poate ţine socoteala. "Ce dimineaţă binecuvântată!", îmi zic. Ca în familie...În timp ce sufleţeii mei îşi împart râsete, iubire şi joacă eu duc mâncarea pe masă afară. E ora 9:00. Nu ai dormit aşa, demult... cred :). Merg la fântână...şi mă spăl. Iubesc fântâna asta! Tu? Mă spăl pe mâini, pe faţă şi închid ochii spre soare. Nu e foarte cald, dar e destul cât să mă sărute. Doar că nu soarele acela departe. Ci acesta. Aproape. Din sufletul meu. Care oriunde este, îmi încălzeşte sufletul, inima şi viaţa. Am deschis ochii. Ce dimineaţă fericită! Te încadrezi de minune peste tot în gândurile mele, în visele mele, în lumile mele...şi le dai culoare. Viaţă. Dorinţa aceea de a fi eu un om mai bun. Mai puternic. Care să reuşească. Apoi, casacada de lumină a năvălit lângă noi. Sufleţelele! Acum, peisajul nu mai încadra nimic altceva. Niciodată peisajul nu a fost atât de perfect! Ţi-am surâs plină de drag şi iubire, m-ai sărutat pe frunte şi am mers la masă. Veselie.
Dumnezeu creează uneori curcubeul şi pe pământ...în sufletele oamenilor, când acestea sunt pline de culoare peste care adăugăm recunoştinţa unei lacrimi de fericire!
După ce am terminat, ţi-ai pus costumul, ţi-am aşezat cravata şi a fost rândul meu să te sărut pe frunte: "Să îţi fie totul într-un ceas bun!". Ne-am uitat după tine până nu am mai văzut maşina. Am strâns masa. Am scos pătura sub copac. Cărţile, păpuşile, jucăriile şi...a venit rândul meu să alerg sufleţelele prin curte, să ne bălăcim în râuleţ, să ne facem codiţe, să spunem poveşti şi să adormim. Înainte să tragem obloanele pleoapelor, Dumnezeu ne zâmbise printr-un pufişor de nor alb. Se spune că e semn bun. Dacă nu se spune, inventăm noi, iar noi aşa spunem: "E semn bun tati!". Şi credem în el. În semnul bun. Şi în tati. Se pare că e trei la unu. Nu ai încotro. Trebuie să crezi şi tu :). După vreo două ore, ne trezim şi noi. Sufleţelele au mers la râuleţ să se mai joace. E bine. Stau liniştită. La cât e de mare nici o pisică nu se poate înneca :). Sper. Că au luat-o cu ele. Şi câinele la fel. Şi Dumnezeu mai ştie câte păpuşele, jucării, undiţe. Dar e bine. Că nu e departe. Le aud din casă. Defapt râuleţul curge prin faţa porţii. Da, sunt eu prea grijulie. Dar cine nu ar fi cu doi sori atât de frumoşi? Timpul trece repede. Am trebăluit cele ce trebuiau trebăluite. Apoi, când m-am întors de la păsări, am auzit ţipetele sufleţelelor, sunetul maşinii şi portiţa de la intrare s-a deschis. Clar că erau în braţe. Într-o parte şi în alta. Şi clar că toţi trei aveaţi gurile până la urechi. Cum putea atunci să fie a mea? La fel de largă şi fericită. Am păpat. Sufleţelele au adomit. Noi ne-am aşezat în băncuţa aia albă. Toate au un rost, nu? Şi ne-am povestit cum ne-a fost ziua. Ce am făcut. Ţi-am făcut puţin masaj la umeri în timp ce îmi spuneai că te-ai întâlnit cu lume cunoscută. Apoi, ne-am îmbrăţişat. Lumea se îmbrăţişa şi ea cu noi, pentru că erau de toate în preajmă...ţârâituri de lăcuste şi greieri, oacuri de broscuţe, murmure de apă, foşnete de frunze şi gângurituri de păsări.
Cum spuneam, inima mea trăieşte în constelaţii doar de ea ştiute şi mereu cade în ape făcând cercuri, cercuri, iar apoi adunând. E doar linişte. Liniştea cu tine.

27 mai 2012

Aşteptarea...

 (Sursa foto: internet)

Aşteptarea... Toată lumea aşteaptă, dar nu despre asta este vorba ci despre cum, aşteptăm. Eu cred că aşteptările trebuie să fie frumoase. Toate. Să aşteptăm frumos o clipă, un gest, un om, trăind frumos o viaţă...chiar dacă acestea nu vor veni niciodată!
Când ajungem la sfârşitul călătoriei trebuie să facem ca acel drum să fie unul frumos. Poate nu de clasa întâi, dar mereu într-un loc cu vedere frumoasă! Poate nu lângă cei mai frumoşi sau buni oameni din lume, dar mereu lângă cei potriviţi nouă care ne-au ajutat să devenim mai buni şi lumea de lângă noi mai frumoasă!

Nu trebuie niciodată să ne raportăm pe noi la aşteptare ci aşteptarea la noi. Trăind mereu cu privirea în zare, vom răni oamenii importanţi din viaţa noastră şi nu vom reuşi niciodată să ne potrivim timpului. Vor trece pe lângă noi clipe care nu se
mai întorc.

Aşa că, luăm aşteptarea, o punem în suflet ca pe un sentiment mereu viu, o lăsăm să devină una cu noi fără să ne rănească, fără să ne îndepărteze de cei dragi şi învăţăm să trăim frumos cu ea. O lăsăm să ne intre sub piele, în piele, în suflet, în inimă, în tot ce suntem până devenim una cu ea, apoi...o respirăm ca şi cum respirăm aerul. Cu normalitate. Un mod de a fi fără a ne schimba în altceva sau altcineva.

Astfel că, pentru mine, aşteptarea este asemeni acestei fotografii. Singură, dar mereu plină de culoare. Un scaun pe care ar trebui să se aşeze cineva, însă, chiar dacă nu o va face, peisajul nu va deveni niciodată unul cenuşiu...deoarece acolo, în mijlocul atâtor culori, cele mai importante sunt credinţa, iubirea şi speranţa. Ele sunt pictorul cel mai talentat al oricărei vieţi, oricât de banală ar fi ea!

Când iubim pe cineva şi îl aşteptăm o viaţă întreagă nu înseamnă că îl venerăm, că îl punem mai presus de Dumnezeu. Înseamnă doar că îl iubim frumos, omeneşte, firesc şi îi acordăm permisiunea de a ne transforma în fiecare clipă a vieţii noastre în ceva ce nu am fi crezut vreodată că putem fi şi, ne bucurăm de toată această nebănuită întâmplare, chiar dacă, nu va fi vreodată să apară acolo...în mijlocul celei mai frumoase clipe din viaţa noastră, care să schimbe cadrul într-o altfel de poveste...şi mai fericită!

Cum spunea Nichita al meu?..."Mă învelesc de frig într-o speranţă!"

Asta am vrut să spun, dar ca de obicei...nu am ştiut cum decât în clipa în care mi-am lăsat gândurile să mi se liniştească şi să plonjeze în inima mea să culeagă cuvintele în ordinea firească a lor...

Noapte bună...

Păstrez ceva din filozofia salcâmului. Înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară...

 

Atâtea ierni în mine Doamne! Atâtea ierni. Atâtea neputinţe şi îngenuncheri încât mi-e teamă uneori că nu o să mai fac faţă. Şi vreau. Nu-mi stă în fire să cedez. Nu am cedat în viaţa mea în nimic şi la nimic. Şi totuşi, până şi cedările sunt umane Doamne. Suntem slabi. Când nu mai avem o frântură de cer senin, un om de care să ne sprijinim, un zâmbet de care să ne agăţăm...plonjăm în noi, în hăul din noi ca într-o mlaştină. Cădere liberă cu inima frântă! Am dăruit atâtea şi pentru mine nu am păstrat nimic. Nici măcar o fărâmă de speranţă. Am lăsat viaţa asta să bată atâtea cuie încât mă întreb de ce nu rămân ţintuită. Mai îmi spun că sunt cu siguranţă unul din cei care ţi-au bătut cuiele Ţie...altfel nu îmi explic. Cred că ţi le mai bat încă prin felul meu de a fi, dar în toată ecuaţia asta...Tu vei iubi mereu. Eu mă tem că nu o să ştiu cum e gustul iubirii. M-aş înveli Doamne într-un suflet de om. Şi aş plânge. Şi aş adormi. Şi aş vrea să mă trezesc tot acolo. Şi mă întreb...până şi fiarele pădurii au Doamne lângă cine să îşi facă un culcuş...eu de ce dorm mereu în inima goală, singură, înfrigurată şi vai de mine??? Chiar atât de mare sunt încât să nu mă cuprindă vreuna...sau atât de mică încât să nu vrea nimeni să mă ia sub inima lui? Dar am să las iarna Doamne să mă cuprindă. Să treacă prin mine şi să îşi agaţe ţurţurii şi gerul sub dorurile, tăcerile, necuvintele şi inima mea. Se spune că teama nu trece decât după ce o laşi să te cuprindă. Poate şi cu frigul e la fel. 

Mai am în mine o sămânţă de iubire, iar eu..."Păstrez ceva din filozofia salcâmului. Înfloresc doar atunci când sunt sigur că e primăvară. - Valeriu Butulescu, Stepa memoriei".

După ce în unele seri stau cu fruntea în pământ, cu sufletul întins către lună şi urlu în mine pentru toţi anii...trag aer în piept şi îmi amintesc de Dumnezeu. Poate eu cedez, dar EL, nu! Poate eu cad, dar EL e acolo! Poate eu disper, dar El mereu va pune soarele la locul lui. Însă...toate au un timp. Toate au un timp...Cred însă că genunchii sufletului ne sunt de multe ori tociţi, când dragostea apare, dar ea ştie de fiecare dată să atingă şi să facă totul să treacă...Chiar cred asta...:). Altfel, nu îmi imaginez cum ai apărut ca o minune...