Astăzi m-am gândit la Dumnezeu mai mult decât niciodată, dar nu pentru mine ci pentru Japonia şi pentru japonezi. Am trimis chiar şi la Ambasada Japoniei în România un mail prin care mi-am prezentat regretul pentru tot ce se întâmplă în Japonia. Poate nu înseamnă mult, dar aşa am simţit eu că pot fi mai aproape de ei.
Ziua de astăzi, pentru mine a fost o zi de încremenire. Nu am putut face nimic decât să mă rog pentru acei oameni, pentru acea ţară. Este groznic. Parcă toată istoria şi tot timpul le-a fost neprielnic şi totuşi...sunt unde sunt şi aşa cum am mai spus, japonezii nu sunt doar o naţie. Ei sunt o naţie de zei. Cred cu sinceritate că vremea Samurailor nu s-a stins. Ea trăieşte în fiecare suflet de acolo. Altfel, nu îmi pot închipui supranaturalul şi supra umanul din ei, din acţiunile lor, din responsabilitatea lor, din respectul lor pentru tot ce îi înconjoară.
Marea majoritate dintre japonezi cred în zei, în "kami", cred în Buddha, dar eu cred că defapt ei sunt adevăraţii "kami".
Azi, i-am privit cât de calmi, de plini de responsabilitate au primit şi au trăit totul. Ştiau că va veni într-o zi acest "mega cutremur", dar nu ştiau că va fi astăzi. Totuşi, chiar dacă s-a întâmplat astăzi au acceptat totul cu mare, mare curaj şi stăpânire de sine. Chiar dacă se temeau pentru ai lor, pentru ei, nu au uitat oameni în urmă, nu au creat panică...au zâmbit cu ochii trişti, au înclinat din cap şi au mers cu viaţa mai departe. Aşa cum e ea.
Am plâns. M-am gândit la noi ca şi naţie mai mult decât niciodată. Azi, a durut.
La toate emisiunile pe care le urmăresc şi precizez că nu mă mai interesează aproape nici un alt post de televiziune în afară de Antena3, se punea repetativ...parcă asemeni unei dorinţe mai mult:
"Vor învăţa românii de la japonezi? Noi dacă am fi fost în locul lor sau vom fi ne-am putea comporta la fel?"
Deşi, mă gândisem şi eu la români când am văzut imaginile nu mi-am pus aceste întrebări. Faptul că au fost puse mi-a răsucit în suflet şi mai tare cuţitul.
De când mă ştiu încerc să gândesc, să simt, să mă comport după modelul celor din Asia, iar asta pentru că eu am citit "Shogun" în clasa a patra :). Contrar aşteptării mamei mele l-am înţeles destul de bine.
Când am terminat mi-am jurat că voi deveni o "floare de cireş".
Nu am devenit şi nici nu sunt. Poate doar una mică. Foarte mică. Ce mă alină însă, este să ştiu că pentru ei şi cea mai neînsemnată floare contează.
Totuşi, îmi iubesc ţara şi oamenii ei. Aşa cum sunt. Sper doar ca fiecare să devină într-o zi mai conştient pentru a suferi mai puţin şi a putea dărui mai mult. Faptul acesta, mă pune oarecum mereu între ciocan şi nicovală. Nu poţi iubi niciodată la fel două entităţi. De aceea, de câte ori una cade, primesc paharul de apă rece şi reversul mănuşii de la ceea ce este cealaltă.
Revenind însă la acele întrebări, am să dau câteva exemple care dovedesc clar de ce nu este posibil să fim la fel.
Nu avem cultul, respectul şi dargostea pentru oamenii în vârstă. Ei le au.
Dacă ei se opresc din fuga către posibila salvare pentru a lua alături oamenii bătrâni şi pe cei care nu mai au pe nimeni, noi nu o facem.
"Lasă că el a trăit destul, măcar eu să scap că am toată viaţa înainte!".
Nu ar fi chiar atât de groaznică această gândire dacă ar fi alegerea persoanei în vârstă să se sacrifice pentru tine şi nu sacrificarea ei de către noi înspre propriul bine.
Ei trăiesc alături de părinţi, au grijă de ei şi nu îi lasă să lipsească din capătul mesei ori de câte ori mănâncă. Noi îi abandonăm ca pe nişte rufe murdare, ca pe nişte haine care nu ne mai sunt bune...ori sunt prea mici, ori prea mari, ori prea largi, ori..., iar când îi luăm la noi le reproşăm mereu că ne sunt greutăţi pe cap şi le ducem mâncarea în camera lor ca să ne tihnească mâncarea.
Nu avem cultul muncii. Ei îl au.
Noi aşteptăm mereu impulsuri. Noi nu găsim soluţii pentru nimic: economie, agricultură, turism, etc. Ei fac minuni din orice fără să se plângă. Ei fac şi apoi aşteaptă. Noi aşteptăm şi apoi facem. Ei ar fi ieşit din orice rahat naţional doar cu Delta Dunării. Noi o avem şi ne batem joc de ea. Îi renegăm toate posibilităţile turistice şi o transformăm într-o Cenuşăreasă bună numai de muls peşte. Ar mai fi multe.
Noi nu avem cultul generaţiei viitoare. Ei îl au.
Dacă noi ne transformăm încet, încet tineretul în snobi, în manelişti, în agramaţi, în persoane care nu citesc decât referatele de pe net şi lecţiile de la şcoală, în oameni fără cultură generală, ei le oferă cea mai bună educaţie încă de mici. Investesc în ei, pentru că ei vor fi cei care duc totul mai departe. Nu vor să fie ca ei ci mult mai buni. Educaţia are cel mai important rol.
Dacă ei au învăţat din durerile şi rănile trecutului lor şi au renăscut din cenuşă de atâtea şi atâtea ori ridicând o Japonie eficientă, civilizată, corectă, sigură pentru ca tinerii lor să aibă se să ducă mai departe fără grijile pe care le-au avut ei, nouă ne pasă doar să trăim noi bine...azi şi acum, să furăm noi cât mai mult, să defrişăm, să despuiem apele de tot ce e viu..."că, aşa e în tenis!".
Ba mai mult...golim toată ţara de resursele ei şi le vindem altora pe bani de nimic ca să ne înfundăm noi, îai...ne ştim noi care, iar pruncii noştri...Dumnezeu cu mila că vorajunge la mâna altora în loc să fie ei mâna pe care o strâng alţii. Şi, ca şi când nu ar ajunge, nu doar că o golim, dar îi mai vindem şi orice are ea rentabil în economie. Şi nu oricum. O vindem pe gratis şi pe spinarea generaţiilor viitoare care vor trebui să o ia de la zero. Nici nu ne pasă că vine un străin din ţara lui peşte şi ne vind ela fiare vechi ceea ce pentru ţara asta a adus randament zeci de ani de zile. Unde pui că făcea şi export. Dar na...e mai bine să ajungă picii să mănânce: "mercur pe pită", iar noi se ne spălăm pe mâini de nereguli şi goluri în legislaţie. Mai moare un prunc. Mare pagubă. Nu avea ce căuta acolo, nu? Măsa ce păzea? Cam aşa gândesc la noi cei responsabili de oamenii lor...
Noi nu avem cultul respectului pentru aproapele nostru. Ei îl au şi faţă de duşmani!
Dacă ei ar avea vreun duşman de moarte, în cazuri de calamitate l-ar aduce în casa lor, l-ar găzdui, i-ar da mâncare şi şi-ar purta de grijă unul altuia şi familiilor lor. Nu l-ar fura, nu i-ar dori răul, nu s-ar face că nu îl aude. Noi, ne-am bucura că a dat şi el de rău, că i-a mai murit din capre şi a ajuns la nivelul nostru sau chiar mai bine sub...
Poate pare că sunt cinică. Nu sunt. Astea sunt statisticile mele din ceea ce văd zi de zi la televizor. Din ceea ce am trăit încercând să ajut în campaniile umanitare. Din ceea ce am ajuns noi ca naţie şi România ca şi ţară condusă. Din toată ţara asta, mereu se ridică o mânuţă de oameni...ghioceii aceia care te fac să îţi doreşti să trăieşti mai frumos, care te fac să zâmbeşti, să crezi...şi încearcă, se zbat, se dau peste cap şi fac lucurui bune. Mereu însă rămâne gloata care murdăreşte înapoi cu mult mai rapid decât au reuşit ei să scoată la iveală. Mă uit de la o vreme cu lacrimi în ochi la emisiunea:
"În premieră" a Doamnei Carmen Avram, asta după ce m-am uitat la emisiunea:
"Împreună dăm viaţă poveştilor"...şi vreau să spun că mai bine decât acolo nu se poate observa de ce noi nu putem fi ca japonezii sau orice alt popor asiatic. Lor le pasă de oameni şi de ei. Nouă nu prea ne mai pasă de nimeni şi de nimic. Defapt ne pasă de suferinţa lui Pepe, de faptul că Iri nu o lasă pe Monica în casă, de faptul că Salam are contract cu Goran.
Îmi pare rău, dar din păcate România este foarte departe de a se modela, de a se trezi, de a se auto stimula, auto educa şi de a urma aceste exemple pe cât de emoţionanate, pe atât de pline de bun simţ şi curaj.
România se află oricum de ceva vreme în mijlocul unui "mega cutremur" naţional care riscă să ne facă una cu pământul fără grade Richter şi nu simte zgâlţâiturile, nu simte replicile. România nu poate fi Japonia, iar asta este o extraordinar de mare durere a mea.
Nu aş vrea să fie Japonia, dar aş vrea ca într-o zi, un copil, într-un colţ de lume să citească o carte şi să vrea să fie "o doină". Aş vrea să prind timpul ăla, în care un copil va vrea ca cineva, undeva să semene cu România.
Dar, până atunci, în fiecare zi mă voi trezi cu gândul că schimbarea începe cu mine. Mă voi trezi cu gândul să trăiesc în aşa fel încât, atunci când am să mă îndrept către capăt, să privesc înapoi zâmbind şi să văd oameni zâmbindu-mi.
Japonia se va ridica. Se va ridica asemeni Feţi Frumoşilor din basmele noastre...într-o zi cât alţii în trei, într-o lună cât alţii într-un an. va demonstra din nou că japonezii nu sunt oameni ci sunt "kami". Vor demonstra că în venele lor curge nu sânge ci responsabilitate, umanitate, dăruire, decenţă, credinţă şi Samuraii de altă dată!
Peste o vreme privind-o, vom uita că acolo azi, 11 martie 2011 a fost un cutremur de 8,9 pe scara Richter, peste 60 de replici cu magnitudinea de 6-7 şi un tsunami cu valuri de 10 metri. Defapt cum să ne amintim când ea va fi mai mult decât a fost acum? Noi vim uita. Ei nu. Ei vor continua să îţi înveţe copiii să se protejeze, să se apare, să se ajute, să se iubească şi să ştie că dacă ei nu fac, alţii nu le vor face. Ei vor continua să ridice Japonia încă o dată şi încă o dată şi ori de câte ori va fi nevoie până când vor învinge probabil tot ce noi ne gândim că nu poate fi învins.
Ziua de astăzi, pentru mine a fost o zi de încremenire. Nu am putut face nimic decât să mă rog pentru acei oameni, pentru acea ţară. Este groznic.
Am plâns. M-am gândit la noi ca şi naţie mai mult decât niciodată. Azi, a durut.
