Nu există copii cu dizabilități!

 

Nu există copii cu dizabilități! Există doar părinți, profesori și societate nepregătită pentru ei! Există teama de ceva ce nu e ca tine. Există lipsa de educare a oamenilor în acest sens. Există lipsa de compasiune, umanitate și dragoste! Poate că nu pot vorbi la fel ca noi. Poate că nu pot face multe lucruri la fel ca noi. Dar râd, plâng și iubesc la fel! Și înainte de toate...au suflet și sunt oameni. Ar trebui tratați ca atare! Indiferent de problema unui copil, de culoare sau rasă, ar trebui să învățăm să îl respectăm, să îl ajutăm și să îl iubim ca pe copilul nostru. Doar atunci, lumea ar deveni un loc mult mai frumos, mai plin d erespect, de compasiune și iubire! Eu într-o astfel de lume îmi cresc fata! Într-o lume unde doar iubești fără să te întrebi: "de ce?". Fără de ce!!! IUBIȚI!!! - Ramona-Sandrina

Împreună, până când viața ne va despărți - WebCultura

Oamenii se îndrăgostesc. Nu o spun eu. Pur și simplu se întâmplă de când lumea.

Oamenii plutesc împreună în jocul acela nebun al iubirii. Uneori, preț de câteva clipe. Alteori, preț de câteva luni. Și alteori, preț de o viață.

Împreună, oamenii refac clipele. Le dau gust. Le dau miros. Le încheagă. Le transformă în gesturi frumoase care te fac mereu să simți cum inima îți bate nebunește și nu vrei să fii vreodată în altă parte. Sau lângă altcineva. Câteodată, însă, ne dăm seama că sentimentele noastre nu sunt îndeajuns pentru a rămâne lângă un om. Și atunci, plecăm. Plecăm nu pentru că nu am mai putea rămâne.

Oricine poate rămâne lângă cineva o viață, dar nu despre asta este vorba în relații. Relațiile nu sunt lupte pe câmpul inimii și al răbdării. Relațiile nu sunt “care pe care” și “cât mai rezistăm împreună”. A rămâne unul alături de altul o viaţă întreagă nu presupune acte de eroism. Nu presupune compromisuri. Nici sacrificii. Presupune înţelegere, respect şi multă preţuire. Presupune tandreţe, zâmbet, căldură. Presupune să repari unde se poate şi să adaugi acolo unde se simte gol.

Presupune dimineţi în care să te pierzi în ochii celui de lângă tine. Clipe în care să te ţii strâns de mână. Presupune să tragi împreună la acelaşi car, în aceeaşi direcţie. Presupune să te bucuri unul de altul și unul pentru altul chiar și când când bucuria pare doar o părere. Presupune ca inima să ţină mereu sufletele în echilibru. Presupune nopţi de pasiune, iar când acestea dispar, nopţi tandre şi liniştite. Presupune iubire! Aceasta este reţeta unei relaţii de lungă durată – iubirea dincolo de toate şi de tot.

Relațiile nu se încropesc din compasiune față de un om, ci din dragoste. Când din rețeta asta lipsesc ingrediente, mai bine dăruiți-vă un zâmbet frumos și lăsați viața să completeze restul: golul lăsat de o plecare va fi umplut de cine va fi potrivit să îl umple.

Din când în când, iubirea înseamnă și plecări.

 

Sursa articolului: webcultura

Autor: Ramona-Sandrina

Salvaţi Roşia Montană!

(Sursa foto: internet, Imaginile sunt din satul Geamăna, comuna Lupşa, Alba)

Toţi vorbesc de Gold Corporation, de Ponta, de Şova, de tunul cu aur, de tunul cu bani, dar tot mai puţini sunt cei care vorbesc de tunul dat vieţii şi calităţii ei în Roşia Montană! De gazele de şist care sunt la fel de periculoase, ba mai periculoase pentru viaţă. Ce să spun? Banii şi aurul au devenit atât de importanţi încât dacă ei nu sunt, viaţa nu mai contează. Haideţi să ne asfixiem ca să nu mai contăm nici măcar atât cât este cazul!

Sub falsa faţadă a lacurilor de decantare stau poveşti de groază. Uneori barajele cedează, iar ce rămâne în urma lor este numai moartea. Sub munţi de steril şi apele decantate zac în unele locuri...oameni şi case. Cimitire! Din ele se ridică turle de Biserici care parcă se roagă lui Dumnezeu să nu îi uităm şi să nu uităm că pentru viaţă trebuie să lupţi până în ultimul moment! Vorbim des de apocalipse, dar ele sunt deja printre noi. Demult! Ele nu vin. Ele se confruntă cu noi şi ne înving firea slabă umană!

Oamenii trăiesc printre oameni nu printre cianuri! Oamenii trăiesc pe pământ şi nu sub straturi groase de steril! Oamenii se îngroapă sub pământ, în locuri sfinte unde putem ajunge să le punem o floare a sufletului nostru...nu sub ape roşii de decantare în care nu ne putem scufunda nici măcar rugăciunile deoarece ele par că nu ajung niciodată unde trebuie!

Salvaţi Roşia Montană!

Naţionalismul este o stare!

Naţionalismul este o stare! Cu el te naşti aşa cum te naşti român sau orice altă naţie. România devine automat o mamă, iar oamenii îşi iubesc mamele. Simt să le fie aproape, să le apere, să le ştie bine. E un sentiment. Face parte din noi! Eu una, sunt naţionalistă! Îmi iubesc ţara şi oamenii şi, chiar dacă nu am să trăiesc mereu aici, de oriunde voi fi am să simt româneşte şi am să simt să fac ceva pentru ţara mea şi oamenii ei. Pentru familia mea! Românii, cu bune, rele sunt familia mea!
Extremismul însă, nu este o stare! Extremismul este o boală! O cangrenă de care politicienii s-au folosit mereu de-a lungul timpului!
Românii şi ungurii au convieţuit frumos foarte mulţi ani. Beau împreună. Râd împreună. Coc pită împreună. Merg la sapă împreună. La coasă. Uneori joacă la nunţile copiilor lor împreună şi plâng la înmormântări tot împreună! Ei, acolo, în lumea lor normală se înţeleg şi convieţuiesc frumos. Alţii însă nu vor asta! De aceea, se bagă zâzanie!
Urăsc generalizările şi urăsc extremisumul! În numele acestora s-au distrus destine, oameni, societăţi, vieţi şi s-au pornit războaie!

Felicitări pentru articolul de suflet, Radu Herjeu! - Cu bentiţă sau fără

STEAUA nu înseamnă doar rezultate şi goluri

 (Sursa foto: internet)

Felicitări băieţi! Vă mulţumesc pentru meciurile minunate pe care ni le-aţi oferit şi pentru această STEAUA pe care ne-aţi redat-o cu atât de mult entuziasm şi profesionalism! Felicitări Reghe pentru munca deosebită pe care ai făcut-o şi sufletul pe care l-ai pus în această minune de echipă! Împreună cu voi, am fost şi noi acolo şi vom fi oriunde veţi fi! STEAUA nu înseamnă doar rezultate şi goluri! STEAUA a devenit demult o stare de spirit a celor care îi iubesc şi îi susţin! FELICITĂRI! Mândră că sunt stelistă care m-am bucurat şi de Duckadam! FORTZA băieţi!

Speranţă pentru România , speranţă pentru copiii străzii de 1 Iunie

 

Speranta pentru Romania organizeaza pentru al treilea an consecutiv o actiune speciala pentru copii strazii, cu ocazia zilei de 1 Iunie, Ziua Internationala a Copilului. Avem din nou in atentia noastra 120 de copii ai strazii, in mod special din Bucuresti. Asa cum am obisnuit dorim sa le oferim o masa calda, gatita, acolo unde sunt ei, in canalele capitalei. Va invitam si pe dvs sa faceti parte din aceasta actiune caritabila ca voluntari sau sustinand aceasta actiune cu fonduri. Proiectul se va desfasura in data de 1 Iunie. Masa se va pregati si va fi distribuita de voluntarii nostrii din zona Bucurestiului. Pentru ca aceasta actiune sa se poata desfasura, avem nevoie de sprijinul dvs financiar. O masa calda + 1 pachet pentru 1 un copil va costa 15 lei. Costurile totale ale acestei actiuni se va ridica la suma de 2 000 lei sau 500 de euro.
Cei care doriti sa ne sprijiniti financiar in aceasta actiune, o puteti face atat cu alimente cat si cu fonduri. Pentru donatii in alimente, va rugam sa ne contactati la adresa de email: misiuneasperantapentruromania@yahoo.com sau telefon 0766 365 833 sau 0749 402 098
Cei care doriti sa faceti donatii pentru aceasta actiune, urmati pasii de mai jos:
1. Pentru donatii online cu cardul, aici: http://sperantapentruromania.ro/doneaza/
2. Pentru donatii prin PayPal, aici: http://sperantapentruromania.ro/doneaza/
3. Donatii in conturile bancare, deschise la Raiffeisen Bank, pe numele Speranta pentru Romania, de mai jos:
-IN LEI: RO 39 RZBR 000 006 001 204 2338 deschis la Raiffeisen Bank
-IN EURO:  RO 24 RZBR 000 006 001 218 9757, la Raiffeisen Bank, CODE  SWIFT: RZBRROBU
Dupa efectuarea oricarei donatii, va rugam sa ne comunicati prin email, telefon, sau sa specificati la banca ,,pentru copii strazii”.
Dupa realizarea acestei actiuni vom posta pe site-ul nostru un raport video de la aceasta actiune.
Va multumim!

Echipa Speranta pentru Romania

www.sperantapentruromania.ro

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...

 (Sursa foto: internet)

Tot pe blog, am primit un alt răspuns interesant şi spun eu normal şi ok. În marea majoritate oamenii aşa gândesc...

":) pai..intotdeauna oamenii care au succes pe plan financiar sunt priviti cu interes de ceilalti..adica..de ce i ar interesa si restul?:)"

Eu însă, nu...:)! Pe mine mă interesează cu precădere restul. De ce? E simplu! Ei trebuiesc ridicaţi. Ceilalţi ştiu şi au deja puterea să o facă ;)! Însă, majoritatea funcţionează după un principiu greşit. Pun umărul unde deja nu mai e nevoie şi apoi se întreabă de ce se clatină cealaltă parte a lumii...

Oamenii trebuiesc ajutaţi când au nevoie. Când încearcă să îşi lipească aripi şi să zboare. Nu când sunt sus. Acolo au nevoie doar să se menţină, iar acesta este un exerciţiu firesc. Ca şi umblatul. Ori înveţi să umbli singur şi să te asiguri când treci strada, ori vei ajunge mereu să treci ultimul.

C'aşa e în tenis! Nu?  :)

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...

La articolul cu Aurelian Andreescu, cineva mi-a spus: "Superba voce, chiar nu stiam de el hm ".

Logic! Românii au un marketing interesant când vine vorba de naţionalism. Îl cumpără pe al altora şi îl vând pe al lor. Nouă ne plac doar talentele altora. Pe ale noastre le punem la păstrat în locuri unde nu le mai poate găsi nimeni decât poate întâmplarea.

Chiar şi casele de discuri fac la fel! Preiau diamante gata şlefuite pe care nu le valorifică, însă fac reclamă cu bani grei brizbrizurilor vocale ale altora. Păcat şi prostesc aş spune! Să stai pe o mină de aur până când o umple pământul, muşchiul şi nu o mai găseşti când ai nevoie de ea...

C'aşa e în tenis! Nu?

Heddoappu Japan! Anata o aishi Japan!  - Capul sus Japonia! Te iubesc Japonia!

Constat cu stupoare faptul că peste tot în media şi în ţară lumea vorbeşte despre Japonia.

Majoritatea ne mirăm de ceea ce se întâmplă acolo, unii se bucură că nu s-a întâmplat la noi, iar majoritatea afirmă: "Este vorba despre Japonia! Se va ridica şi va merge înainte!".

Spuneam odată că fiecare om are dreptul să aibă preferaţi - chiar şi în rândul raselor umane. Ai mei, pe departe sunt asiaticii. De ce? Pentru că ei sunt florile mele de cireş! Cu alte cuvinte, sunt perfecţi în sufletul meu! Umani, oneşti, muncitori, gingaşi, puternici, muncitori, solidari, înţelepţi. Au puterea de a înţelege unde puţini pot şi au capacitatea de a ajuta şi a ierta unde alţii nici nu încearcă.

Azi, la 4 zile după ceea ce s-a întâmplat la ei, în România nimeni nu a făcut pasul, deşi, chiar dacă ne e greu să credem şi japonezii plâng, suferă, le e foame, frig, teamă. Indiferent de rasă, toţi simţim durerea şi tristeţea, deznădejdea. Toţi suntem părinţi, bunici, prieteni, fraţi...

Astfel, am decis să demarez această campanie de strângere de ajutoare care vor consta în tot ceea ce credeţi că le poate fi util unor oameni care la ora actuală nu mai au nimic.

Se pot dona: pături, plapume, saci de dormit, corturi, încălţăminte, îmbrăcăminte, prosoape, produse de igienă corporală, apă minerală sau plată, mâncare neperisabilă.

În momentul în care s-au adunat ajutoare suficiente se va face un colet pe care am să-l trimit la ambasadă sau la una dintre organizaţiile pentru sinistraţi din Japonia.

Cine doreşte să participe, să ajute, mă poate contacta:

sandrina_ilie@yahoo.com
0763402928

Cine nu poate să ajute material, poate să se roage. Japonia are nevoie acum de toate gândurile noastre bune şi pozitive!

Ciudat este că un anume "creştin" a spus că nu merită să ne rugăm deoarece japonezii nu cred în Dumnezeu.
Ceea ce nu ştie el este că Dumnezeu îşi cunoaşte toţi fiii şi fiicele, chiar dacă aceştia se roagă altor divinităţi.
Ceea ce mai trebuie să înveţe este iubirea creştină.

Oricum, eu le doresc ca orice Divinitate...kami, Budha, Dumnezeu să le fie aproape şi să îi ajute!

Heddoappu Japan! Anata o aishi Japan! 

Vă rog din suflet,  cei care doriţi să vă implicaţi şi să demonstraţi că şi românii ştiu să fie responsabili cu alte naţii şi pot solidariza cu durerea lor, preluaţi această campanie şi daţi-o mai departe!

Vă Mulţumesc!

Despre militari sub o altă formă - Tata

 

După cum aţi putut observa, de când am deschis acest blog şi cele ce i-au precedat...eu nu am scris prea mult despre tatăl meu. Nu am făcut asta deoarece tatei nu îi place să se vorbească prea mult despre el, iar eu i-am respectat alegerea. Până astăzi. De ce astăzi este altfel?

Pentru că vreau să se ştie că militarii români nu sunt doar nişte unelte pe care statul le foloseşte doar în folos propriu sau spre folos propriu. Militarul român este în primul rând un om, un familist, un părinte, un copil şi merită tratat cu mai multă responsabilitate şi respect.

Mulţi spun: de ce? De ce militarul român este altfel? De ce militarii au salariile şi pensiile pe care le au!? Sunt cu stea în frunte!?

Aş spune că DA!

Sunt cu stea! Ei înşişi sunt defapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer.

Stelele acelea pe umeri înseamnă nopţi şi zile nedormite pentru ca alţii să poată dormi liniştit!
Stelele acelea înseamnă să aperi o graniţă, un popor, un stat mai presus de tine însuţi!
Stelele acelea înseamnă pregătiri militare continue, aplicaţii, gărzi, plecări în Afganistan, Bosnia, etc, decizii, munci grele!

Nu ştiu ce înseamnă armata astăzi. După cum văd, nu mai are multă însemnătate pentru unii oameni. Militarii sunt desconsideraţi cu mare neruşinare, iar sacrificiile lor sunt călcate în picioare de oameni care poate în viaţa lor nu au luat ceva în serios sau nu au ştiut ce înseamnă să fi militar sau să ai unul în familie.

Nu înţeleg însă cum un fost militar în marina română, poate să accepte această nedreptate la adresa celor lângă care a fost odată!?!
Mi se pare cea mai josnică formă de trădare! Nu doar că te întorci împotriva poporului tău, dar te întorci împotriva a ceea ce odată ai fost! Îţi negi viaţa şi ceea ce ai fost cândva!

Dar, să las lucrurile urâte să vorbească despre ele de la sine şi să mă întorc la ceea ce am eu frumos în viaţa mea...Tata!

Tatăl meu nu  a avut niciodată o viaţă uşoară. Uneori mă întreb cum a putut totuşi să răzbească, să iasă la suprafaţă şi să rămână un om integru şi frumos. Copilăria i-a fost de multe ori dată peste cap deoarece bunicul a fost şofer, iar bunica era casnică. A avut prea mult dintr-unul şi prea puţin din celălalt. A ştiut el însuşi ce înseamnă să fi privat de unul din părinţi. Şi-a muncit banul din şcoală şi a învăţat consecvent şi mult, deoarece a ştiut că doar fiind printre cei mai buni putea să aibă o şansă reală.

Prima lui mare dragoste a fost acordeonul. Poate veţi zâmbi, dar aşa a fost. Tata a fost un acordeonist cunoscut cândva...pe vremea când era doar un adolescent, un tânăr cu vise şi planuri de viitor. Încă ştie să mai cânte, dar acordeonul stă de multă vreme cu burduful spart. Nu mai e tânăr, iar visele lui au devenit visele copiilor lui. Acordenul mai poate să aştepte. Uneori însă, tare mi-aş dori să îi pot dărui un altul...nou, dar din păcate nu îmi permit. Acordeonul stă acolo în cutia lui mare şi neagră şi pentru că tata şi-a pierdut entuziasmul. Şi-l recapătă uneori când ne reunim toată familia. Atunci tata le pune toate deoparte şi zâmbeşte, glumeşte, ne priveşte pe sub gene şi uneori...lăcrimează.

Suntem trei fraţi. Eu am fost..."dragostea lui tata" :). Am fost primul copil. Mai mult ca şi sigur că pentru mine erau planurile cele mai mari, gândurile cele mai înalte. Într-un final am fost poate dezamăgirea şi gândurile cele mai multe. Nu am reuşit să împlinesc prea multe din cele ce mi le-au dorit părinţii, dar am fost mereu o constantă...mi-am iubit familia şi o iubesc :), am fost un copil vesel, visător, le-am pregătit mereu zile de naştere surpriză...cu mese aranjate frumos, cu betele agăţate de perdea, cu flori, cu mici cadouri din banii adunaţi de-a lungul anului... Mi-am dorit de mică părinţii fericiţi! Mi-am dorit mereu să fiu cineva cu care să nu le fie ruşine. Mi-am dorit să fiu fiica aceea care să le poată lua povara de pe umeri, nu să le-o pună. Nu am reuşit. Nu încă. Încă mai sper :). Totuşi, aşa cum au ştiut, cum au putut, mi-au fost aproape.

Tata, oarecum, a fost preferatul meu. Cred că aşa sunt fetele sau poate ştiam că mama e mereu acolo. Ea era sufletul acela, fiinţa aceea, iubirea aceea supremă care nu avea cum să dispară. Ştiam că e umbra mea, îngerul păzitor. De aceea, mi-am permis să îl simt pe tati ca pe un preferat. El nu era. El era doar seara când mă rugam la Doamne Doamne. Era acolo în fiecare rugăciune: "să fie bine, să fie sănătos, să nu păţească ceva, să se întoarcă la mine şi la mama...". Uneori mă rugam să nu fie prea cald sau prea frig ca tata să nu sufere. Acestea au fost câteva din gândurile unui copil cu tatăl ofiţer.

Când îmi era foarte dor de el şi plângeam într-una, mama mă îmbrăca, îl suna pe tata şi mă ducea la unitatea care se afla în capătul celălalt al oraşului, pe un drum lăturalnic lângă cimitirul municipal. De aici şi răspunsul meu la întrebarea învăţătoarei în calsa întâi:

"- Unde lucrează tatăl tău?"
"- La cimitir!"
"- A...Şi ce face acolo?"
"- Are grijă de soldaţi şi trage cu tancul!"

...da, se pare că şi pe atunci copiii spuneau lucruri trăsnite :))).

Când tata era plecat cu lunile de acasă, mama era tristă, era mereu cu fruntea adâncită în gânduri. De asta am fost eu un copil vesel. pentru mama şi pentru mine. Vroiam să o văd mereu zâmbind. Făceam mutre, mă îmbrăcam caraghios şi dădeam spectacole prin casă. eram un fel de Jim Carrey al familiei.
Uneori tata venea acasă noaptea. Ştiam că vine. Stăteam trează până la miezul nopţii sau către ziuă. Mereu eram trează când venea tata. Iubeam să aud cum ciocăne încet la uşă să nu mă trezească şi cum vorbea în şoaptă cu mama. După ce vorbeau puţin, deschideam şi eu uşa. Nu am fost niciodată un copil indiscret. Ştiam să aştept. Aşteptam rândul meu şi mă asiguram că acesta dura ceva mai mult :). Uneori, când trenul tatei...- ei când mergeau în aplicaţii mergeau cu lunile şi încărcau în tren maşinile, tancurile, efectivul militar, etc...- trecea din nou prin Oradea, îl aşteptam cu mama la gară. Câteodată apucam să-i vorbim, câteodată doar îl vedeam preţ de câteva secunde la fereastră. era mereu acolo şi ne făcea cu mâna. Când însă trenul oprea...lumea mea se oprea cu toată fericirea ei la mine preţ de câteva minute. Părinţii mei îşi vorbeau, iar eu îi priveam. Mama, oricât de mult se abţinea, mereu plângea. Nu cred că îşi poate închipui cineva cum dor lacrimile mamei când ştii că nu poţi să o ajuţi. Era o femeie tânără, cu un copil, cu soţul plecat mereu. Îi era dor de el. Părinţii mei nu au fost un compromis cu viaţa. Indiferent cine, cum i-a perceput, părinţii mei s-au iubit şi se iubesc. Au trecut foarte multe greutăţi împreună, dar şi-au rămas alături, lucru pe care eu de exemplu nu l-am reuşit. Nu se compară, dar e o constatare.

Ţin minte odată...aveam patru ani. Tata era plecat de o veşnicie la Făgăraş în aplicaţii. Nu mai puteam. Eram mereu necăjită, tristă...îmi lipsea tatăl meu. Mama la fel. Tata nu putea mereu să ne sune. Uneori nu suna cu săptămânile. Dar..., cine nu a avut militar în familie, nu are de unde să ştie toate acestea. Într-o zi însă, a sunat. Mama i-a povestit de mine, de ea. A doua zi eram în tren, apoi într-un autobuz. Tata ne-a aşteptat undeva într-o staţie. Şi iar lumea mea se oprise în loc ca să respire frumos :). Am stat câteva zile acolo. Ne-am cazat la o mănăstire într-o mansardă. Nu conta. Conta că era tata acolo. Şi mama. Conta că zâmbeau şi îmi zâmbeau.

Aşa s-a derulat viaţa noastră de familie. Cu zile şi nopţi de OSR...ofiţer de servici - când tata era la unitate o zi şi o noapte, sau zile şi nopţi..., iar eu sau mama mergeam la el să îl vedem şi să îi ducem pachet. Cu tata plecat la cursuri prin Bucureşti sau alte localităţi unde cel mai mult a stat un an... Cu tata plecat în aplicaţii cu lunile. Cu tata la o aniversare în fotografie, iar apoi în alta peste doi trei ani... Cu tata mereu departe, cu dorul lui pentru noi şi al nostru pentru el.

Ce să vă mai spun?

Că tata era să nu mă cunoască deoarece în ultima lună de sarcină a mamei cu mine era plecat într-o aplicaţie unde a avut loc o toxinfecţie alimentară, iar din toţi cei de acolo doar tata şi un soldat au reuşit să reziste mai mult?! Tata şi soldatul au urcat oamenii în maşină şi i-au dus la spital. pe drum soldatului i se făcuse rău. Tata a trebuit să reziste. A rezistat până a văzut poarta spitalului. Apoi...ceaţă. Mă bucur însă că a ajuns la timp. Nu a putu să meargă cu mama la maternitate. Era internat. aşa că, i-a făcut doar cu mâna de la fereastră. Mama năştea primul lor copil, iar soţul ei nu putea să îi fie alături. Bineînţeles că a plâns şi s-a necăjit. Cine ştie ce era în sufletul şi gândul ei. Dar în al cui nu ar fi fost?

Ce să vă mai spun?

Că din cauza oboselii...o săptămână la unitate fără ore de somn, cu stres şi muncă...tata a făcut un accident şi era să moară? A adormit instantaneu la volan. Că l-am văzut la spital împachetat în bandaje şi mă abţineam să nu plâng...pentru ca să fiu bărbată? Mama era distrusă, iar tata spunea să nu ne facem griji.

Că tata nu avea concedii şi că niciodată nu am putut sta undeva fără ca el să nu fie chemat înapoi la servici?

Că uneori sunt invidioasă pe faptul că fraţii mei au avut parte de tata, iar eu l-am dorit o copilărie întreagă, o adolescenţă, o ...

Ce să vă mai spun?

Că dormea în aplicaţii în cort militar alături de soldaţii şi subordonaţii lui pe care îi respecat şi îi iubea şi uneori era atât de frig încât luau soba în braţe pe rând şi tot nu reuşeau să se încălzească...., iar alteori era atât de cald încât totul era doar ceaţă? Că umblau prin apă, prin mlaştini, că defilau cu picioarele ude prin ploaie, vânt, zăpadă, iar degetele nu şi le mai simţeau? Că a învăţat să picotească în picoare în pas de marş?

Ce să vă mai spun?

Că a jurat să îşi apere patria şi neamul şi asta a făcut şi ar trebui să facă şi acum..., iar în timpul revoluţiei eu nu am ştiut unde e şi ce face tata? E viu, e mort? E bine, e rău? Îl mai văd, îl mai aud, mai e în oradea, nu mai e?!

Că de la atâta oboseală, nopţi nedormite, ore petrecute în tanc şi departe, tata încărunţise deja la patruzeci de ani, nu mai auzea bine, nu mai vedea bine, era mereu nervos, stresat, ...mai era un pic şi ajungea să vorbească singur. Şi pentru ce?

Pentru o ţară care l-a dezamăgit şi l-a pus la colţ de trei nori în trei feluri diferite!

Prima dată...i-a dat o meserie căreia i s-a dedicat trup şi suflet, a fost un exemplu constant în unitatea din care făcea parte şi pentru colegii şi superiorii săi, pentru armata română, dar i-a furat cei mai frumoşi ani din viaţă!

A doua oară, l-a obligat să iasă în rezervă şi l-a alăturat vieţii civile...civili care l-au privit mereu cu zâmbetul în colţul gurii, cu suspiciune, cu haosul nostru al civililor, cu nesimţire la ghişee, cu ... în timp l-au izolat ca pe mai toţi militarii! Militarii sunt oameni meticuloşi, sunt oameni a căror viaţă înseamnă ordine, raţional, concret. Întreaga lor meserie s-a bazat pe asta. Pentru ei lumea civilă este un haos, iar lumea civilă îi priveşte ca pe nişte ciudaţi. Bineînţeles că cei mai mulţi ajung să se izoleze şi să se distanţeze de civilie după ce ies în pensie. Majoritatea sunt bine intenţionaţi, dar nu sunt înţeleşi. Tata, a păţit oarecum la fel.

A treia oară...ACUM!
Nu cred că pe tata îl interesează în primul rând sancţiunea pensiei ci sancţiunea sa ca OM, ca MILITAR, ca parte din această naţiune mai mult decât au fost unii vreodată!
Ei au fost şi sunt trupul fizic al acestei naţiunii, stelele de pe unerii ei, mândria şi munca când ne-am integrat în NATO, sângele când au fost războaie şi revoluţia, munca fizică pe câmpuri, în mijlocul puhoaielor de ape, în foc...!
Totuşi şi financiar vorbind...militarii tot oameni cu familii sunt. Şi ei au case, copii, maşină, rate...şi ei trebuie să îşi ajute copilul la facultate, la şcoală, în viaţă, ca să nu mai vorbim că şi ei au nevoie de medicamente, de linişte la bătrâneţe!!!

Întreb şi eu?!

Tata a fost şi este un om bun. Ne-a sacrificat pentru ţara asta. S-a sacrificat şi pe el. A acceptat asta ca pe alegerea lui şi munca pe care trebuia să o facă. Nu a căutat răspunsuri la miile lui de întrebări. Nu a fost indiscret şi neruşinat. Nu a acuzat. Nu a arătat cu degetul. Nu a fost niciodată exemplu negativ. Nu a venit nici o clipă mai repede de la servici. Nu a lipsit niciodată de la muncă pentru că a fost bolnav. Nu avea voie. Nu s-a plâns. Nu s-a răzvrătit. Nu s-a descărcat pe subordonaţii lui. Nu a pus pe nimeni să se discrediteze ca şi persoană. A stat drept, pe verticală şi plin de suflet.

Iar acum?
Acum îl sacrificăm şi ca şi cetăţean, ca şi om, ca şi persoană în vârstă? Îi sacrificăm sufletul, crezurile, idealurile, munca sa de o viaţă, respectul în tot ce a crezut, pentru tot ce a fost sau poate fi???

Cine îşi ia toate drepturile astea?
Nişte oameni cărora se pare nu le mai pasă de nimic nici măcar de onoarea şi demnitatea noastră ca şi oameni?

Oamenii aceştia, printre care şi taăl meu nu au fost doar nişte oameni care au mers la muncă! Au fost nişte oameni care au mers zi de zi prin carnea ţării pentru a găsi soluţii ca să poată să o protejeze cât mai eficient, pentru a ne fi scut nouă celor care nu am ştii ce să facem în unele momente, pentru conducătorii ei care mereu îi folosesc când e vorba de statutul militar al ţării sau pentru protecţie, pentru a-şi face casă din ea în zilele în care casa lor era la sute de kilometri?!

Cine îşi poate asuma o asemenea injustiţie morală în primul rând de a pune la colţ o categorie de oameni care şi-au lăsat în servicu lor: văzul, auzul, mâinile, picioarele, pe ei înşişi? Pompierii, aviaţia, marina, artileria, infanteria...toţi aceştia sunt embleme domnule ministru, embleme pe care dumneavostră şi nimeni altcineva nu aveţi dreptul să le smulgeţi şi să le aruncaţă în mediocritate! Sunt embleme care au strălucit şi vor străluci mereu! O astfel de emblemă nu va putea fi nici un ministru vreodată, pentru că militarul alege, acceptă şi se sacrifică de bună voie pentru ţara şi poporul său, pe când un ministru nu va face niciodată aşa ceva! Totuşi, iacătă un ministru care sacrifică o întreagă genraţie de oameni de dragul rangului şi scării sale sociale...!!!


Sunt fiică de militar şi aşa am să rămân mereu!
Fiica mea este nepoata unui militar şi aşa va rămâne mereu!
Nepoţii mei vor fi nepoţii unui străbunic militar şi aşa vor fi mereu!
Toţi ne vom uita cu emoţie la fotografia tatălui meu şi ne vom mândri mereu cu asta!
tatăl meu a fost un om exemplar, un militar exemplar, un tată exemplar!


Între mine şi tata poate că au existat crevaşe, breşe de comunicare, de a ne înţelege unul pe altul, dar asta doar pentru că tata nu a avut fericirea altor taţi de a putea sta şi de a putea să-şi privească copiii crescând! Tata a stat cu ţara şi conducătorii ei...pentru că aşa a jurat!
Dar, tata va avea întotdeauna ceea ce nimenu nu îi va putea lua...dragostea mea şi respectul meu pentru tot ce a fost, este şi va fi!

Dumneavostră domnule ministru ... ce veţi fi după ce nu veţi mai fi ministru?

Dacă aş fi fiica dumneavostră mi-ar fi ruşine să recunosc asta, iar copiilor mei nu le-aş putea spune niciodată că "tatăl" meu a fost acela care a dorit "să degradeze moral armata română!"

Domnule ministru...tatăl meu va avea mereu pe umeri stelele şi un grad pe care nici o guvernare, nici un ministru şi nici un preşedinte nu i-o va putea lua: CEA DE OM!!! 

Cum am spus, oamenii sunt Poveşti...
Tatăl meu este una dintre poveştile frumoase pe care eu, fraţii mei, nepoţii săi o vom duce mai departe cu zâmbetul pe buze, cu dragoste în suflet şi cu fericirea de a ne fi alături!

Ionaşcu David Andrei sau despre cum să ajutăm fluturaşii să zboare...

(Ionaşcu David Andrei - 2 ani şi 7 luni)

Oarecum, aşa am intrat eu în lumea virtuală...prin ochii şi sufletul copiilor...

 Puţini ştiu, dar eu sunt o mămică de înger şi mi-am dorit un copil mai mult decât orice pe lumea aceasta. Nu mi-am cunoscut bebiţa, nu am reuşit decât să văd o umbră mică pe ecograf, dar... a fost suficient să îmi dau seama câtă magie poate exista într-un asemenea moment. Am pierdut sarcina în luna a doua către a treia.

De atunci, mi-am promis că indiferent cât de imposibil este...eu voi deveni mamă într-o zi. Am devenit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest miracol.

Mamă fiind, nu pot să rămân indiferentă la tristeţile sau disperarea altor mame, altor părinţi...de aceea, într-o zi, am cunoscut-o pe Isa, o persoană foarte specială, care şi-a dediact întreg sufletul unor cazuri pe care mulţi oameni le trec cu vederea...nu din indiferenţă, dar din durere pentru durerea acelor oameni.

Atunci am ştiut că rostul meu ca şi mamă e să fiu acolo. Ce exemplu aş fi pentru copila mea, pentru mine dacă m-aş lăsa copleşită de durere şi nu aş încerca măcar să rămân o clipă pe loc...să ascult, să citesc, să privesc, să ajut dacă pot sau cum pot.

M-am implicat în multe cazuri. Unele au fost cazuri fericite, unele mai aşteaptă, iar altele şi-au luat zborul către cer. Copii frumoşi, copii cu vise, cu străluciri în privire, copii atât de puternici, plini de viaţă...care au luptat atât de frumos.

A trecut o vreme de când nu m-am mai implicat. În anul trecut şi începutul acestui an, câţiva copii au mers să se joace printre stele, iar aici jos...pământul a devenit mai gol, iar părinţii...au rămas să privească mereu către cer...poate, poate o stea mai atare va sclipi altfel, iar ei îşi vor revedea puii... Nu am fost pregătită o vreme să mai scriu despre boală, despre suferinţă, despre transplanturi, despre tremurul din glasul mamei..., dar azi, mi-am luat sufletul în gât şi cu un nod de amărăciune, dar şi de speranţă...mi-am spus că trebuie să scriu iar! Acolo undeva, sunt persoane care au nevoie să creadă şi să spere, iar aici sunt încă oameni care pot oferi sprijin...

David, este un copil aparent sănătos, aparent un copil ca oricare altul. Copii sunt foarte puternici... Copii ne dau lecţii adevărate despre viaţă. Priviţi-i doar cu atenţie...

 La fel şi David! 

El ne învaţă cum poate un bebe de 2 anişori să lupte cu stările critice cauzate de diabet.

Pentru unii, diabetul este doar o boală..., o boală ca oricare alta. pentru cei care cunosc însă această boală, diabetul este mai mult decât o boală...este un chin. Teste peste teste la timp scurt, scăderea sau creşterea glicemiei, greţuri, dureri de cap, ameţeli, leşin ...diete.

Să ajungi ca în buzunar sau în poşetă sau în borsetă să ai cu tine în loc de chestii personale...injecţii.., să nu poţi alerga cu prietenii, să nu poţi face lucuri pe care orice copil vrea să le facă...

Părinţii lui David au înţeles că pot să îl ajute. Au găsit şi o soluţie. La recomandarea unor medici din România s-a găsit o posibilitate în Germania.

Aceasta constă într-o extracţie a unor celule din măduva osoasă şi apoi prin inserţia lor intravenos. Intervenţia nu asigură vindecarea completă dar oferă o stabilitate a a glicemiei şi astfel David va avea mai multe clipe de luciditate de care se va putea bucura în aceste clipe atât de importante.

David ar trebui acum să alerge primii paşi stingheri, firavi.

David ar trebui acum să descopere lumea din jurul său, parcurile, copiii, maşinuţele, mingea...

David ar trebui să se poată bucura pe deplin de mama şi de tata...

David vrea să poată face toate acestea, dar momentan nu poate...

Eu cred în mulţi care au ajutat în cazurile precedente, care au redat zboruri şi vieţi. 

Numai Dumnezeu şi unii prăinţi ştiu cum îngerii de dincolo de monitoare au ştiut să apară, să citească, să asculte şi să ajute! Eu cunosc bunătatea acestor îngeri! 

Am văzut ce pot să facă şi cum pot să aşeze din nou aripile...

Vă rog...cine poate şi vrea...să fie din nou înger păzitor pentru un fluturaş firav să sune la numerele de telefon: 

Dragoş Ionaşcu 0722.238606

Andra Ionaşcu 0735.565606

sau prin mail la adresa ionascudragos@gmail.com

Vă rog din suflet...daţi mai departe! Într-o lume cu oameni, nimeni nu ar trebui să înveţe să spere singur!