Ramona-Sandrina Ilie: “Un altfel de Focşani. Copacii de lângă noi.”

noi.”

Mulţi, vor observa probabil asfaltul plombat. Alţii casele frumoase. Eu însă m-am lăsat “strigată” de copaci. E o stradă atât de verde şi  are atât de mulţi copaci. Variaţi. Curţile sunt străjuite de brazi frumoşi prin ramurile cărora se joacă soarele cu vântul şi îşi au case păsările. Şi ei sunt ca mine. Nişte venetici “adoptaţi” de o comunitate frumoasă care a vrut să aducă un altfel de peisaj în cel cotidian. În timp, am devenit focşaneni, deoarece dimineţile şi serile acestui oraş, oamenii, străzile, sentimentul de apartenenţă începe să curgă şi să locuiască în noi.
Este atât de frumos să treci pe lângă ei. Idiferent de sezon.  Toamna însă, când soarele nu mai este atât de puternic, iar vântul adie împrăştiind miros ruginiu în aer în timp ce piţigoii dau concerte în re major pe cord dechis… este cel mai frumos să te plimbi pe străzi şi să observi copacii. Fiecare are altă haină, altă rochie de bal. Foşnesc fâstâcit şi se leagănă de parcă ar aştepta ca cineva să le aducă şi celălalt condur. Eu cred sincer că şi ei visează. Copacii. Îmi par uneori atât, atât de visători.
Brazii însă sunt mereu cavalerii verzi care trag munţii lângă noi şi oxigenul, mirosul de răşină şi conurile. Dacă te uiţi atent la un con, poţi observa că nu este altceva decât un brad în miniatură. Fiica mea le adună  cu atâta dragoste şi bucurie. Mereu. Ghinde, conuri, frunze, iar eu le primesc zâmbind şi le aşez pe dulap printre amintiri. E frumos să păstrez şi să duci o parte din sufletul oraşului mereu cu tine. E ca şi cum ai avea mereu trifoiul norocos la rever de inimă!

Descoperiţi şi voi un astfel de Focşani. E acolo. Locuieşte alături de voi, printre voi. E învăluit în ceaţa unei rutine care nu ne mai permite să îl vedem prin ochii simplităţii, dar ne aşteaptă. Şi are atât de multe de oferit.

(Sursa: Vrancea Media)

Intraţi pe Vrancea Media şi luaţi doza zilnică de ştiri şi articole!

Ramona-Sandrina Ilie: “Un altfel de Focşani. Bătrânul stejar.”

Aşa cum am promis ieri, am să încep să vă prezint Focşaniul prin ochii şi sufletul meu. O orădeancă iubitoare de Focşani şi focşăneni. O femeie care a decis că “acasă” pentru ea înseamnă Focşani şi oamenii săi! Eu am învăţat să iubesc acest oraş prin prisma lucurilor simple. Lucuri simple pe lângă care trecem de multe ori fără să le băgăm în seamă, fără să le valorificăm, fără să le dăm importanţa cuvenită.

Din acest unghi, este normal ca Focşaniul să devină doar un oraş cenuşiu, îngropat sub betoanele comunismului, uitat de cei tineri şi neluat în seamă de majoritatea celor care îl locuiesc.

Se pare că toţi uităm că un oraş nu înseamnă doar betoane, politică şi clădiri! Oraşele trăiesc prin noi. Noi suntem cei care le dăm şi le luăm pulsul prin deciziile noastre. Noi le dăm valoarea adevărată prin felul în care le gospodărim, le iubim şi le preţuim! Noi le putem transforma în adevărate cămine pentru noi şi generaţiile următoare şi noi le putem şi degrada prin neimplicare şi nepăsare!

De câte ori aţi trecut pe lângă el oare fără să îl remarcaţi? Acest minunat copac trăieşte printre noi de foarte mulţi ani. Locuieşte paşnic şi magic pe strada Timiş. Este deja istorie şi parte din acest oraş. Are dreptul să trăiască aici la fel de mult ca noi. Poate chiar mai mult decât noi. El nu a distrus nimic. El a dăruit frumuseţe, umbră, oxigen, cuiburi păsărilor care ne încântă dimineţile şi serile cu trilurile lor. Şi ne-a mai dăruit ceva. Soare…printre ramurile lui mari asemeni unor mâini deschise larg şi protectoare deasupra noastră!

(Sursa: Vrancea Media)

Luaţi atitudine şi învăţaţi să bateţi în acelaşi ritm cu oraşul vostru!

Stau de ore în şir şi mă uit la reportajul făcut de colegii mei în Sud, dar nu reuşesc să leg două fraze. Pur şi simplu nu ştiu de unde să încep acest articol. Sunt atât, atât de revoltată! Sudul este casa mea. Oamenii şi copacii de acolo sunt familia mea!

Am promovat multe de-a lungul timpului, dar constat că acest articol este cel mai greu. Toţi despre care am scris pot riposta într-un fel sau altul împotriva răutăţii sau iresponsabilităţii oamenilor.

Copacii, însă, nu!

Ei doar dăruiesc. Dăruiesc frumuseţe, umbră, oxigen! Sunt mici frânturi de natură, care ne aduc prospeţime în oraşele noastre pline de betoane, zgomote şi poluare. Ei transformă acest carusel de nebunie în oaze de linişte, de triluri şi relaxare. Trag oarecum natura mai aproape de noi. Sunt nişte umbrele naturale care ne încântă cu foşnetul lor, cu verdele lor. Unii dintre ei au zeci de ani. Au crescut greu, dar au crescut şi au adus numai bucurie oamenilor. Oamenii sunt oricum încărcaţi cu rutina lor zilnică, stres, oboseală, gânduri, neputinţe. Au nevoie de aceşti prieteni foşnitori sub ferestrele lor. Pentru că s-au obişnuit cu ei acolo. Pentru că deja sunt parte din familie. Din acel loc. Pentru că aşa cum am spus ei doar ne dăruiesc. Nu pot să se revolte. Nu pot să ţipe: “Nu mă tăia, sunt prieten!”.

Ţipăm noi, în locul lor, dar uneori, când ne lovim de o administraţie obosită şi lipsită de viziune care nu ţine cont de legislaţia în vigoare, de ceea ce îşi doresc cetăţenii…nu putem face nimic. Am fi putut. La alegerile locale. Dar nu am făcut-o. Acum, mă uit la această situaţie gravă şi îmi spun cu mare tristeţe în suflet: “Unde poate duce oboseala unui primar, lipsa de viziune şi iresponsabilitatea alegătorilor… La un măcel verde!”. Iar acesta poate fi doar începutul!

M-am mutat din Oradea în Focşani deoarece am găsit aici casa sufletului meu. Mi-a plăcut faptul că Focşaniul are oameni buni şi multă verdeaţă. Poate nu câtă e nevoie, dar mai multă decât în alte oraşe. Mă plimbam în fiecare zi şi pe orice stradă aş fi mers, aceasta era străjuită de copaci umbroşi, care foşneau a istorie şi minune. Nu ştiu câţi aţi observat, dar majoritatea caselor au în curte cel puţin un brad.

Am fotografiat mulţi dintre ei, deoarece îi iubesc şi am vrut să îi duc cu mine peste ani. Aş vrea să văd însă mai multă lume făcând asta. Şi nu doar când se trezesc că li se însemnează copacii din faţa blocurilor ci, mereu! Oazele noastre de linişte trebuiesc protejate şi iubite. Poate nu este Focşaniul cel mai frumos oraş, dar avem în el nişte lucruri de care ne putem mândri şi pentru care ar trebui să ştim să luăm atitudine: arhitectura, istoria, spaţiile verzi şi parcurile!!! Ar trebui să le protejăm şi să le păstrăm curate.

De azi, îmi promit că am să vă arat un altfel de Focşani. ACESTA! Acesta pe care domnul primar se pare că nu îl respectă defel şi nu îl iubeşte. Acesta pe care vrea să îl înlocuiască mereu cu copii ieftine, betoane şi arbuşti. Fără să ne consulte, fără să ne întrebe, doar de la el putere! Nu se poate aşa. Focşaniul este în primul rând al focşănenilor şi al lui, iar el nu este doar un oraş de betoane. Este un oraş în care sufletul sunt oamenii! Luaţi atitudine şi învăţaţi să bateţi în acelaşi ritm cu oraşul vostru!

Articolul puteţi să îl citiţi şi pe Vrancea Media

Ramona-Sandrina: “Moartea a coborât în biserică!”

Drama părintelui Tudor Marin din Focşani ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru întreaga societate românească. Un clopot al trezirii dacă vreţi, care să fie auzit atât de către cei care se ocupă de destinul acestei ţări, cât şi de către biserici şi oameni.

În ultimii ani, am fost bombardaţi şi invadaţi treptat cu tot felul de emisiuni, reclame, divertisment, desene animate şi filme pline de violenţă, de superficialitate, de comportamente bizare şi nelalocul lor, care nu au de transmis nici un mesaj benefic societăţii, în special copiilor sau tinerilor al căror comportament şi caracter este în formare. Din contră aş spune! Instigă la limbaj vulgar, la bătaie, la ceartă, la violenţă, sub toate aspectele ei. Până şi emisiunile de ştiri devin încet, încet, ceva la care ar trebui să se lucreze cu mai multă înţelepciune pentru a nu deveni o sursă de inspiraţie.

Tocmai pentru că vorbim despre un preot deosebit, care toată viaţa lui a făcut diferenţa între cei asemeni lui şi oameni, nu aş vrea să diminuez deloc rostul firesc şi natural al Bisericii în viaţa enoriaşilor. Atât oamenii cât şi bisericile se îndepărtează treptat de cele  fireşti şi de credinţă. Între ei intervine o răceală, o depărtare, un concurs. Mai mult interesaţi de politică, de pământuri, de strâns bani de la enoriaşi de a se certa între ei (sau între biserici după caz), unii preoţi încep să se îndepărteze şi ei, de oameni. Nu ne mai bat la uşi să ne întrebe despre problemele noastre, să ne spună o vorbă de duh sau să ne înveţe de bine, cum făceau altădată. Societatea uneori ne respinge şi ea. Greutăţile ne copleşesc, unele familii nu mai sunt cele ce erau, iar oamenii se pierd de ei şi de Dumnezeu. Uită calea şi nu o mai găsesc. Ajung să nu mai găsească în ei puterea de a lupta pentru bine. Se simt trădaţi, umiliţi, neînţelesi şi aleg calea cea mai uşoară: nepăsarea, egoismul, ura, violenţa. Răzbunarea, cu alte cuvinte. Pe tot, toţi şi toate! Spun aceste lucruri nu pentru a condamna Biserica su preoţii ci pentru a evidenţia necesitatea  şi importanţa lor în rolul şi formarea unei societăţi sănătoase în primul rând spiritual! Este nevoie de preoţi şi Biserică! Chiar este!

Cât despre criminali, adevaraţii ucigaşi ai părintelui Tudor Marin şi autorii morali ai acestui gest incalificabil sunt defapt toţi aceia care instigă la ură şi intoleranţă în toate mediile societăţii. Sunt aceia care aleg să nu se implice în viaţa celor de lângă ei, când aceştia au probleme. Sunt familiile care uită de adevăratul rost al acestei instituţii, un pilon în formarea oricărui individ, îndepărtându-se de proprii copii pentru bunăstarea materială, părăsindu-i fără să le pese dacă aceştia au sau nu nevoie de ei, de îndrumarea şi dragostea lor. Este statul român care în ultimii ani uită cu desăvârşire de faptul că el ne este şi un părinte care în afară de a ne taxa, impozita şi a ne cere tot felul de “biruri” are şi datoria morală de a se ocupa de noi. De a întoarce obligaţiile noastre prin grija lui faţă de cetăţean! Prin implicare în toate mediile şi nivelele sociale.
De a nu ne lăsa mereu fără insitituţii de educaţie calificate, sănătate, case, servici şi a se spăla pe mâini cu deja binecunoscuta expresie: “nu avem de unde”. În ultima vreme, tinerii nu mai au nici un sprijin din partea nimănui când pun primul pas către viaţa ce ar trebui să fie dacă nu foarte frumoasă, măcar normală.

Aceştia ar trebui judecaţi şi condamnaţi alături de Florin Puşcoiu, om pe care trebuie să recunosc, îl cunoşteam din vedere. L-am văzut des, iar acum nu ştiu dacă reacţia de teamă este una firească. Poate ar trebui să fie una de compătimire. Compătimirea unui om care a ajuns să se piardă de Dumnezeu, de oameni, de cele omeneşti şi de el însuşi. Florin Puşcoiu a fost un om deja îmbibat de violenţă şi ură, dacă el a crezut că prin crimă “luptă” pentru libertate. Din nefericire, acesta este doar un exemplu dureros a ceea ce a devenit sau devine încet societatea românească. O societate pe care unii vor să ne-o întemeieze şi să ne-o lase moştenire ca să ne descurcăm în ea cum ştim – ca într-o junglă cu oameni. De data aceasta, moartea a coborât în biserică! Însoţită de ură şi deumanizare. Mâine, unde o vom întâlni?

Când Dumnezeu este luat în râs să nu ne aşteptăm la crearea de valori ci la distrugerea lor. Păcat! Dacă aceasta este societatea în care trăim aş spune doar: opriţi omenirea, vreau să respir ca să pot să cred în una mai bună pentru copilul meu!

Sursa: Vrancea media.ro

Ramona Sandrina Ilie, editor şi ziarist la Vrancea Media, a fost cooptată în echipa scriitorului Stelian Tănase

 

Cotidianul nostru anunţă faptul că, începând de astăzi, scriitorul, jurnalistul şi realizatorul TV Stelian Tănase a decis să o coopteze în echipa sa şi pe Ramona Sandrina Ilie, ziarist şi editor la Vrancea Media. Ramona a impresionat prin talentul său, confirmat şi reconfirmat în ultimii ani, pe diverse bloguri şi site-uri de specialitate.

“Nu cred că poate cineva să îşi imagineze cât de privilegiată mă simt fiind acolo printre atâta persoane de marcă ale peniţei şi intelectualităţii româneşti, emoţiile, bucuria şi responsabilitatea. Îi mulţumesc domnului Stelian Tănase pentru încrederea acordată şi nu în ultimul rând celei care a văzut pentru prima dată în mine un om în care a meritat să îşi investească toată puterea de suport moral şi sufletesc!”

Primul articol postat de Ramona Sandrina Ilie pe blogul lui Stelian Tănase se numeşte “Altă garnitură, aceeaşi Plăcintă” şi poate fi citit AICI !