e vremea de basme

e vremea de basme iubite
viscoleşte şi simt mirosul iernii în plămâni
în sobă cântă focul
îţi aminteşti vremile astea?
mie îmi place încă să mă joc de-a zânele,
de-a prinţesele, de-a spiriduşii,
îmi place să stau lângă Moş Crăciun,
să-i ţin mâna în mâinile mele şi să adorm
pentru sute de ani
unui sărut din dragoste adevărată
tu însă mă priveşti ciudat pe sub sprâncene
nu-mi mai iubeşti aripile din şal transparent
şi nici nu îţi mai place să zbori cu mine
în lumea de oriunde
te-am rugat să-mi fi Peter Pan câteva
clipe
într-o eternitate a realităţii,
dar preferi să ucizi copilul din mine şi să pleci
într-o lume pe care
eu nu vreau să o cunosc
poate,
într-o zi, ai să vrei să te descalţi de omul mare
şi să clădeşti castele din nisip de stele,
iar apoi să ridici munţi pe Lună
pe care să-i cucereşti
poate,
eu am să mai fiu încă aici şi am să aşez pe vârfuri
steagul minunii
de-a visa mereu în două aripi
e vremea de basme iubite...îţi aminteşti?

Gânduri în noapte...

 

Am revăzut a nu ştiu câta oară "Întâlnire cu Joe Black"... şi am plâns a nu ştiu câta oară. Am plâns ca şi un copil. Întotdeauna plâng la el.
Plâng la scena din elicopter unde tatăl vorbeşte atât de frumos despre iubire.
Plâng la scena din cafenea..., plâng când văd zbaterea firească şi lumească a lui "Joe" de a-şi completa pentru totdeauna iubirea, plâng când "pleacă" Bill...şi plâng la ideea de a fi singur o eternitate...

Azi, mai mult decât niciodată, m-am gândit la ultima frază a lui Bill Parish:

"Vă doresc să aveţi o viaţă plină aşa cum am avut eu, ca la sfârşit să puteţi spune: Nu-mi mai doresc nimic!"

M-am gândit la ceea ce a spus bătrâna în spital:

"Dacă ai noroc, în viaţă, aduni câteva imagini fericite cu care poţi pleca..."

Oare viaţa... eu am avut convingerea  întotdeauna că pot să spun că nu-mi mai doresc nimic, dar am realizat că îmi doresc..., îmi doresc încă atât de multe!!!

Am câteva imagini şi cred că aş putea concura cu foarte mulţi la acest capitol, dar sunt din ce în ce mai convinsă de faptul că-mi lipseşte imaginea fundamentală din această viaţă...

Imaginea aceea care te schimbă, sau schimbă ceva în tine pentru totdeauna!

Pentru unii, probabil că acest film este unul de duzină, dar pentru mine va fi mereu un mesaj deosebit, un film care are atât de multe de spus, de unde avem atât de multe de învăţat.

Este un film care se vrea a fi despre moarte, dar defapt este un film despre atât de multă viaţă!!!

Iar, Antony Hopkins...

...Mă întreb dacă va mai exista vreodată un actor atât de desăvârşit, de complet, de...domn al scenei?!

Nu ştiu..., pentru mine cu siguranţă nu :).

Pe mine, Antony Hopkins, m-a convins nu că poate fi, ci că este fiecare personaj pe care l-a interpretat cu atât de mare graţie şi dăruire, iar personajelor, le-a rămas fiecăruia în parte, ceva din Antony Hopkins...

Revenind la film..., sau la viaţă dacă vreţi, dincolo de toate, mie mi se confirmă din ce în ce mai mult faptul că am fost întotdeauna fetiţa care a privit de undeva de dincolo de fereastra vieţii toate lucurile bune ... care ar fi putut să i se întâmple şi ... încă le priveşte.

(Sursa imaginilor: internet)

Ştiţi...e ca şi cum afară ar fi frig, ar viscoli... mâinile mi-ar fi îngheţate, tălpile goale, ochii plânşi, sufletul la vedere, iar oamenii ar trece pe lângă mine ca şi cum eu nici măcar nu aş fi acolo.

Din acest unghi de vedere..., lucrurile de dincolo de vitrină, devin evident de-o valoare indubitabilă ...

acum înţeleg de ce noi nu ne-am întâlnit în clipa în care ni s-au născut stelele
ci doar la răscruci de vieţi jumătate trecute
tu mă visai cu ochii deschişi,
iar eu te aşteptam noaptea la poarta viselor îmbrăcată în mătasea lunii
nu ai venit decît din când în când la crăpatul zorilor
eu adormită, tu deja treaz
o rază de lumină furişată în atât de mult întuneric
doar căldura de pe buze şi de pe frunte pe care o lăsai asemeni unei rugi
îmi spunea: "încă nu e prea târziu...toate uşile au chei",
iar eu de atunci le adun
poate,
poate într-o zi sau într-o seară un lacăt va cădea şi am să pot adormi
cu adevărat fără să ne mai visăm

La vise oameni frumoşi, la vise!

Câteodată întrebările mă crestează în două şi mă ţintuiesc cu sufletul lipit de perete. De sub tapet, timpul îmi şopteşte încet să nu-l alerg. Eu nu-l aud...scormonesc cu unghiile după ieri, după noi, după...timpul începe să tremure vorbindu-mi din ce în ce mai tare. Da, sub bucata aceasta s-ar putea să găsesc...timpul mă ia de mână, mă priveşte în ochi şi-mi urlă..., apoi revine încet şi-mi şuşoteşte de sub mâini de mamă, de sub riduri, de sub o înfăţişare de copil mare. Zâmbesc şi ies de sub tapet. Îl aranjez din nou frumos şi privesc altfel în jur. Câteva chipuri dragi îmi fac cu mâna de sub un ieri cu mulţi trandafiri galben-rozalii, altele presară sare peste răni demult închise, iar altele îmi bat de sub buzunarul drept la fel de puternic. Da, cândva timpul stătea pe loc şi uneori...o mai face. Totuşi, cred că visez cu ochii deschişi :). La vise oameni frumoşi, la vise!

răscruci

 


a trecut ceva vreme
de când nu mi-am mai pus pe umeri mantia gândurilor tale,
 iar afară miroase a toamnă... iubite
a toamnă şi a depărtare


a trecut ceva vreme
de când nu mi-ai mai trecut pragul sufletului să aprinzi lumina,
iar în mine se adună frunze... iubite
frunze şi teamă


a trecut ceva vreme
de când nu mi-ai pus mâna adăpost în mâinile tale,
iar afară adie vânt rece...iubite
vânt rece şi tăcere


a trecut ceva vreme
de când nici eu nu ţi-am mai aşezat pe umeri mantia zâmbetului meu,
iar în tine mijea dorul de mine
de mine şi de noi


dar ştii iubite?
azi m-am îmbrăcat din nou în entuziasm şi copilărie
în zbor
să poţi să mă ţii pe pleoape când se închid obosite
peste răscruci în toate colţurile sufletului
fără mine