Scrisul meu…? Scrisul meu nu este întotdeauna despre mine. Este despre voi! Când tace, scrisul meu vă ascultă pe fiecare. Vă aude plânsul fără lacrimi, tristețile, singurătățile pe care vi le duceți cu demnitate, depresiile, disperarea, le înțelege și le conturează. Poate de aceea sunt unul din oamenii care este iubit, plagiat, urât și invidiat în aceeiași măsură. Deoarece ajung în cotloane pe care, uneori, nimeni nu vrea să și le reamintească, nimeni nu vrea să le vadă sângerând, să le simtă, să le înțeleagă. Iar unii, nu vor nici măcar să le „trateze”. Textele mele sunt despre emoție, suflet, despre cicatricile acelea care ne plâng sub piele. Sunt despre noi. Despre fiecare dintre noi. Scrisul meu nu e genial cum spun unii. E foarte comun și banal. Nici măcar unul prozaic, deosebit sau bun. Scrisul meu este dureros și arareori fericit. Poate doar când scriu despre copilărie, fiica mea sau povești. În rest, el este ceva care s-a născut pentru a mă ajuta pe mine. Este egoist! Nu ca un talent pe care să îl folosesc în a aduna aprecieri sau bani, fani ci, pentru a mă ridica pe mine din deșertul din care nu reușeam altfel să ies fără să mă pârjolească! Nu sunt un om care ar putea trăi pentru a vă mulțumi pe voi, pentru a aduna aprecieri și fani. M-ar trage înapoi, exact în punctul de care am vrut să scap. Scrisul meu nu mă poate mulțumi nici pe mine, darămite o mare de oameni?! El doar m-a salvat. Mi-a fost barca de care m-am agățat să ies din apele tulburi, oaza care m-a ferit de soarele arzător din inima mea, Dumnezeul în fața căruia îngenuncheam pentru a găsi liniștea și smerenia. Scrisul meu este al vostru al fiecăruia și așa va rămâne, deoarece literele mele conțin oameni, suflete, amintiri, iubiri, copilării și sunt vii. Vă cutreieră și vă umblă pe cărări nebănuite fără să vă ceară voie, fără să le deschideți ușa. Vă ajung din urmă și o iau în fața voastră. Vă mulțumesc că sunteți acolo între cuvintele mele și îmi țineți de urât. Cumva, ne tratăm unii pe alții de singurătatea din lume, de depresii, de depărtări, de părăsiri, de trădări. Ne ținem de mână, plângem, râdem, dansăm, ne îmbrățișăm, ne certăm, ne urâm, ne alungăm, ne chemăm, ne iertăm, iar din lanțul emoțiilor noastre, se naște scrisul acesta bolnav de iubire, de prea plin. Eu scriu, iar voi toți, cei care mă citiți, fără să vreți, fără să știți, curgeți prin mine. Sunteți peste tot…asta voiam să vă spun. La capătul peniței mele este mâna pe care sufletele voastre o întinde pentru a mă ajuta pe mine să vă dau mai departe.
Cu drag,
Povestitoarea
