Nu știu cum l-am ratat. Poate m-ar fi ajutat dacă îl găseam atunci sau mai demult. Ce vreau să spun este că este de departe cel mai bun film pe care l-am văzut în foarte mulți ani de zile. Este despre viața aia nefardată despre care vorbesc eu mereu. Despre acel „ar trebui să renunț” ca să fim întregi din nou. Să fim complet noi, iar viața să ne aparțină. Este despre femei frumoase, inteligente, puternice. Femei care nu știu că sunt așa până nu se întâmplă să realizeze că sunt tot ce au nevoie să fie. Și au fost mereu. Este despre iubire, despre familie. Despre cum ne pierdem și ne regăsim. Despre fetițe mici. Așa cum era Augusta cândva. Despre bărbați cărora nu le este teamă să plângă. Să iubească. Să se dăruiască în întregime. Despre bunici care odată au fost tineri și care duc în ei povești nebănuite. Despre prietenie și încredere. Despre noi înșine. Despre zăpadă. Da, mai ales despre zăpadă. Despre căsuța aia pe care am visat-o întotdeauna și pe care probabil nu o voi avea niciodată, dar care e cea mai frumoasă căsuță care a existat vreodată în visele cuiva. O căsuță pe care de câte ori închid ochii o împodobesc de Crăciun.
Noapte bună, suflete dragi! Și, dacă nu l-ați văzut, uitați-vă la el! Vindecă răni de care nici nu știai că le mai porți încă...
