Să ne fie ziua de azi o zi a ceasului bun!!!

Vă doresc o zi frumoasă care să se finalizeze pe măsura așteptărilor voastre! Ne doresc tuturor o zi a schimbării în mai bine, mai frumos, mai...a Românie cultă, educată și respectată!

Să ne fie ziua de azi o zi a ceasului bun!!!

Ioana

 (Sursa foto: internet)

- Nani, nani, puiul mami..., îngâna ea privind prin ochii păpuşii departe, departe. Haide, mănâncă draga mamei. Numai aşa poţi creşte mare şi sănătoasă! Într-o zi, am să te duc în parc să îţi arat florile şi copacii şi vom juca şotron împreună. O să îţi placă...ai să vezi.

Ochii ei se înnegurară. Nu ştia cum se joacă şotron. Nu mai ştia. Ştia doar că jucase şotron. Obrazul ei atinse umărul. Nici un oftat. Nici un sunet. Tăcere şi murmur de cântecel.

În camera numărul unu din ospiciu locuia Ioana. Ea nu dormea niciodată în pat. Stătea doar într-un balansoar şi legăna o păpuşă îmbrăcată în hăinuţe de copil. Ochii ei căutau afară pe fereastră lumina. Nu o găsea niciodată. Când obosea să privească pe fereastră privea în jos. Mâna ei încă tânără, trecea cu gingăşie peste părul de plastic al păpuşii, peste ochi, peste mânuţe, peste picioruşe. Ele erau moi şi rozalii. Fragede şi firave. În lumea ei copila o strângea de mână şi gângurea. Uneori, dar numai uneori, copila sugea şi adormea liniştită. Ioana era o femeie goală. Era ca şi o gaură neagră în care se pierdea tot. Chiar şi timpul. Îşi amintea din ce în ce mai rar.
Picioarele ei atingeau ritmat gresia rece. Nu mai simţea frigul. Ea toată era frig. În unele zile, din camera numărul unu se auzea un ţipăt:

- Georgiiiiiiiiiii!!! Georgiana mamă, respiră! Georgianaaaaa!

Georgiana avea cinci ani. Nu mai avea demult păr. Nu mai avea demult timp de păpuşi sau de joacă. Ochii ei se goliseră de viaţă şi de zâmbet. Zâmbea doar la mama, iar mama zâmbea doar la ea. În ziua aceea Georgiana obosise să mai învârtă tubul subţire al perfuziilor după deget şi obosise să îşi închipuie cum ar fi dacă ea şi mama s-ar juca împreună în parc. Pentru prima dată nu mai zâmbea la mama. O sorbi în adâncul negru al ochilor ei, lăsă câteva lacrimi pline de teamă din ochi şi strânse mâna Ioanei cu putere. Doar când capul îi căzu într-o parte se putea vedea pe chipul ei un zâmbet. Ioana murise atunci pentru totdeauna. Nu mai avea importanţă că ea locuia printre oameni, iar viaţa locuia încă în sângele ei. Ea murise.

Pe hol, asistentele numărară până la cinci. Întotdeauna la cinci se făcea linişte în camera numărul unu. Ioana ridica mâinile în sus. Degetele ei se îndreptau şi se încleştau albe. Dădea din cap dintr-o parte în alta şi scotea doar un sunet:

- Îîîîîîîîîîîîîî! Îîîîîîîîîîî! Îîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîî!

Mâinile ei se strâng în jurul trupului ca şi cum ar vrea să îl frângă. Trupul însă nu se frânge. În camera numărul unu, Ioana e ghemuită pe o bucată de covor. Nu ştii unde începe omul sau durerea. E doar o bucată ruptă de cer căzut. Lângă ea doarme o păpuşă. Ioana o strânge la piept.

Luna se desprinde de pe cer şi se sparge în trei, în cinci, în şapte, apoi se prelinge în întunericul Ioanei. Ioana o înghite ca o gaură neagră, iar lumea ei mică se naşte din nou.

- Nani, nani, puiul mami..., îngâna ea privind prin ochii păpuşii departe, departe. Haide, mănâncă draga mamei. Numai aşa poţi creşte mare şi sănătoasă! Într-o zi, am să te duc în parc să îţi arat florile şi copacii şi vom juca şotron împreună. O să îţi placă...ai să vezi.


Ochii ei se înnegurară. Nu ştia cum se joacă şotron. Nu mai ştia. Ştia doar că jucase şotron. Obrazul ei atinse umărul. Nici un oftat. Nici un sunet. Tăcere şi murmur de cântecel.

Ioana tace precum tăcerea cea mai grea. Azi, în ospiciul cu îngeri este din nou linişte. Liniştea în care îngerilor le sunt smulse aripile cu penseta din carne.

Departe, pe trotuar oamenii trec liniştiţi. O femeie se opreşte şi trage peste gura fetiţei un fular. Se scutură ca şi cum noaptea i-ar fi trecut pe şira spinării muşcând. Privi în dreapta, în stânga, apoi luând copilul în braţe fugi. Copilul râdea în hohote prinzând fulgi în palmele acoperite de mănuşi. Un bătrân bolnav îi întinde o păpuşă. Doi copii săraci îi colindă. Toate însă sunt prea târzii. Povestea Ioanei este una fără de sfârşit.

~~~

Trei femei în Seul - La cafenea

Acest roman îl dedic din tot sufletul prietenei mele Ramona Nistor... 

I-am promis că îl voi scrie şi am să-l scriu chiar dacă îmi va ocupa toată viaţa :). 

-

Sper că acum zâmbeşti draga mea, pentru că meriţi să zâmbeşti şi să fi fericită mereu!

...

Ea ţinea mărul cu amândouă mâinile şi zâmbea. Era un măr roşu cu nuanţe gălbui. Sclipea. O clipă se gândi la el ca şi la un măr magic. Într-un fel era dacă ea îşi dorea asta. Fără să vrea observă că se oglindea în coaja lui şi se strâmbă. Râse. Puse mărul pe tejghea şi se întoarse să pregătească ultima comandă. Ar mai fi stat, dar bărbatul strigă la ea:
- Ceaiul vine singur domnişoară?
- Vă rog să mă iertaţi! împreună mâinile şi se aplecă politicos. Ochii ei zâmbeau cald. Bărbatul înclină din cap şi tăcu.
În timp ce ducea comanda la masă, se auzi glasul micuţului Kwang-Sun.
- Imo! Imooo!
"Imo" începu să râdă. Strălucea. Îl iubea din tot sufletul pe Sun. Era băieţelul prietenei ei, femeia care i-a fost alături în toate şi nu a părăsit-o niciodată oricât de greu a fost să ţină pasul cu viaţa ei agitată. Ridică privirea de la Sun şi o văzu pe Mary. De când îl cunoscuse pe Kwang-Ho viaţa ei se schimbase în întregime. Râdea mai mult, trăia mai mult clipa şi se gândea la ea. Mary întotdeauna se gândise la alţii. ea aproape că nu conta niciodată. Acum, Ho o învăţase ceea ce ea nu realiza niciodată: că e o femeie minunată care merită să fie iubită cu adevărat. Iubirea o făcuse o femeie fericită şi plină de sclipire! Imo îşi dorise întotdeauna ca prietena ei să cunoască o astfel de iubire şi să aibă o astfel de viaţă împlinită. De aceea, Ho era pentru ea asemeni unui frate pe care îl iubea enorm şi îi era recunoscătoare.
- Ce faci Imo? o întrebă Mary luminându-se la faţă.
- Acum mai bine...dacă te văd, răspunse Imo deschizându-şi larg braţele pentru Mary a ei.
- Ye, yee! se auzi din spate o voce copilăroasă. Ooo, un măr! spuse el bucuros luând mărul şi muşcând din el cu poftă.
Imo îl privea năucă. Ridică sprâncenele, mâinile, strânse pumnii, îi desfăcu, îi strânse, gesticula aproape incoerent, iar ochii i se făcură mari. Se uita la el ciudat. Nu putea să creadă că muşcase din măr fără să îl ceară măcar.
El se uită la ea. Se încruntă, se uită lângă el, la el, se răsuci şi întrebă:
- Ce? E ceva în neregulă la mine? Poate mi-e şifonat tricoul?
Imo pufni:
- Eşti un îngâmfat! Un îngâmfat! Mi-ai mâncat mărul şi nici măcar nu ai cerut voie!
- De ce minţi? Uite, ţi-am lăsat şi ţie! îi întinse mărul zâmbind cu seninătate.
- Aaaaaaaaaa! îşi ieşi Imo din pepeni şi începu să ţopăie şi să lovească cu piciorul supărată în podea. Mă scoţi din minţi să ştii!
- Imo, Imo...faci riduri dacă te enervezi. E doar un măr!
Imo era roşie la faţă, părul aproape că i se ridicase în cap de ciudă, iar gesticulările ei erau de-a dreptul haioase. Părea un copil înfuriat şi neputincios în acelaşi timp.
Mary şi Kwang-Ho pufniră în râs. Kwang-Ho îl luă de mână pe Dae-Jung şi îi făcu semn să tacă. Jung vru să întrebe ceva în timp ce ochii lui căutau cearta cu lumânarea (îi plăcea la nebunie să o tachineze pe Imo), dar Ho îi apasă gura cu palma şi îl trase din cafenea. În timp ce era târât afară de prietenul său care chicotea el îi întindea cu ochi plângăcioşi mărul lui Imo care aruncă după el cu un prosop.
- Nesuferitule!!! Aaaaa! Îl omor într-o zi Mary! Jur!
- Ye, yeee! mormăi Mary zâmbind în colţul gurii.
Imo ridică o sprânceană şi îşi băgă ochii sub ochii prietenei ei.
- Tu cu cine ţii??? Parcă v-a hipnotizat pe toţi!
- Ce să spun, zise Mary luându-i mâinile între ale ei şi începând să se învârtă cu ea...are darul ăsta! El e hipnotizant, deci tot ce face hipnotizează!
- Dacă te-ar auzi soţul tău poate ar fi şi mai hipnotizant!
- Şi el crede la fel!
- Aiiii, pufni Imo în râs ciufulind-o ca în facultate. Râseră împreună amintindu-şi cum era pe atunci. Două nebune.
După ce i se termină tura la cafenea, Imo merse şi o luă pe Lea de la grădiniţă şi plecară spre parc. Lea era fetiţa ei. Lumea lui Imo se învărtea în jurul lui Lea. Fără ea, nu ar fi reuşit nimic în viaţă decât să îşi plângă de milă şi să se înnece în propria lipsă de atitudine, dar aşa...ajunse unde nu ar fi gândit vreodată şi reuşise unde nici măcar nu se gândise că ar fi putut.
Lui Imo îi plăcea să meargă des în parc. Îi plăcea să stea întinsă pe pătură, să privească norii de pe cer, copacii albi de flori şi copiii cum se zbenguiesc plini de veselie peste tot în jur. Părea un loc unde nu există decât cer, natură şi magia copiilor.
- Mama, Sun vine? întrebă Lea.
- Of, cred că tu şi Sun sunteţi sortiţi unul altuia de pe acum zise Imo zâmbind şi sărutând-o pe creştet. Da, vine cu Mary şi Ho. Cu siguranţă şi el întreabă acum acelaşi lucru.
- Îmmm, murmură Lea necăjită.
- Ce e? S-a întâmplat ceva?
- Nu, doar că mi-ar fi plăcut să vină şi Jung.
- Mda, v-a hipnotizat pe toţi...acum mi-e clar! bombăni ea zâmbind în suflet.
La urma urmei pe ea o hipnotizase cu multă, multă vreme în urmă, doar că ea nu îi va spune asta niciodată.

...