(Sursa foto: internet)
De cateva zile, peste tot in jur, parca toate ii aminteste si ii plange. Oricat de fericita si linistita m-as simti eu acum...inima mea este mica. Trista. Undeva, au murit atat de multi oameni. Tati. Mame. Copiii cuiva. Iubite si iubiti. Iar inima mea devine si mai mica la acest gand. Eu nu sunt un om curajos in fata mortii. Nu am puterea de a ma gandi ca as putea pierde un om drag. Mi-am pierdut bunicii, dar nici acum nu ma pot impaca cu ideea. Pentru moarte nu sunt cuvinte. Ea sapa in noi goluri, abisuri, pe care nimic si nimeni niciodata nu le va mai putea umple asemenea. In noi, mereu intr-un loc, inima si carnea vor sangera. Nu vreau sa ma gandesc ce este in sufletul acelor familii, dar ma rog pentru ei sa le dea Dumnezeu putere si sa ii intareasca. Nu pot intelege...nu am inteles niciodata de ce pleaca uneori oamenii dragi atat de brusc dintre noi, dar in inima mea stiu ca Dumnezeu are un raspuns pentru toate. Chiar daca uneori noua ni se pare nedrept. A saracit pamantul de oameni, dar a imbogatit Cerul. I-a asezat intre stele sa fie noaptea mai luminoasa si sa nu ne pierdem. Ma rog sa le ajute sa gaseasca linistea in aceasta mare catastrofa, iar cand totul va deveni liniste...ma rog ca florile amintirii lor sa nu se vestejeasca niciodata.
Dumnezeu sa va odihneasca si sa va aseze la dreapta Sa! Drum linistit catre stele!
