când nu știam nimic despre tine, îmi tot spuneam:
ba că ești ireal, ba că ești un vis plămădit să mă răscolească pe mine,
câteodată, îmi spuneam despre casa ta că ar fi pe lună
alteori, că ai locui pe fundul oceanului cu sirenele
de geloasă, te scoteam de acolo și te făceam pustnic prin păduri
cu elfii nu am nimic și prea le semeni
când nu știam nimic, îmi închipuiam cum ne întâlneam prima oară
fiecare a nimănui, singuri, undeva într-o adolescență timpurie demult, demult
îmi văd strălucirea în ochi. te-aș recunoaște oriunde și oricum. și în alte lumi
m-aș prezenta cu o reverență și mi-ar înflori obrajii în maci, în timp ce mâinile
ar începe să se joace de emoție cu colțurile fustiței. tu te-ai uita zâmbind
în colțul gurii și al ochilor la gesturile mele copilărești și nu le-ai opri deloc
până înspre seară când m-ai învăța într-o întâia oară iubirea adevărată
așa, ca o pecete a trupului tău, pielii, până adânc, adânc în sufletul nostru: sufletul tău, amestecat cu sufletul meu . apoi, ne-am uita vreme de un somn.
ne-am trezi mirați ca și cum am fi în patul cui nu trebuie. doar după ce m-ai săruta și
mi-ai gusta buzele încet, încet, ne-am reaminti dragostea noastră
și am lua-o de la capăt cu îndrăgosteala.
până nu am știut nimic despre tine, îmi puteam închipui. acum, îmi închipui
că nu am aflat nimic. te iau așa ca și când ai fi doar suflet și ai putea oricând
să vii preț de o visare la mine...să ne iubim...ca atunci dragule, când eram
doi copii tinei și cruzi, cu buze rumene de dorință și inimi fără alte iubiri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu