Prin lumea citatelor cu Ines Popa vanda

Fă ceva bunică! Tu poţi repara tot! Adu-l înapoi pe bunicul!

 

 

Vinc...am să scriu o poveste pentru tine. Pentru că ştiu că iubeşti copii şi poveştile. Şi, în oarecare fel şi măsură şi pe mine. Îţi dăruiesc o bucată din mine. Din copilăria mea. E poate una dintre cele mai dureroase, dar vreau să o ţii la tine, pentru că ştiu că va fi în siguranţă:). Toţi avem o astfel de poveste. Unii mai repede, alţii mai târziu. Eu, undeva destul de timpuriu, deşi, cred că nici acum nu aş fi fost pregătită. Şi niciodată. Nu eşti niciodată pregătit să îţi pierzi Universul. Este ca şi cum toată lumea ţi-ar aluneca dintr-o dată de sub suflet, de sub picioare. Nu mai găseşti nicăieri un punct de sprijin. Nimeni şi nimic nu mai are aceeiaşi valoare după ce se întâmplă asta, pentru că nimic nu îi aduce înapoi.

Bunica mea a fost imposibila mea mereu, dar atunci când am implorat-o:

" - Fă ceva bunică! Tu poţi repara tot! Adu-l înapoi pe bunicul! "...ea doar a plâns, iar eu am realizat că bunica era un om ca oricare altul. Fără puteri magice. Magia ei funcţiona numai cu mine, deoarece atunci când m-a luat lângă ea şi m-a sărutat pe creştet şuşuindu-mă...nu a mai durut la fel de tare să îmi iau rămas bun de la bunicul.

......

Timpul era atât de frumos afară. Vântul adia uşor printre ramurile şi florile părului din faţa casei, cam timpuri înflorit, iar păsărelele ciripeau vesele ascunse prin desişul arbuştilor din grădiniţa de flori a bunicii. Toate o chemau afară, dar ea nu mai auzea. Mereu auzea vremea. Când ploua, alerga imediat pe veranda acsei bătrâneşti şi întindea mânuţele, faţa sub picurii ploii sau alerga desculţă prin curte strigând:

- Bunuleeeee! Bunuleeeee! Vino să mă vezi!

El niciodată nu îi înşelase sufletul. Niciodată nu o amăgise. Niciodată nu o lăsase să aştepte. A fost mereu acolo când l-a chemat. Mereu.

- Te văd, prinţesa mea! Te văd! Şi văd cum se joacă şi ploia cu tine!

Bunica însă striga mereu:

- Mitrule, ori eşti bolund omule???? Mereu îi dai bot! Ştii că se îmbolnăveşte una două. Vrei să fie iar bolnavă?

- Se îmbolnăveşte oricum. Dacă nu se îmbolnăveşte acum, se îmbolnăveşte mâine când aleargă şi bea apă rece de la vecini că tu nu vrei să îi dai. Sau mai rău! Se îmbolnăveşte de inimă rea că nu o lăsăm să zboare ca un flutraş când ea simte! Destul o să o ţină viaţa legată, ce să o mai leg şi eu? Mai bine ia penicilină şi trece decât să aibă inima bolnavă de copilărie goală!

- Doamne, Mitrule...cum iubeşti tu fata asta!

Bunicul zâmbea scoţând un Mărăşeşti din pachet şi rezemându-se pe coate de verandă. Se uita la fata lui ca la lumina ochilor pe care o pierduse de câteva ori şi ştia cum e fără ea. O sorbea, de parcă ar fi vrut să îşi umple inima de ea pentru timpul în care nu o va mai vedea la fel de des. Ea râdea. Din când în când alerga la el, îi lua obrajii în palmele ei micuţe, calde şi privindu-l cu dragoste se topea toată pe obrajii lui bărboşi în zeci de sărutări. Apoi, iar alerga prin băltoace.

Când era soare, fugea în grădină. Sub părul ei. Aşeza o pătură mare sub el, îşi rezema picioarele de el şi citea. Aşa, putea să simtă şi părul şi iarba. Putea să vadă florile copacului sau frunzele, săa sculte păsările şi să se piardă în lumile din spatele cărţilor. Uneori, când nu o vedea nimeni, îşi punea o frunză de brusture pe cap, lua un băţ şi se juca de-a muşchetarul. Alteori, era prinţesă sau domniţă la vreo curte londoneză sau franceză. De câteva ori sfârşişse alături de alte domniţe cu inima frântă de vreun tână cavaler, dar nu conta...mereu apărea ceva care să repare dauna sufletească.

Atunci însă...nu o interesa nimic. Bunicul era pe pat de două luni. În ultima lună doar ce mai putea vorbi. De mâncat nu mânca aproape nimic. Răsufla greu şi era doar umbra de el. Slab. Pomeţii i se traseră de tot. Era vineri însă. Bunicul mereu se barbierea vinerea. ea merse la dulapul vopsit în verde, trase sertarul larg şi scoase de acolo peria, sopuma de ras şi aparatul cu lamă. Puse un pic de apă pe sobă să se încălzească şi aşeză lama în aparat între timp. Când apa era călduţă, o puse într-un vas şi se apropie d epatul bunicului. Mai aduse o pernă mare şi pufoasă, o sprijini de cealaltă , apoi, punând mîna sub spatele bunicului îi spuse:

- Hai, hopa sus bunule!

În ea, inima se frângea de neputinţă şi durere ca un băţ putred, dar chipul ei era senin şi plin de zâmbet. Nu vroia să îi arate bunicului cât o durea să îl vadă aşa.

- Fata mea, nu te mai chinui aşa cu mine. De ce nu mergi afară să citeşti sub păr, fata mea? Stai aici în casă cu un bătrân ca mine!

- Bunule, tu ai stat cu un copil ca mine mereu şi nu te-ai plâns niciodată.

- Mi-a făcut plăcere şi mi-ai umplut sufletul de multă, multă fericire, draga mea, spuse bunicul cu ochii în lacrimi strâng-o de mână!

Fata înghiţi lacrimile adânc în ea şi sărutându-l pe frunte de zeci de ori, pe ochi, pe obraji îi spuse:

- Şi tu mie, bunicule! Şi tu mie! Tu ai fost părul meu cel mai important în viaţa asta! Lângă rădăcinile tale frumoase au crescut cele sănătoase ale mele. De aceea, sunt exact unde simte inima mea să fie acum. Hai, hopa sus...îţi aminteşti cum făceai şi tu cu mine când îmi dădeai să pap în pat?

El zâmbi. Sigur că îşi amintea cum îi plăcea ei să pape ascunsă ca un pui de pasăre în duna mare şi călduroasă. Făcu un efort şi s ridică sprijinindu-se cu spatele de perne.

- Acum...fă aşa, spuse ea umflându-şi un obraz!

Bunicul pufni în râs. Ea la fel. Apoi, întinse spuma pe obrajii bunicului. Pe rând şi, îi bărbieri încet şi cu grijă. La sfârşit îi spălă obrajii de spumă şi mirosindu-i spuse:

- Amu, miroase a bunu!

După ce îi dădu să mânânce câteva linguri de supă, fetiţa se culcuşi lângă el în dună.

Bunicul întoarse capul sprea ea şi o întrebaă încet cu ultimele puteri:

- Acum, vrei să îmi spui şi tu o poveste de aia de ata înainte să adorm?

Ea se ridică şi îi puse capul în poala ei şi în timp ce îi depăna o poveste, într-o mână îi ţinea strân mâna lui care nu mai părea atât d emare şi îl mângâia încet pe păr. Nu vroia să uite culoarea părului, atingerea lui, strângerea acelei mâini şi mirosul. După fiecare mângâiere, mâna ei se ştergea de hainele ei, de fruntea ai, de obrajii ei, iar el o privea doar. În acele clipe, îşi umplu sufletul cu ea pentru tot restul eternităţii în care nu mai avea să o vadă şi să o simtă la fel. La sfârşit, îi sărută mâna, ochii, obrajii, părul, gura şi se pierdu în privirea ei preţ de multe clipe apoi, o rugă din suflet să o cheme pe Jenica lui din grădină.

Fata ieşi şi o strigă pe bunica ei. Aceasta veni repede şi se aşeză lângă el zâmbindu-i:

- Am semănat iară nişte ridichi Mitrule. Să le vezi pe celelalte ce au crescut. Şi salata. E mare...

- Jenică..să o mâncaţi cu drag şi să vă gândiţi şi la mine!

- Măi, Mitrule, ce îţi veni?

Bunicul îi spuse ceva încet. Fata nu auzea din cealaltă încăpere. Auzi doar când bunica îi spuse:

- Bine! Odihneşte-te acuma!

Venind lângă fata, bunica o sărută pe frunte şi o rugă să plece până acasă la părinţii ei să aducă nişte haine. ea nu a vrut, dar ceva îi spunea că trebuie să facă asta. Se îmbrăcă, merse în staţia de autobus şi plecă spre oraş. În drum, simţi un junghi la inimă. Vântul se înteţi puţin afară. Se înteţi şi în ea. Ceva se smulse din ea, iar ea începu să plângă în hohote. Ştia! În clipa în care din ea se scurse un fir rece de aer a ştiut că bunicul ei plecase către stele să deschidă o fereastră de unde să îi facă din mână în fiecare seară.

..............

Bunica mea a fost imposibila mea mereu, dar atunci când am implorat-o:
" - Fă ceva bunică! Tu poţi repara tot! Adu-l înapoi pe bunicul! "...ea doar a plâns, iar eu am realizat că bunica era un om ca oricare altul. Fără puteri magice. Magia ei funcţiona numai cu mine, deoarece atunci când m-a luat lângă ea şi m-a sărutat pe creştet şuşuindu-mă...nu a mai durut la fel de tare să îmi iau rămas bun de la bunicul.

Melancolie

(Sursa: internet)

Uite aşa mă aplec peste umărul tău, floare şi te iubesc cu toate temerile tale. Uite aşa cresc din mine ape şi te las să izvorăşti din mine cu toate emoţiile tale. Şi te iubesc. Şi poate, nu am să ştiu niciodată cum e să-mi trec mâna prin părul tău şi să tremur.  Uite aşa las luna să îmi coboare peste pleoape şi te las pe tine să mă iubeşti. Cu toate tăcerile tale. Şi nebuniile. Şi copilăria. Şi uite aşa am să prind rădăcini ţie, indiferent în ce lumi vei fi plecat. Şi te voi iubi. Nu contează cum. Nu contează cât. Iubirea se măsoară doar prin iubire. Eu, am ales numărul sufletului tău. Pe vecie. Ce mult pare a fi, dar cum aştept eu eternitatea!!!

4Strings - Take me away (chill out mix)
 

în hăul disperării

 

să spunem că astăzi toate lumile vor deveni una
şi durerile
şi lacrimile
şi carnea de sub suflet ne va sângera la fel

oamenii doar se vor atinge,
iar  atunci vor simţi cu adevărat cum toţi sunt plăsmuiţi
din acelaşi Dumnezeu
chiar dacă ei îl strigă sub nume diferite

prin venele tale va curge alt om
şi te va durea mai mult,
gura ţi se va încleşta şi mai tare a nestrigare
şi vei ştii omule...
noi
nu suntem albi,
nu suntem negri,
nu suntem moldoveni,
nu suntem ţigani

suntem doar oameni
cu trăiri şi tenuri diferite
poate doar dansăm altfel
când ne ridicăm
pe vârful speranţei sau al iubirii
sau cădem pe brânci în hăul disperării

să spunem că astăzi toate lumile vor deveni una
şi durerile
şi lacrimile
şi carnea de sub suflet ne va sângera la fel,
iar noi vom înţelege că EI suntem noi
şi...viceversa

.......................



"Apa trece, Romania ramane".
Jurnalistii de la Observator si Antena 3, alaturi de Fundatia „Mereu Aproape", cu sprijinul Carrefour, au inceput campania umanitara „APA TRECE, ROMANIA RAMANE". Victimele inundatiilor se simt singure. Nu sunt! Le suntem, cu totii, aproape. Mai jos sunt conturile in care oricine poate o donatie pentru ajutorarea sinistratilor.

CONTURILE PENTRU DONATII

FUNDATIA MEREU APROAPE
CIF : 18212553
Bdul. Ficusului nr.44A, et. 4, sector 1, BUCURESTI
BANCA : BRD-GSG-SMCC
IBAN LEI : RO05BRDE450SV07295334500
IBAN EURO : RO31BRDE450SV23761534500

............

Acum este momentul solidarităţii. Realitatea TV încearcă să îi determine pe români să nu-i uite pe cei care trec prin grele încercări, pe cei alungaţi de puhoaie.

De miercuri seară, Mihai Tatulici se află printre sinistraţi, în locurile cel mai grav afectate de revărsarea apelor, iar Realitatea TV şi UNICEF au organizat vineri un teledon în cadrul campaniei Digul Speranţei, în cadrul căruia s-au strâns 215.000 de euro. La teledonul organizat vineri seară la Realitatea TV au luat parte şi Felicia Filip, Andrei Gheorghe, Corina Chiriac, Margareta Pîslaru, Cristian Ţopescu, Octavian Belu, Andreea Răducan, Şerban Huidu şi Andreea Marin. Andreea Marin a precizat că donează, împreună cu designerul Irina Schrotter, 500 de haine pentru copiii sinistraţi în urma inundaţiilor din Moldova, iar Cristian Ţopescu a donat 100 de euro din partea familiei sale.

Realitatea TV îi cheamă pe toţi cei care vor să ajute să facă un gest minim de solidaritate şi să doneze 2 euro cu un SMS la 876 sau să sune în reţeaua Romtelecom la numărul 0900 900 760. Serviciile sunt oferite gratuit, nu se percepe TVA. 

Liniile vor fi deschise până pe data de 6 august 2010.

La numărul de telefon 021.20.176.20, cu tarif normal, oricine poate să anunţe o donaţie în cadrul acestei campanii.

Doritorii pot dona şi în contul UNICEF la orice sucursală BRD-Groupe Societe Generale: 

RO10 BRDE 450S V434 6556 4500 (menţionaţi cod 04).
Codul SWIFT este: BRDEROBU . 
Alte donaţii pot fi făcute online pe  www.unicef.ro

.................

Imagine realizată de Gabriela Doboş

Ei cu ce au greşit? Cu faptul că s-au născut români la mal de ape tulburi...?

În final, iubirea e tot ce contează...

Privesc în jur...nu doar la noi ci peste tot în lume şi recunosc că doare ceea ce văd. Oamenii se îndepărtează de lucrurile şi sentimentele simple şi curate.
Omul devine rău şi îi place să fie rău - îl face să se simtă superior, îl face să simtă că poate orice. Din acel punct, lacrimile altora nu mai contează...sunt doar scări pe care el urcă tot mai sus.
Omul nu mai vrea copii - copiii te trezesc la realitate, te fac să îţi bată inima în piept, te umanizează.
Omul se grăbeşte mereu...nu mai ştie să se plimbe, să păşească încet şi să se uite la o floare, la un zâmbet, la copaci, la cer...nu mai ştie să se bucure de trilurile păsărilor...doar aleargă.
Oamenii nu mai vor să stea în graniţele lor...intervin mereu în obiceiurile altora, în viaţa altora, în religia atora, în ţara altora.

Oamenii ... se pierd în drum către niciunde! Nimeni nu pare să înţeleagă că atunci când nu vom mai fi tot ce contează sunt exact lucurile simple..., sentimentele, amintirile, trăirile, emoţiile...toate acestea sunt cele care ne încap în suflet şi le putem purta cu noi galaxii lumină distanţă!

Poate oamenii ar trebui să îşi amintească mai des, mult mai des de faptul că între noi nu există diferenţe, pentru că toţi râdem şi plângem la fel, toţi suferim când cineva drag devine o stea, toţi simţim să iubim şi să fim iubiţi...
Poate singura diferenţă între oameni este fusul orar şi ideea de superioritate...faptul că unii credem că totul ni se cuvine şi uităm să dăruim, să zâmbim sau să întindem mâna fără a aştepta...simplu şi din inimă.

Într-o zi...ne vom gândi că am fi putut face atât de multe în viaţă şi ne-am risipit clipele adunând lucruri care nu au făcut altceva decât să ne îndepărteze de noi şi de bucuriile simple care ne fac să simţim că trăim!

În final, iubirea e tot ce contează...

tăceri

(Sursa foto: internet)

 

Cortina s-a înclinat până în poziţia de îngenunchere

în spatele ei, 

sufletul şi-a dat masca jos

are mâinile afundate 

 peste faţă şi gură

 a devenit

un strigăt 

surd...

surd...

surd!

Lacrimile sunt cuvinte pe care sufletul nu le poate rosti şi...cum ar putea? CUM???

Rămâi frumos oraş cu păr toamnă, cu ochi azur şi inimă vară...

Să nu creşti niciodată om mare...e dureros şi total inutil

Rămâi...cu bine oraşul meu minune...

(Sursa foto: internet)

"Ninge pe Moldova...ninge", iar în mine viscole se-adună...

Sunt mulţi care nu pot să înţeleagă de ce iubesc Focşaniul...şi probabil nu am să pot niciodată să-i fac să înţeleagă de ce.

Pot doar să le spun că l-am iubit de prima dată... Era toamna lui 2006 şi am ştiut încă de la primul pas pe aleeile Focşaniului că acolo este locul acela unde sufletul meu se simţea "acasă". Era ca şi cum ne-am fi cunoscut demult, iar emoţiile ne-au reamintit unul altuia. Părea că îi cunosc fiecare alee, fiecare parc, fiecare copac..., iar oamenii – pare că toţi se cunosc şi îşi cunosc necazurile şi bucuriile, iar când cineva din afară se mută
aici...devine de-al lor şi învaţă să simtă la fel de...focşănean şi
frumos!

Frumuseţea oamenilor şi a locurilor stă în ochii celui care le priveşte, în sufletul său, iar eu privesc totul prin prisma faptului că lucrurile simple sunt cele care dau strălucire vieţii: zâmbetul unui copil, o păpădie într-un parc, datul în leagăn cu fetiţa mea, un castan bătrân cu ramuri umbroase, o bancă sfredelită de timp în lumina unui felinar, glasul vecinei de sus care vorbeşte la telefon cu băiatul plecat în străinătate, lătratul unui câine, salutul de la balcon al doamnei de vis-a-vis, o biserică de lemn înconjurată de trandfiri şi prospeţime, o repetiţie de fanfară, o plimbare de seară cu luna în priviri, în ţârâitul greierilor şi al lăcustelor, o cafea pe care să o sorbi încet privind stelele în timp ce din cameră auzi respiraţia celor dragi, fumul unui coş de furnal ce desenează amurgul, covrigii pe care îi cumperi în fiecare zi asemeni unui ritual atunci când mergi în parc, ochii vânzătoarei care devine o parte din viaţa ta, paşii săriţi sub formă de şotron pe dalele de la alee ca să poţi vedea cum sclipesc ochii copilului tău, primii paşi ai copilului, mireasma mâncării din bucătărie, grădinile cu flori....şi ar mai fi.

Cred că fiecare ar trebui să privim astfel un oraş, iar dacă imaginea pe care ne-o redă sufletul după fotografierea lui nu ne oferă astfel de imagini, atunci, categoric nu aparţinem acelui loc şi nici el nu ne aparţine nouă!

Nu am fost de câteva luni pe aleeile pline de castani ale Focşaniului. sau, am fost, dar nu pe cele care duc la gară. Astăzi însă am fost şi pe acolo. Cu sufletul în gât.

La Focşani a început Festivalul Vinului şi al Toamnei - Bachus 2009. Frumos ca de obicei. Poate nu există acelaşi fast ca şi în alte oraşe mari..., dar alte oraşe niciodată nu vor avea ceea ce are Focşaniul şi Vrancea...oamenii, oamenii lor frumoşi! Exuberanţa, entuziasmul, tinereţea indiferent de vârstă, apropierea oamenilor...

Eram în autobuz când am ajuns pe Bulevardul Gării şi am revăzut aleeile mele dragi, presărate cu paşii micuţi ai Augustei, cu primele gângurituri, cu vise despre cum voi îmbătrâni eu frumos în acest oraş, iar părul alb îmi va prinde culoarea focului în toamnă cînd copacii se vor scutura de frunze...

Toate amintirile mi se derulau în faţă asemeni unor pelicule vii... Jur că amintirile pot vorbi şi pot fi reale! Atât de reale încât le poţi atinge sau...te pot atinge! Pe mine m-au atins. Poate pentru că sunt ale mele.

Mi-am amintit cum mă "ningea" cu frunze Focşaniul la prima noastră întâlnire şi cum m-a iubit cu farmecul lui în tot acest timp!

Focşaniul a fost dragoste la prima vedere. Va rămâne mereu marea şi singura dragoste a inimii mele... este singurul care îmi cunoaşte sufletul pe de rost. Uneori îl auzeam cum mă şoptea printre copacii din parc, iar eu zâmbeam pentru că eram fericită aşa cum nu am mai fost niciodată. Oraşul ăsta ştia să curgă prin mine să îmi dădea putere. Ştia şi când să se aplece cu aripa sub aripa mea rănită să mă ridice. Reuşea de fiecare dată să îmi descreţească fruntea. Mereu era un copil prin preajmă, o mierlă, o cinteză, un rond de flori, o femeie care să îi zâmbească frumos fetiţei mele, o frunză care să îmi sărute creştetul...

Mi-am amintit cu câtă emoţie ne-am mutat aici... în primul nostru cămin adevărat şi cum am adunat cele mai frumoase clipe...tot aici!

Aici, într-un apartament în cartierul Gării, a vorbit pentru prima oară Gărgăriţa mea...
Aici, cu fruntea lipită de ferestre mi-am visat atâtea vise...
Aici, în Parcul Bălcescu a făcut copila mea mult iubită primii paşi...tremuraţi şi plini de emoţie...
Aici, ... am învăţat pe de rost fiecare castan, fiecare drum, fiecare cotitură, fiecare grădină cu flori până la piaţă şi înapoi...

Aici, mi-am dat seama cât de simplu este să fi om dacă eşti deschis, direct şi sincer...aşa cum sunt oamenii locului. Simpli, frumoşi...fără pretenţii. Dacă le zâmbeşti şi le vorbeşti din inimă îţi dau şi sufletul din ei!
Sunt oameni care ştiu preţui clipele şi ştiu că viaţa este scurtă ca să ne păcălim singuri!
Se adună împreună de câte ori au ocazia, se veselesc, fac câte un grătar - la fiecare sfârşit de săptămână te trezeşti în miros de grătar :) şi ajungi să iubeşti până şi asta - glumesc... Ceea ce mie mi s-a părut deosebit de important...se ajută unii cu alţii, unii pe alţii! Vrâncenii sunt omenoşi...vrâncenilor le pasă de oamenii din jurul lor şi nu uită niciodată când intră în casă să îţi spună că dacă ai nevoie de ceva să spui fără jenă, deoarece fiecare dintre ei a trecut prin greutăţi şi...de aia suntem oameni şi alături...să ne ajutăm...
Ştiu toţi copii din jurul blocului şi le face plăcere să îi audă râzând sau bătând mingea. Nu ţipă la ei, nu le spune să meargă în parc...pur şi simplu se bucură de ei. Uneori îi vezi intrând în joc. Nu ştii atunci cine e bunicul, cine e copilul...zâmbeşti şi te bucuri. Acolo, oamenilor încă le mai pasă de copii şi nu îi lasă în voia sorţii. fac orice pentru a-i vedea realizaţi. Muncesc din greu inclusiv la sfârşit de săptămână, merg în străinătate, dar, nu îşi lasă copiii la mila nimănui. Majoritatea ştiu că trebuie să aibă şcoală şi bun simţ. Pentru asta muncesc părinţii lor. Pentru educaţie şi bunăstare. La ei, între părinţi şi copiii se creează un univers pe care nu îl poţi înţelege decât dacă trăieşti printre ei.
Seara ies în faţa blocului şi-şi povestesc bune şi rele, joacă şah, joacă table, coc vinete şi ardei împreună, iar la sfârşit fac schimb de borcane cu murături şi zacuscă!

Îşi împart fiecare bucurie, fiecare realizare, fiecare tristeţe... împart orice şi o fac cu atât de multă bucurie şi entuziasm, încât ajungi să reduci din ce în ce mai mult valorile vieţii deoarece îţi dai seama că adevărata valoare este simplitatea, iubirea, recunoştinţa şi sinceritatea!

De când locuiesc printre ei...am ajuns să cred că oamenii de aici sunt o familie, o familie mai mare şi frumoasă!

La început nu am vrut ca Focşaniul să ştie că eu plec, dar el ştia deja. Ştia că am venit să-mi iau Adio... Azi, peste aleeile Focşaniului cădea ceaţa şi era frig. Copacii nu mai priveau cerul. Stăteau zgribuliţi ca şi sufletul meu...doi goi...

Eu, femeia care croiesc poveşti cu tinereţe fără bătrâneţe, cu stele care împlinesc minuni...nu pot face nici o magie pentru mine!

Magia mea ar fi atât de simplă...

Probabil însă că şi minunile se întâmplă doar acolo unde există posibilitatea...de a se împlini. Sau timpul, sau tăria... nu ştiu!
Cred că este pentru prima dată când simt ca o durere în piept, ca un ţipăt, că viaţa m-a gârbovit, iar eu nu i-am stat deloc în cale...


Nu am să îmi văd fata crescând aici ...
Nu am să o văd venind îmbujorată din Parcul Bălcescu după ce un tânăr frumos va fi să o plimbe prin prima poveste de iubire...
Nu am să îmbătrânesc aici şi nici toamnele Focşaniului nu mă vor mai ninge...cu magie şi frumuseţe!
Nu am să mai văd cum înfloresc florile din grădini când merg la piaţă şi nu voi mai zâmbi niciodată la fel de senin ca aici...locul unde mi-am fost "acasă"!

Sau poate voi ajunge, dar astăzi cu siguranţă nu simt aşa...

Astăzi, pentru prima dată am plâns fără să vreau să îmi ascund lacrimile...

Am plâns de când am ieşit din casă, am plâns când mi-am "revăzut" fetiţa alergând prin parc, am plâns când am văzut drumurile pe care le-am bătut de sute de ori, am plâns când mi-am privit focşănenii bucurându-se unii de alţii, cântând şi dansând mândri că sunt moldoveni, am plâns când am dansat şi eu alături de ei...mândră că-mi sunt moldoveni!

Pur şi simplu nu am putut să-mi opresc lacrimile.E asemeni unei dureri...frumoase!

La festival...a venit şi Aurel Moldoveanu. Mi s-a confirmat încă o dată că şi oraşul meu ştia că vin să-mi iau Adio..., altfel nu l-ar fi adus pe acest moldovean să-mi răscolească toate emoţiile şi tristeţile şi bucuriile...

Şi, pentru că aici este totuşi un Han al Poveştilor, iar eu sunt o Povestitoare cu o incurabilă dragoste de oameni, de poveşti, de vise...am să spun:

"poate..., spun doar...poate, totuşi viaţa îmi va zâmbi şi mie şi se va întâmpla o minune"...

aşa, cum un suflet atât de drag mie (căruia îi cer iertare dacă l-am întristat acum...) îmi tot spune şi-mi doreşte...

Şi...de ce nu? Minunile poate există şi la cei care nu şi le permit...

Aşa cum oamenii se ating din întâmplare în viaţă şi îşi rămân indiferent cât de departe ar fi unii de alţii..., aşa sunt şi unele locuri ... ne ating dintr-o fericită întâmplare viaţa, sufletul şi...ne
rămân...mereu...oriunde ne-am afla şi orice am face!

Cu mare regret, o caldă îmbrăţişare într-un moment greu...unui alt om frumos din viaţa mea...Lisandru!

(Sursa foto: internet)

E trist octombrie fără de tine...Tată

Afară plouă, dar picurii-s în mine
Ce tristă toamnă Tată,
Ce an ne-a fost să fie
Dacă aş fi putut, te mai "năşteam" o dată!

De-acuma număr toamna şi toamnele ce-or fi,

Am să mă uit prelung,
Dar tu n-ai să-mi mai vi
Ce tristă toamnă Tată,
Ce an ne-a fost să fie
Dacă aş fi putut, te mai opream o viaţă

Aşa..., afară plouă, iar eu te-adun în mine!

...........

Dragul meu prieten..., într-o zi fericită mie i-am scris mamei mele aşa:


"Pentru o mama si un copil nu sunt departari!
Mamele sunt acele fiinte care pot fi invizibile, care pot fi invincibile si pot sa faca sa ne creasca aripi - mamele sunt peste tot in noi, ne curg pe obraji, ne curg in maini, in corp, ne fac inima sa ne fie puternica si frumoasa, ne tin de mana mereu, chiar si atunci cand nu sunt cu noi!


Mamele sunt oriunde te-au atins vreodata!
Ele sunt singurele care incep si se sfarsec in sufletul nostru! "

Nu m-aş fi gândit atunci nici o clipă, că o să vreau să schimb acest citat pentru o zi atât de tristă, dar să ştii că el este valabil nu doar pentru mame ci şi pentru taţi, pentru ambii părinţi.

Lisandru, între părinţi şi copii nu există depărtări şi nici leac nu există pentru o astfel de durere, dar...în timp, ai să înveţi să o porţi în tine şi cu tine peste tot, învăţând să trăieşti frumos pentru toate amintirile minunate care sunt doar ale voastre!

Aş vrea să am un cuvânt magic, o strângere de mână care să poată face minuni, dar...nu pot decât să încerc să fiu ca şi prietenă alături de tine.

Îmi pare nespus de rău..., nespus!

Când vei simţi, poţi să priveşti stelele. Ai să rămâi surprins, dar întotdeauna una, va licări altfel de acum înainte.

doi copaci bătrâni

(Sursa foto: internet)

într-o noapte aproape liniştită
am visat
cum mă acopereai cu frunze
peste tot
ca şi cum ai fi vrut să mă îngropi
cu tot cu toamnă
şi frunze,
cu tot cu mine,
cu tine,
cu noi
şi vara noastră albastră

îmi aşezai frunzele
peste părul împrăştiat
printre degetele tale,
peste mâinile ce nu te puteau atinge
oricât de aproape îţi erau
de chip

(îmi amintesc doar cum îmi plângeau
palmele şi degetele şi mângâierea în timp
ce eu îţi mimam fiinţa)

peste ochi,
peste buze,
peste gânduri,
peste tine

mă strigai asemeni unei păsări
mute,
ca şi o apăsare,
ca şi o clipă rămasă neîntoarsă
de cheiţa din spatele ceasornicului

te priveam căzut lângă mine
cu pumnii strânşi,
cu ţipătul peste buze,
cu ochii afundaţi în amintiri,
iar pentru o clipă
am simţit toate mormintele
cum mi se deschid
în sânge
lăsând o clipă lumina
să răsufle atât de multă iubire

atunci,
ai zâmbit
şi-ai mai acoperit toamna
cu o frunză
din mine

(iubite, e atât de multă vară între noi
doar noi, ne scuturăm ca şi doi
copaci bătrâni!)

Like A Sunset Dying With The Rising Of The Moon Gone Too Soon... - Gone Too Soon !!!

Copilăria fiecăruia dintre noi are un nume.

Numele copilăriei mele era Michael...!!!

(Sursa foto: personală)

Era un nume frumos, plin de strălucire, de ambiţie, de perseverenţă, un nume care ştia să umble pe Lună aşa cum nimeni nu o va mai putea face vreodată şi ştia să cânte cât tot Pământul la un loc...

Numele meu avea o voce minunată, caldă, ochi blânzi şi suflet bun!

În copilărie toţi avem o cameră plină de chipuri, de zâmbete, de stele ce ne-am dori şi noi să fim într-o zi!

(Sursa foto: personală)

Unii...reuşim,
alţii rămânem oameni obişnuiţi,
iar câţiva se nasc pentru a rămâne mereu stele!

Cineva spunea că adevărata cheie a ceea ce suntem sau putem fi stă defapt la noi...în alegerile pe care le facem de-a lungul vieţii...

Probabil, nu mai ştiu ce să cred!
Uneori însă, am impresia că deşi noi avem cheia, altcineva are yala, lacătul...

Cei mai mulţi uită când privesc aceste chipuri că dincolo de ele trăiesc oameni cu sentimente, cu lacrimi, cu tristeţi, cu probleme, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu deznădejdi, cu iubiri, cu ... oameni!

Pe noi însă nu ne interesează sau ne interesează cel mai puţin aspectul sufletesc al oamenilor de scenă!
Lovim în ei cu neruşinare şi răutate ...

Noi, oamenii pe care EI ne încântă... ştim să fim cruzi, ştim să punem etichete şi să dăm verdicte pe sufletul unor vieţi ce nu ne aparţin...

Dincolo de scenă, VIAŢA E A LOR!!!


Doar pentru că ei sunt cine sunt oamenii îşi asumă dreptul să îi critice, să îi arate cu degetul, să îi facă responsabili pentru alegerile lor!

Oare...avem însă acest drept???
NU!
Nimeni nu are dreptul să judece decât propriile alegeri, reuşite sau neputinţe!

Înainte de toate ar trebui să ne bucurăm de ceea ce ei au să ne ofere: strălucire într-o lume cu atât de multă violenţă, moarte şi durere!

Cred că aşa ar fi trebuit să ne comportăm şi cu Michael... omeneşte, plini de înţelegere şi recunoştinţă pentru frumuseţea pe care el a adus-o în această lume, pentru talentul inegalabil pe care l-a împărtăşit cu noi, pentru minunea vocii sale şi pentru dansul pe care ni l-a oferit mereu cu atât de multă pasiune şi splendoare!!!

Fericiţi sunt aceeia care îşi mai păstrează în suflet câte un nume ca şi exemplu, ca o strigare, ca un zâmbet dintr-un trecut ştirb!

Eu l-am păstrat şi, indiferent de alegerile sale,
ÎI MULŢUMESC pentru CEEA CE A DĂRUIT LUMII ŞI MIE,
PENTRU CEEA CE VA RĂMÂNE MEREU
ŞI PENTRU TOT CEEA CE A FOST...

MICHAEL JACKSON!

(Sursa foto: internet)

Fie ca de acolo de unde eşti să ne cânţi mereu în nopţile întunecate!
Oamenii au pierdut un înger, iar Cerul a câştigat o STEA!

Dumnezeu să te sărute şi să te îmbrăţişeze cu toată dragostea SA!

(Sursa foto: internet - colajul e realizat de mine)

Odihneşte-te în pace suflet frumos şi străluceşte aşa cum doar tu ştii!

Ştiaţi că şi stelele au un nume?

Una dintre stelele mele se numeşte...Michael!

cand moare un om se tace
se tace atat de adanc incat doar ochii pot ajunge pana acolo
in mijlocul tacerii

cred ca doar florile ar putea vorbi,
dar mai cred ca pana si ele tac
tac si raman albe