Filme coreene istorice... - Deokman sau despre timpurile în care onoarea conta

După cum bine ştiţi, eu iubesc tot ce ţine de civilizaţia şi istoria asiatică. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, cu siguranţă mi-ar face o mare plăcere să mă nasc în Coreea, China, Japonia... Asiaticii, d.p.m.d.v. trăiesc viaţa la intensitate maximă...iubesc, râd, muncesc, dăruiesc, se copilăresc...fără complexe, fără jumătăţi de măsură. Multe din sentimentele umane, sentimente pe care alţii nici măcar nu ştiu să le trăiască în viaţa de zi cu zi, ei ştiu să le pună în scenă atât de frumos încât...doare.

Primul film coreean pe care l-am văzut a fost "Giuvaerul Palatului" şi, deşi la început am privit cu scepticism acest gen de filme...m-a captat şi a reuşit să mă facă să descopăr sentimente şi trăiri dincolo de mine, dincolo de percepţie. Coreenii ştiu să aleagă actorii şi se bazează foarte mult pe entuziasmul şi dăruirea actorilor tineri. Majoritatea sunt între 23-28 de ani şi joacă extraordinar. Se transpun pur şi simplu în personajul pe care îl joacă, iar la un moment dat ajungi ca şi privitor sp nu mai faci diferenţa între actor şi personaj. Asta, spun eu, este o mare realizare...înseamnă clasă, dăruire, iubire faţă de ceea ce faci.

 

Al doilea film a fost "Furtună la Palat"...un film despre istorie, împăraţi, trădare, iubire, legi. Nu aş fi putut crede vreodată că un om poate să expună în asemenea mod trăirile noastre interne, revoltele. Am plâns, m-am bucurat şi am trăit pentru fiecare moment. După el am crezut că nu va exista film coreean care să îmi mai acpteze la un asemenea mod atenţia. Am suferit pe bune când s-a terminat :). Perechea aceea de actori au fost ca o mână pe care se afla mănuşa perfectă!



Începuse deja "Secrete la Palat", dar eu nici nu vroiam să mă uit. Sufeream încă după Yi San, Song Yeon şi dae Soo. Pe lângă asta, mai citisem şi înainte o parte din scenariu - partea cea mai greşită când începe un film. Cronicile despre un film nu sunt întotdeauna obiective sau, mai bine spus, nu poate să exprime anumite trăiri personale.
Fără să vreau, m-am uitat la un episod, apoi la altul, apoi...m-am trezit că mă uit la fiecare. Nu mă capta ca şi filmul precedent, dar.,..era altceva...o parte din istoria îndepărtattă a Coreei...un film cu deşert, cu o fată asemeni unui băieţoi (asta era partea mea favorită...mă amintea...), un scenariu parcă rupt dintr-o filă de basm. Fără să ştiu cum sau când...am început să aştept seară de seară filmul. Cel mai ciudat a fost episodul în care a apărut el...
 Un bărbat firav aş spune care emana entuziasm, inteligenţă, copilărie, putere, frumuseţe. Un om care putea să aibă o mie de feţe...pe scenă, care putea râde şi plânge în acelaşi timp...un copil şi un iubit...era oricine şi orice. O transpuere de mare excepţie de la care cred eu că mulţi actori ar putea să înveţe...
Din clipa în care a apărut Bidam am ştiut că acesta va rămmâne pentru totdeauna personajul meu preferat, actorul care oarecum mă va marca, filmul care va spune mai mult decât oricare altul. Din acea clipă filmul a devenit nu doar captivant ci plin de energie.
Poate părea o nebunie, o copilărie, o prostie, dar din prima clipă în care a apărut în scenă mi-a dat impresia că că îl cunosc de o veşnicie. Era ca şi o reântâlnire undeva în timp... Am simţit un nod în gât, o mirare ciudată şi multă emoţie. Nu a fost poate cel mai reuşit, nu a avut cei mai mari actori coreeni, dar a ştiut să reprezinte cel mai bine revoltele sufletului, trăirile, trădările, iubirea..., iar Kim Nam Gil a devenit fără să vrea Bidam. Nu cred că oamenii care au văzut filmul îi mai pot spune cu uşurinţă Kim...şi sunt convinsă că pe stradă fetele exclamă: "Bidam" :), pentru că da, el este Bidam. A demonstrat că poate fi oricine vrea el să fie şi poate trăi sentimentele oricui la intensitate maximă. Un actor tânăr de mare, mare graţie, clasă şi dăruire. Cred ă îi voi mulţumi multă vreme pentru faptul că într-un oarecare fel m-a ajutat să învăţ să trăiesc din nou o parte din mine demult prăfuită.

Pentru cei cărora le plac filmele istorice, romantismul şi acţiunea, recomand cu mare plăcere şi încredere acest gen de filme. Te captează de la primele scene şi dialoguri. Defapt, cred că sunt bucăţi din viaţă, din suflet. Actorii chiar pot exterioriza trăiri de neimaginat, pot să te facă să stai cu sufletul la gură, strălucesc şi emană dincolo de ecran. Te fac şi pe tine o parte din fiecare scenă...



Ce vreau să spun este că tare mult mi-ar fi plăcut să trăiesc în asemenea timpuri în care chiar dacă erau revolte, războaie, foame, secetă, dureri, neputinţe...peste toate exista onoarea, respectul faţă de rivali şi ceea ce au însemnat ei ca şi oameni, exista iubirea aceea curată şi pură pentru care merita să mergem până la capăt.

Da, ca şi multă lume simt de multe ori că locul meu nu e acum şi aici, dar chiar şi aşa mă voi strădui să îmi trăiesc viaţa sub semnul acelor timpuri în care conta omul, sufletul, fapta şi nu cine erai!
Orice rang cade şi orice rege e uitat de istorie dacă bazele stăpânirii sale nu sunt iubirea şi dăruirea faţă de cei pe care îi conduce! Sufletul este singurul care ne dă rangul cel mai înalt sau ne şterge definitiv din orice istorie!

frunze, frunzatec prin mine...

Toamna se ţine cu ultima respiraţie de crengile copacilor, de petalele florilor, de trilurile păsărilor, de sufletul meu şi ne sărută cu raze timide de soare. M-am aşezat afară pe terasă cu ceaşca mea de cafea în mână. Nu va lipsi niciodată în astfel de momente... Nu ştiu de ce, de la o vreme m-a luat nostalgia. Mă gândesc la braţele bunicii mele tot mai des şi la faptul că odată cu ea s-au îngropat aproape toate visele şi clipele mele fericite. Nu mai e aproape nimeni lângă mine să îmi ia faţa în palme şi să îmi zâmbească larg, să îmi dea suviţele de pe frunte şi să mi-o sărute... Nu mai e aproape nimeni care să mă strângă atât de tare în braţe încât să simt că tot pământul respiră cu mine, plânge cu mine, se bucură cu mine ca şi în clipele în care mă strângea bunica în braţe lângă sufletul ei. Uneori, aveam impresia că mă cufund acolo înlăuntrul ei, în inima ei, că alunec prin tot ce are ea mai frumos, mai bun şi că mă nasc senină şi plină de curaj cu mine însămi. Mi-am fost mereu propriul duşman. Omul care nu a ştiut să îşi fie sieşi aproape niciodată. O adiere ciudată frunzăreşte gutuiul din faţa mea, iar eu zâmbesc printre lacrimi. Bunica iubea gutuile, iar eu am luat de la ea acest sentiment...mireasma, forma lor, culoare, gustul care parcă te mângâie pe limbă, pe cerul gurii până în stomac şi te bucură. Mă ridic şi iau o gutuie. Mai sunt vreo trei în pom. O privesc, o apropii de obraz şi simt mâna bunicii. Ştiu că e mereu aici, dar tare mult mi-aş mai dori să mă ia de mână măcar o ultimă dată...şi să îmi spună că vor trece toate, că eu sunt prinţesa ei cu puteri supranaturale care poate topi gheţarii şi mişca munţii cu voinţa şi optimismul ei. Nu cred că sunt o astfel de persoană. Nu mai cred defapt. Nici un munte nu s-a mişcat, nici un gheţar nu s-a topit, grijile sunt din ce în ce mai multe, iar eu simt că mă cufund în notorietate...mereu mi-a fost teamă de ea. Nu mi-am dorit succes, nu vreau să fiu recunoscută pe stradă, nu vreau să fiu "vedetă", vreau doar ca prin mine însămi să fiu cineva pentru cineva.
Cum spuneam azi cuiva într-un mail...simt adierea iernii. Asta e bine. Iubesc iarna! Ador iarna! Iarna mi-e ca o mantie magică. Mi se aşează pe umeri, pe faţă, pe suflet şi mă încălzeşte. Ciudat, nu? Dintre toate anotimpurile, doar acesta mi se potriveşte pe suflet ca şi o mănuşă. Mai uit de tristeţi şi mă înfăşor în clipe fericite, în amintiri minunate, în miresme de cetină, în sărbători care nu aş vrea să se sfârşească niciodată, în betele, în globuri, în alb... Culeg alb şi încerc să îl păstrez de-a lungul anului...la clipe încercate. Când mi-e greu, scot din mânecă un fulg şi îl las să mă ningă... Sper să mai pot păstra măcar această magie în mine. Magia de a naşte poveşti care să mă smulgă din aerul ăsta atât, atât de greu şi apăsător.
De undeva din timp, simt mireasmă de mere coapte şi mă gândesc că nimic nu e întâmplător, că poate măcar această poveste va fi ceea ce este, că nu degeaba prăjitura mea preferată era cea cu mere, iar bunica zâmbea atât de frumos când mă vedea titirez în jurul ei. Nu voi uita niciodată cum ieşea din cuptor acea mireasmă şi nici nu am să uit cum iese din sufletul meu atâta graţie pentru el, iubirea mea căruntă şi frumoasă. Plâng şi mă gândesc că omul poate spera măcar, nu?
Sper doar să nu fiu notorie, să fiu deosebită prin mine însumi Augustei, lui, vouă..., iar viaţa să fie acum doar o toamnă care se agaţă cu ultima respiraţie de tot ce a fost rău şi greu în drumul acesta către Golgota mea... Fiecare o avem, fiecare o ducem, fiecare trebuie să ne aplecăm să o ridicăm dacă ne cade. La urma urmei, poate cuiele nu mi s-au bătut încă, deşi simt că respir lovituri continue de ciocan şi fier...
Ce ţi-e şi cu mine, cu nostalgiile mele, cu dorurile... Cine ştie...poate se trage de la aerul acesta rece sau de la cafea?! Sau poate de la cuţitul acela din inimă pe care nu reuşesc decât să îl răsucesc...gândindu-mă la tine ca la o repetare, o repetare, o RE-PE-TA-RE!!!!

cum ştiai tu să îmi aşezi soarele pe frunte dimineţilor geroase
şi cum ştiai să desenezi
cu privirea ta curcubee cu aripi ce mă ridicau la vise şi viaţă
mereu,
mereu
cum ştiai tu să îmi ştergi ochii şi să-mi creşti din ei margarete
larg deschise

mâinile tale îmi culegeau de pe umeri, de pe creştet, de pe mâinile mele
mici
apăsarea şi tristeţea
o împărţeau zărilor şi mărilor
ca o vrajă de fericire,
iar când mă pieptănai şi murmurai cântece ştiam că povestea
nu se va termina niciodată

între noi două bunică există doar magie,
doar magie

auzi bunică?
adie vântul printre gutui, iar eu plâng a fată şi mamă!
auzi bunică?
nu mai adie a nimic, iar eu tot te plâng!

Drum bun către stele Adrian Păunescu!

pentru cei ce tac 

se apropie toamna sau noi ne apropiem de toamnă - oameni
aruncăm pe noi câteva uitări,
câteva zâmbete peste umăr,
câteva frunze uscate în păr,
pe buze brumă - de neputinţă

oameni - a venit iarna sau noi am intrat în iarnă
mult prea înveşmântaţi cu nepasare
la colţ de viaţă stau atât de mulţi îngeri
ei, tac în timp ce din aripi le cad minutele, orele, zilele
pe care noi le pierdem, iar ei le strâng încercând
sa-şi cârpească zborul frânt - la ceasuri fragede
ei, ţipă mut

(stiţi voi...
trupul zvâcnind a trăire - spasmodic
genunchii în piept sau adânc în piatră - înfipţi,
capul cu fruntea pe cer - picurând sânge
gura deschisă larg - cât pentru toate sunetele
ce nu se aud,
iar mâinile - se frâng în pumni - lacrimi
ştiţi voi?)

au venit şi au trecut anotimpuri
au trecut şi au revenit nepăsări
încă ducem prea multe veşminte inutile
pe noi,
în noi,
cu noi,
îngerii nu primesc niciodată nimic - adună
ce le-a fost dat să fie

ascultaţi cum s-a frânt un înger
asemeni unui os
înfipt adânc în carnea părinţilor şi a copiilor săi
care şi-o smulg
şi-o frământă
în pumni,
în palme,
în degete
poate li s-o mai plămădi iarăşi pruncul
sau tatăl
în timp ce ochii urlă,
părul stă strâns în pumni lângă tâmple,
trupul urlă şi se prelinge pe lângă noi,
genunchii sunt zdrobiţi de atâta trântă
gura e singura care e încleştată
cu sufletul în ea!

au trecut şi au venit speranţele
sau
noi trecem şi venim odată cu ele
copacii se scutură sub noi,
iar părinţii, copiii,
părinţii-copii
ne zboară odată cu toamna
atât de sus,
atât de departe
atât de..."spre cer"

Dumnezeu să te odihnească în linişte alături de cei mai frumoşi îngeri ai săi! 

Nu te vom uita niciodată poet plin de magia frumuseţii şi omeniei!

Drum bun către stele Adrian Păunescu!

mormântul

mă răsuceam în dreapta şi în stânga
sub mine mustea pământul a lacrimi şi tristeţi
părea un mormânt
răsărit acolo demult, pe când am început
să mă îngrop încet, încet de vie
împreună cu toate visele mele despre mine

lângă mine sunt frânturi de copilărie
călcată sub tălpi şi strânsă în pumni de oameni
de oameni mari şi revoltaţi
de curcubeele mele cu mai multe nuanţe,
de visele mele mult prea înalte,
de părul meu scurt, de hainele rupte
şi zâmbetul larg ce îmbrăţişa viaţa
de la dreapta, la stânga
ca pe o mamă
ce uitase parcă să mă nască de tot
(încă mai fac asta..., încă mai cred în placentă)

mă răsuceam în dreapta şi în stânga
sub mine musteau anii ce m-au risipit ca pe un fugar
fără casă către niciunde
azi, îmi culeg câţiva ani, câteva vise şi un curcubeu frânt
le presar de la stânga, la dreapta
de jur împrejurul vieţii mele
şi încerc să mă nasc împreună cu unele vise despre mine

lângă mine, prinde aripi o copilărie cu vise până la cer
şi curcubee în cele mai nemaivăzute nuanţe!

Câteva imagini, filmuleţe, impresii de la lansare

Pe data de 31 Octombrie ar fi trebuit să mă trezesc, să merg în bucătărie să îmi pregătesc cafeaua...să ies pe terasă să ascult cintezele şi piţigoii care încă mai ciripesc, să mă joc cu Augusta prin curte, să scriu câte ceva dacă aveam inspiraţie şi...să visez cu ochii deschişi la multe, multe vise încă nevisate sau încă nepermise.

Totuşi, pe data de 31 Octombrie, m-am trezit la mama în casă în Adjud, mi-am savurat cafeaua cu mare emoţii, m-am bucurat de telefonul dat de Crenguţa, draga mea care a venit tocmai din Bucureşti pentru a-mi fi alături..., m-am bucurat de familie, de Augusta mea, m-am pregătit şi cu paşi tremurători şi puţin împiedicaţi de vântul care bătea destul de puternic m-am îndreptat către Biblioteca Municipală din Adjud.

În drum, lângă parc mă aştepta un om deosebit mie, o persoană pe care am îndrăgit-o de la prima "răsuflare şi clipire" pe net..., o fiinţă firavă, gingaşă şi plină de frumuseţe despre care pot afirma cu siguranţă, cu emoţie şi foarte multă fericire că îmi este mai mult decât o prietenă..., îmi este o prietenă bună, o persoană alături de care îmi doresc să îmbătrânesc frumos şi să ne povestim câte în lună şi în stele alături de copiii noştri. Pe 31 Octombrie am văzut-o pentru prima oară pe Crenguţa mea :) şi îi mulţumesc!

După ce ne-am îmbrăţişat cu emoţie şi fericire, am pornit amândouă către Bibliotecă, iar când am intrat am avut marea surpriză să găsim acolo un loc deosebit de frumos, de bine structurat şi pus la punct...un loc de lectură pentru copii, plin de cărţi, de jucării, dotat cu un computer, cu băncuţeşi măsuţe pentru cei mici, cu desene pictate şi desenate de ei, alături de care se afla o doamnă plină de zâmbet, de strălucire, de bună dispoziţie. Am reţinut vocea ei calmă şi caldă...

După ce am urcat, lângă biroul Domnei Directoare Tatiana Valea, ne aştepta Profesorul şi Scriitorul Ion Croitoru nume deja cunoscut şi apreciat în rândul poeţilor români, prin epigramele sale deosebite, pline de substrat şi consistenţă, care mi-a spus de cum m-a văzut că "mă aştepta cu nerăbdare şi emoţie şi că sunt exact aşa cum m-a închipuit dânsul...gingaşă şi plină de duioşie, o persoană care emană frumuseţe interioară prin toţi porii"...

Îi mulţumesc pentru spargerea gheţii într-un mod atât de neaşteptat şi de frumos!

Domnul Ion Croitoru mi-a făcut deosebita plăcere şi bucurie să împărtăşească şi celor prezenţi şi mie, bucuria de a se afla acolo şi de a putea să mă cunoască personal, fericirea de a putea să spună ceva despre "farul meu..." şi despre Scarlet, persona care stătea pe scaun plină de emoţie şi aproape fără răsuflare.

Îi mulţumesc că nu a uitat să mă încurajeze, să îmi ţină mâna şi să îmi dea aripi..., îi mulţumesc pentru că nu a uitat să mă strige aşa...Scarlet :), pentru că într-un fel sau altul o astfel de femeie am fost nevoită să fiu şi să îmi fiu în viaţă. Îi mulţumesc pentru candoare, duioşie şi încredere!

Alături de noi s-a aflat şi un suflet cald, plin de seninătate, Poetul Ionel Marin, scriitor pe care criticii îl denumesc "poet al luminii" şi, aş spune eu pe bună dreptate, deoarece poemele sale sunt pline de strălucire interioară. Domnia sa a venit la lansare pentru a lăsa câteva impresii, gânduri şi sentimente cu referire la cartea de debut "Farul de la capătul tuturor lumilor mele" şi îi mulţumesc încă o dată şi pe această cale pentru cuvintele expuse cu atâta frumuseţe şi naturaleţe.

Bineînţeles că nu voi uita că acolo undeva, printre oamenii din sală s-a aflat şi Scriitorul Gheorghe Stroia, o persoană deosebit de deschisă, de senină, plină de zâmbet şi încurajare. Dânsul a vorbit deosebit de frumos despre cei prezenţi, despre unii care nu au putut ajunge acolo, despre poezie, literatură şi dragoste.

A punctat foarte frumos faptul că iubirea şi dăruirea sunt sentimentele esenţiale nouă ca oameni şi nouă ca şi fiinţe sociale, care muncim şi trăim alături de alţi oameni!

Despre Doamna Tatiana Valea aş putea scrie zeci de pagini şi mi s-ar părea că scriu foarte puţin. Dânsa este cu adevărat sufletul bibliotecii. Are grijă de acest loc ca şi de propriul copil. Biblioteca are săli de lectură, săli pentru expoziţii, are dotării excepţionale, iar mai mult de atât este întrupată de oameni deosebit de bine pregătiţi, de plini de zâmbet, de căldură şi dăruire. La biblioteca din Adjud mereu are loc un eveniment, o expoziţie, concursuri literare pentru cei mici, pentru adolescenţi, dar şi pentru cei mari. Eu cred că această bibliotecă şi această Doamnă a Cărţilor merită toată susţinerea şi respectul noastru!

Augusta a fost şi ea acolo....glasul ei, ochişorii curioşi şi plini de curiozitate şi strălucire m-au ajutat să trec repede peste emoţii, să zâmbesc şi să mă bucur pentru faptul că acest eveniment era încă o dată o binecuvântare prin fiinţa ei atât de iubită!

Acolo era şi Căpruiul meu care avea emoţii, care asculta şi care încerca să mă încurajeze aşa cum putea, care filma şi imortaliza momente importante pentru noi.

În sală se afla şi mama lui Cătălin..., mama despre care am povestit atâtea şi de atâtea ori, femeia care m-a primit de prima dată cu căldură şi dragoste şi alături de care nu am simţit niciodată că sunt o străină ci un copil iubit, ba chiar foarte iubit.

Doresc să îi mulţumesc şi Domnului Vasile Enache, de la Editura Etnous, Braşov, care m-a încurajat de la început, m-a sprijinit şi a făcut din visul meu o realitate minunată prin munca dumnealui şi a echipei de la editură.

Aş...vrea să pun multe despre fiecare prieten şi persoană aflată acolo, dar vreau doar să le mulţumesc pentru faptul că mi-au fost alături cu un zâmbet, cu o privire, cu o încurajare, cu o floare.

 Într-un astfel de moment nu cred că îşi poate închipui cineva cât de mult face să ai în faţa privirii tale un chip drag şi cunoscut... E ca şi cum ai ştii că orice s-ar întâmpla, orice ai spune sau nu ai spune, cineva va fi acolo ca să ridice degetul mare a "ok", să zâmbească, iar tu aşa vei putea continua ca şi cum nici măcar nu te-ai fi împiedicat într-o emoţie absolut normală.

Mi-au fost alături multe persoane care nu au putut veni, dar despre care ştiu cu siguranţă că dacă ar fi putu mi-ar fi fost alături. I-am scris pe o hârtie imaginară în sufletul meu şi i-am ţinut aproape. Aşa, toată lumea mi-a fost acolo, aproape, iar eu am fost încă o dată un om bogat prin oamenii frumoşi din viaţa mea!

Vă mulţumesc tuturor pentru această zi minunată!