15 februarie 2012

şchioapăt



sufletele noastre s-au întâlnit în urmă cu o viaţă
sau câteva
al meu vine pe vârfuri către tine în fiecare noapte
să nu te uite
fără tine, sufletul meu ar ţărmui neţărmuirea
şi ar muri încet
ce rost ar mai avea clipa dacă tu nu ai tresări-o
fie şi de la ani lumină distanţă?

mă simt fericită, chiar şi atunci când îmi faci inima să şchioapete
când îmi frângi visele şi îmi rupi zborul în două
nu înţelegi?
ce rost are să fi fericit într-o viaţă în care inima nu recunoaşte pe nimeni???

9 februarie 2012

Iubirea mea...

 (Sursa foto: internet)


Azi, voi încerca să vorbesc despre iubire...Nu e așa că e ciudat? Unii veți spune că vorbesc despre ea mereu. Că o împart. Că mă împart eu cu ea prin tot ce spun. Așa este oarecum. Doar că acum am să vorbesc despre inima mea. Eu nu știu să îi fac cântece frumoase. Știu doar să o rănesc. Mereu i-am dăruit vise despre lumi în care nu avea ce căuta. Despre oameni lângă care nu putea fi. Dar ea nu m-a lăsat niciodată la greu. Chiar și când tăcea încet, aproape insesizabil, având zi de zi același ritm monoton, chiar și atunci mă ajuta să visez. Avea o tresărire ciudată. O emoție. Îmi încălzea ochii, mâinile și mă amintea tremurat. Atunci, mai mult ca oricând, lumile mele tremurau în ochii mei. Totul devenea asemeni unui soare ce răsare într-o mare de apă...fără valuri. Inima mea se unduia..tăcând. Iar eu simțeam că nu mai am aer în timp ce-mi resuscitam toate visele din nou și din nou până când "el"...omul meu imaginar se modela din nou și îmi zâmbea de undeva de acolo...din ochii soarelui. Era ca și când mi-ar fi dansat în ploaie un Fred Astaire. Și ar fi fost acolo doar să îmi ia lumea de mână. Să o mângâie, să o liniștească, să îi așeze tâmplele peste palma lui și să îi murmure încet povești cântate despre atât de multe ce ar putea să fie. Iar eu adormeam încet din nou în lumea mea obișnuită unde nu am știut niciodată să fiu femeie. Nici iubită. Am fost doar mamă. Și am învățat să fiu una bună. Să fiu elf, prințesă, spiriduș, soare, lună, pământ. O punte între visul unui copil și viața pe care v-a trebui să o înfrunte într-o zi. Asta m-a ajutat să învăț imposibilul și invincibilul. În ochii sufletului unui copil, mama este centru Universului, punctul de echilibru și fundația care nu poate fi și nu are dreptul să cadă. Nici atunci, când lumea ei este o ruină. Am fost prietenă. Și am fost un post de avangardă. Am fost și fântână unde au poposit oameni. Și am învățat să uit. Să uit că inima are voie să zburde prin câmpuri întregi de maci. Că are voie să plângă. Să râdă. Să spere. Să modeleze vise. Altele. Eu am închis-o în mine mie. Dar, se pare că ea poate recunoaște iubirea chiar și așa...fără să o vadă, fără să o atingă. Doar...după o altă bătaie de inimă. Și bătaia aceea a venit atât de frumos. De nesperat. Ați simțit vreodată că vă dezghețați? Că mâinile încep să tremure în timp ce prin ele curg din nou emoții? Că ochii plâng și râd singuri? Că inima o ia atât de razna încât este peste tot: în obraji, în gât, în stomac, în privire? Și..., așa l-am recunoscut și eu pe el. Avea în sfârșit un chip și un zâmbet atât de senin. Zâmbetul...care îmi fusese de atât de multe ori soare și lună lumilor mele pierdute, închise, reci, ruinate. Zâmbetul care îmi adormise de atâtea ori inima în căușul privirii lui... Și...într-o singură clipă am învățat ceea ce uitasem de atâta amar de vreme. Să fiu femeie. Dar nu iubită. Să știu că voi iubi mereu fără să îmi fac vise sau să dărâm lumi. Și voi iubi mereu un om pentru că nu știu să fac altceva. Nu vreau. Nu pot. Decât să trăiesc din nou fără femeia aceasta vie din mine, mai bine să uit ce gust are aerul când îl inspiri dimineața. Nu știu cum se sfârșesc visele când nu mai sunt. Nici unde se duc ele. Bănuiesc că devin stele și le ulegem în suflet. Dar nu știu sigur. Nu mi-am împlinit nici unul. De aceea, nu am cum să știu cum se va sfârși acest vis al meu. Însă, știu că este frumos așa cum este. Acum știu că pot trăi cu oricine și să mă bucur de puțin. Pot să trăiesc și singură și să mă bucur de asta. Dar nu pot trăi fără acest sentiment. Nu mai vreau. Cum spuneam cândva, chiar și umbrele sunt frumoase. Ele arată că există lumină :). Pot face pașii să se vadă mai frumoși. Chiar și când nu îți sunt alături. Dacă nu aș mai putea atinge cu iubirea mea, pașii tăi...aș muri încet. Toată lumea mea s-ar transforma în fluturi fără praf pe aripi. Timpul ar îngheța, iar lumile mele ar ploua cu fluturi... Nu cer nimic. Și nici nu aștept ceva. Sunt omul care mă mulțumesc cu lumina ta în inima mea. Am totuși o dorință. Să fii! Să fii cu toată ființa ta! Și, să fii fericit!!! Și cum spuneam, iubirea nu se poate descrie. Locul ei este în inima noastră, iar când noi nu vom mai fi, ea se va transforma în stele...


7 februarie 2012

Scenariu de demult...

(Sursa foto: internet)

Ştii tu cum era timpul când nu te-am cunoscut? Un film alb-negru. Un scenariu care se tot repeta obsesiv. Uneori noaptea, adânc, adânc în miez de lună, mă dezbrăcam de gânduri, de nelinişti, de neîmplinri, mă urcam ca şi de obicei pe pervazul de la fereastră şi...visam. Mă întrebam dacă am înnebunit sau cineva, acolo este numai şi numai pentru mine aşa cum simţeam eu. Mă întrebam dacă luna îţi zâmbea şi ţie aşa cum o făcea cu mine. Mă întrebam...oare cum priveşte el luna asta mare şi frumoasă? Din ce parte? Uneori te simţeam ca pe o chemare...departe. Te auzeam. Inima începea să îmi bată nebueşte. Nici să respir nu puteam. Şi cât de aproape erai. La o aruncătură de suflet. Nu ţi-am dat niciodată vreo asemănare. Nu te-am dorit cumva anume. Eu ţi-am conturat doar sufletul. Mi-am jurat că doar după el te voi recunoaşte în această viaţă şi toate celelalte. După bătaia inimii tale pe inima mea. După bătaia inimii mele pe inima ta. O mănuşă peste mâna perfectă. Singura căreia nu îi este nici mică, nici mare...care atunci când se închide nu devine strânsoare ci...căuş. Câteodată, atingeam fereastra cu palma. Încet. Tu coborai toate treptele gândurilor mele şi îţi aşezai palma încet peste a mea. Între noi doar o sticlă. Şi noi. Fiecare în colţul lui de lume. În colţul lui de viaţă. Răzbind. Traversând. Căzând. Ridicându-se. Căutându-se. Şi sticla aceea era atât de rece uneori. Mai ales când ploua. Lacrimi pe care nu le puteam şterge. Dar pe care le-am cules şi mi-am promis că ţi le voi dărui zâmbete. Să el ai o viaţă de drum bun şi frumos. Ştii tu cum a fost primul meu dans în liceu? Cu tine. Am închis ochii, te-am conturat şi tu ai fost acolo. Mi-ai pus mâinile în jurul taliei şi m-ai sprijinit. Aveai un costum negru, iar eu o rochiţă largă, vaporoasă şi sidefată ca de prinţesă. Nu îmi amintesc culoarea rochiei, dar îmi amintesc cântecul inimii tale. Uitasem toţi paşii, dar tu mi i-ai amintit pe toţi doar privindu-mă. Aşa ai făcut în toţi aceşti ani în care îmi eşti departe. M-ai învăţat să păşesc doar privindu-mă...de indiferent de unde ai fi fost. Ai fost întotdeauna Prinţul meu. Iar eu Cenuşăreasa ta. Inima ta şi doar a ta este condurul perfect inimii mele!!! Fără ea, niciodată nu voi fi întreagă. Eşti jumătatea celeilalte bătăi de inimă...Când nu eşti...inima mea e şchioapă... Ştii asta, nu? Într-o zi, nu foarte departe ai să o auzi. Mâna ta se va aşeza peste pieptul meu, iar ea...te va plimba peste toată viaţa mea...liberă şi desculţă! Atunci, vei ştii mai multe şi vei cânta după ritmul ei, aşa cum ea a respirat mereu după ritmul tău...pentru că nu e aşa că nu am putea altfel? O iubire atât de mare, nu poate să moară. Timpul, nu are putere asupra ei...Numai inima! Iar tu, eşti mereu în inima mea .....

Eu, între viaţa mea şi..."Eat pray love"...



"E unul dintre locurile cele mai liniştite şi solitare din Roma. Oraşul s-a dezvoltat în jurul lui de-a lungul secolelor. Pare o rană frumoasă, ca o decepţie în dragoste de care te agăţi din plăcerea de a suferi.Toţi ne dorim ca lucrurile să rămână neschimbate, David. Ne conformăm şi trăim nefericiţi de frica schimbării, de teamă că totul o să se dărâme peste noi.
Apoi m-am uitat la locul acesta. La haos, acesta este cuvântul. La felul în care a fost adaptat, incendiat, jefuit, şi totuşi s-a găsit o metodă de a fi reconstruit. Am fost din nou convinsă că poate nu viaţa mea a fost atât de haotică, ci lumea, iar unica greşeală e să încerci să te ataşezi de ea. Ruinele sunt un dar. Ruinele sunt calea transformării. Trebuie să fim pregătiţi pentru infinitele căi de transformare."

Zilele trecute, m-am uitat prima dată la filmul "Eat pray love" cu Julia Roberts. Mi l-a recomandat draga mea, Adi, în mijlocul unei discuţii de-ale noastre. Una în care visam ca de obicei...împreună. Aşa cum doar noi două ştim. Avem o lume a noastră. Parcă mereu ar fi fost acolo. Ştiţi? Ca un glob din acela pe care îl primeşti iarna. Pe care dacă îl scuturi începe să ningă, iar tu începi să vezi ca niciodată...ceva :).

Trebuia să descopăr ceva anume şi cum să nu îmi fi dorit să caut răspunsul în acea minune de film? Totul părea că mă aminteşte. Zâmbeam mereu, deoarece m-am revăzut pe mine. Viaţa mea nu a fost mereu liniştită. A fost asemeni unei bule frumoase de săpun. Părea un curcubeu de culori, dar era defapt un vis care odată ajuns într-un punct anume...s-a spart. Atunci am realizat cât de efemere sunt lucrurile făcute în pripă. Fără profunzime. Din copilărie sau poate dintr-un sentiment ce pare profund, dar e defapt înşelător, dacă nu îl treci prin prisma inimii. Atunci, am ştiut că viaţa nu trebuie să fie o bulă de săpun ci o scară solidă din cărămizi de dragoste, înţelepciune, răbdare şi înţelegere. Viaţa trebuie să fie echilibru şi armonie cu tine însuţi. Şi totuşi, mi-am refăcut bula de săpun. Pentru că aşa sunt eu. Un om care nu învaţă lecţia durerii prea repede. Un om care se încăpăţânează să creadă că poate schimba oamenii. Destinele. Că poate face o relaţie să meargă şi când aceasta nu are cum...pentru că îi lipsesc pârghiile acelea care o clintesc din loc. Dar ce pot spune? Asta sunt eu :) şi mă iau aşa cum sunt. Mâ învăţ încet, încet şi mă repet ca pe o lecţie. Uneori îmi vine să dau cu mine de toţi pereţii. Alteori îmi vine să iau totul în spate ca pe o carapace de melc şi să plec. Departe. În alte cazuri, mă bucur de faptul că sunt cum sunt. Şi, de cele mai multe ori mi-ar plăcea să pot lua unele lucrui de la capăt. Şi, în momentul acela, chiar asta fac. Transform. Durerile, eşecurile, lecţiile prost învăţate în...altceva, în ceva luminos. Într-un far. Pentru mine. Pentru cei dragi mie. Pentru cei care întâmplător sau nu, văd lumina farului. Nimic în viaţă nu e zadarnic. Totul se reciclează din rău în bun, din lacrimi în zâmbet, din eşec în împlinire. Nici răul nu e absolut, dar nici binele omniprezent. fiecare suntem un pic din toate. Asta înseamnă echilibru defapt. Să fi om, dar în cea mai mare parte din viaţa ta să îţi doreşti şi să reuşeşti să rămâi un om bun...

„ Am fost înşelată, judecată, tatuată, dar sunt în picioare şi nu mă dau bătută.“

Asta a fost mereu călăuza mea în viaţă. Să nu fiu struţ. Să îmi înfrunt problemele. Să cad o vreme în genunchi, să plâng, să urlu, să strig, să mă răscolesc şi să adun pământul sub unghii, sub piele, iar apoi, după ce am făcut asta...să mă ridic. Să mă spăl de durere şi să zâmbesc. Zâmbetul este o cheie cu care putem deschide suflete! Chiar şi pe ale noastre!

„Nu tebuie să-ţi îngădui niciodată să te prăbuşeşti, pentru că dacă faci asta vei avea tendinţa s-o tot repeţi. Trebuie să te mobilizezi să rămâi puternic“

Astfel că, pe măsură ce mă uitam la film, am realizat că singurul răspuns la căutarea oamenilor (oricare ar fi asta...) este...IUBIREA!
Omul, doar atunci începe să caute! Când nu se simte iubit pe deplin, când simte că nu iubeşte deplin sau când pierde iubirea cuiva! Cei care nu au avut-o niciodată, nu o caută. Aceia o aşteaptă. Nu ai cum să cauţi ceva ce nu ştii să recunoşti decât după ce ţi se întâmplă cu adevărat. Sau după ce ai avut experienţe similare cu iubirea care îţi dau voie să recunoşti că ai greşit şi astfel ştii să porneşti în căutarea celei adevărate.

Şi, am mai descoperit ceva. Ceva uimitor. Că nu întotdeauna trebuie să pleci undeva anume ca să găseşti iubirea sau transformarea...deşi, majoritatea asta simţim...să evadăm din noi, din lumea noastră, in tot ce am ştiut până atunci. Înainte de toate, trebuie să te găseşti pe tine, iar tu eşti în tine. Şi Dumnezeu de asemenea. EL nu caută în noi pe altcineva sau altceva. EL ne ştie pe de rost pe toţi şi ne iubeşte. Simplu. Frumos. Dezinteresat. Noi suntem cei care dorim să ne schimbăm. Şi ca să fim sinceri, ar trebui să recunoaştem că dorim această schimbare pentru noi în primul rând. Pentru că nu ne mai placem. Ne dorim altceva de la noi. Acesta este pasul decisiv. Recunoaşterea. Recunoaşterea nevoii de schimbare. Cu noi. În noi. Trebuie însă să ştim că EL ne va iubi oricum. Probabil însă va fi mai fericit pentru noi ştiindu-ne împăcaţi cu noi şi viaţa noastră :).

“…Destinul e si el tot o relatie – o harjoana intre gratia divina si efortul dedicat al fiecaruia. Nu ai niciun control peste jumatate din el; iar cealalta jumatate e cu totul in mainile tale, iar actiunile pe care le intreprinzi au consecinte cuantificabile. Omul nu e nicio marioneta in mainile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e cate putin din fiecare. Galopam prin viata ca niste acrobati de circ, cu picioarele sprijinite pe spinarile a doi cai care alearga unul langa celalalt, un picior pe calul numit „destin”, celalalt pe calul numit „liberul-arbitru”. Si intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem in fiecare zi e: cum ii deosebim intre ei?Pe care din cei doi cai trebuie sa-l lasam in pace, nefacandu-ne griji din cauza lui, pentru ca oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie sa-l strunim din toate puterile?

Cand vine vorba de soarta mea, sunt foarte putine aspecte pe care nu le pot controla; dar sunt foarte multe lucruri care-mi cad mie in grija. E de datoria mea sa cumpar anumite bilete la loterie, sporindu-mi in felul asta sansele de a fi multumita.
Eu decid cum imi petrec timpul, cu cine intreactionez, cu cine imi impart corpul si viata si energia si banii…si, cel mai important, eu imi aleg CE gandesc…”

Apoi...am ajuns la sufletul pereche, care nu e mereu persoana iubită. Sufletul pereche poate fi un prieten, o prietenă, un om oarecare. Ne regăsim în unii oameni uneori ca şi când ne-am scălda într-o oază de lumină.

„Probabil că un suflet pereche adevărat e cea mai importantă persoană pe care ţi-e dat să o întâlneşti în viaţă, pentru că-ţi dărâmă toate prejudecăţile şi te obligă să te trezeşti“

Vezi, Adriana mea? De asta ne-am întâlnit noi şi de asta ne vom rămâne. Pentru că suntem aripi ce nu pot zbura frumos decât împreună. Tu mă înveţi pe mine. Eu te învăţ pe tine. Tu mă ridici pe mine să privesc şi să nu uit soarele pe faţă, iar eu te ridic pe tine să îţi arat lumina de sub norii trecători. Ne-am întâlnit pentru că iubirea trebuie să fie rotundă. Tu, m-ai completat şi întregit pe mine. Cel mai frumos...

Şi în final, mă întorc de unde am pornit...

“Întoarce-te mereu în centrul inimii tale, acolo sigur vei găsi, de fiecare dată, pacea“.

Deci...inima este casa unde ne locuiesc toate emoţiile, trăirile, sentimentele şi oamenii frumoşi! Iar tu iubita mea Adriana...eşti cel mai în centrul ei...

1 februarie 2012

Orice fortăreață poate să cadă


În general oamenii vorbesc de neîncredere. Eu spun însă, că nu este vorba de lipsa de încredere. Nu este vorba de a-ți deschide inima în fața oamenilor. Nu este vorba de răutate. Este vorba de teamă. De teama de a fi respins. De teama de a nu ți se dărui înapoi. De teama de a nu fi iubit. Teama de durere, singurătate și tristeţe.
Oamenii nu înțeleg însă că cel mai important lucru nu este să nu suferi ci să înveți din suferința ta. Nu trebuie să te închizi în tine ca într-o carapace lăsând lumea pe dinafară. Orice fortăreață poate să cadă. Iar asta, deoarece toți oamenii avem lumea pe dinăuntru! În noi. În mintea noastră. În inima noastră. Iar ea...se va deschide mai devreme sau mai târziu.
Mai bine să suferi din dragoste, decât să suferi că nu ai cunoscut niciodată acest sentiment!
Mai bine să suferi de trădarea unei persoane, decât să treci printre oameni ca și când aceștia nici nu ar fi în jurul tău. E ca și cum din cauză că ai luat o gură de apă sărată din mare, nu ai mai vrea să îi privești sau să îi atingi valurile!
Cu alte cuvinte, prefer să fiu orice în viața ta, decât să nu îți fiu în preajmă, iar teama din sufletul meu, nu mă va împiedica să îți zâmbesc într-o zi de iarnă, în timp ce în jur va fi atât de multă zăpadă...:)!