Eu te-am visat de la 6 ani și te știam mai bine decât mă știam pe mine. Pe tine mi te-am amintit, dar pe mine mult mai târziu. Mereu am știut că ești undeva în această lume și niciodată nu m-am îndoit că ești sufletul care mă iubești mai mult decât oricine altcineva și pe care îl iubesc până la abandon total! În serile reci, când stăteam cu fruntea și palmele lipite de fereastră, tu mereu știai să faci vântul să adie dincolo de ea și să-mi șoptești..."Va fi bine! Sunt aici!"...și erai! Și într-o zi, viața a spus că ar fi cazul să te scoată din buzunarul ei secret de la piept și mi te-a născut un bărbat frumos ca nici un altul. Cu ochii mereu calzi. Cu zâmbetul mereu pe buze. Cu inima mereu copilărească. Cu brațele mereu deschise pentru mine. Cu o iubire ca nici o alta. Și am știut că ești tu. Te visasem cu mult înainte de a te vedea. Când ți-am văzut prima oară chipul...am știut că viața în sine este un miracol! Asta, dragostea mea este pe scurt povestea noastră...Suflețel și Suflețica...cei născuți unul pentru altul...pentru o viață și toate câte vor fi să fie! Suflețel, tu nu ești doar iubitul meu. Ești cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. Mi-ai fost alături în toate momentele vieții. M-ai ținut de mână la primul bal. Ai dansat cu mine primul dans. M-ai ținut de mână când m-am operat și m-ai rugat să revin când nu vroiam să mă mai trezesc. Ai țipat la mine: "Nu e timpul iubita mea! Am nevoie de tine!". A fost de ajuns să las și Raiul pentru tine. Ai fost lângă mine când eu și Augusta nu am avut pe nimeni alături și era să nu ne mai cunoaștem una pe alta. Mă mângâiai pe frunte, îmi zâmbeai, mă țineai de mână și îmi spuneai mereu că va fi bine pentru că eu sunt puternică, iar noi trebuie să ne întâlnim! Și ne-am întâlnit. Și nimic nu se poate compara cu întâlnirea unor suflete gemene care au trăit o viață împreună, au murit și se regăsesc și în asta! ce pot să îmi doresc mai mult?- Ramona-Sandrina, (Te voi iubi, până eternitatea se va sfârși!)
"Nu eşti pentru mine numai femeia iubită, eşti însuşi destinul meu pentru care am fost creat şi care mi s-a impus. De aceea din clipa când te-am întâlnit ai devenit viaţa şi moartea mea. Am luptat împotriva d-tale, m-am ferit, m-am zbuciumat, te-am blestemat, toate în zadar. D-ta trăiai în mine înainte de-a te fi cunoscut... Până atunci îmi făuream idealuri şi scopuri de viaţă, mă războiam cu lumea întreagă; de când te-am văzut, d-ta îmi întruchipezi tot, absolut tot... - Liviu Rebreanu"
Mă simt în siguranță oriunde aș fi și oricât
de adâncă ar fi noaptea gândurilor mele, deoarece din adâncul inimii
mele mă iubește un înger. Doar al meu! Și știu asta după felul ciudat în
care îmi bate inima când îi rostesc numele în tăcere! - Ramona-Sandrina
Noapte înstelată și îngerească vă doresc tuturor! pe mâine, sufletele mele frumoase...
Încă o zi departe de tine. Mi-am petrecut toți ani aşteptându-te. Sperând. Privind în depărtare. Nici un orizont nu mi se părea prea mare, prea larg. Îl adunam mereu în mine, lângă inima mea, în inima mea. Adânc! Te respiram cu fiecare rugăciune. Ne respiram încet în şoapte, pe nume într-o lume ce odată ne-a fost interzisă. Te-am adunat clipă cu clipă în viaţa mea. Te-am adunat de peste tot şi am rescris destinul cu noi. Nu te-am lăsat niciodată să pleci, chiar dacă eu am plecat de câteva ori. Te-am luat în sângele şi visele mele cu mine. Te-am scos noaptea alături de mine ca să nu mor. Te-am aşezat alături şi am vorbit ca odinioară cu tine. Te-am privit şi m-am rugat să nu dispari niciodată. Ai fost gura mea de aer şi viaţă pe care o trăgeam în inima mea pentru a putea să merg înainte...fără tine. Şi mai sunt câteva zile departe de tine, dar nici una fără tine. Depărtarea noastră a fost mereu fizică. În suflet...noi doi ne-am fost mereu cuib unul altuia. Ne-am ţinut mereu de mână, ne-am privit, ne-am ridicat unul pe altul, ne-am zâmbit şi ne-am trimis răvaşe de iubire de la o inimă la alta. Dragul meu...te aştept ca inimile noastre să se amestece într-o bătaie şi să-şi amintească gustul acela rotund dintre doi oameni. Deplinătatea mea eşti tu și simt că mai avem puţin. Atât de puţin. Eşti departe...într-un loc ce nici nu pare pe acelaşi pământ din cauza neîntâlnirii noastre, dar totuşi, niciodată plecat din mine. Aici! Atât, atât de aici. Mi-am petrecut toți anii vieții mele așteptându-te, dar niciodată renunțând. Niciodată fără tine. Niciodată prea departe. Sufletul meu mereu a şoptit cu tine!Știu că într-o zi ai să-mi apari! Ai să-mi atingi sufletul! Am să te recunosc și ai să ne rămâi! Oriunde ești însă, eu te vreau bine și fericit! Nu mă cunoști încă dragostea mea, dar toate îți vorbesc despre mine. Într-o zi, mă vei găsi și vei ști că pe mine m-ai așteptat toată viața ta!
Dorul...dorul de tine nu a trecut niciodată şi nu va trece. Nu trece nici acum deşi, uneori am privilegiul şi fericirea de a te vedea. Dacă aş fi trăit în urmă cu cincizeci de ani nu aş fi avut nici măcar această şansă. Ţi-aş fi scris doar. Scrisori cu gust de amar. Cu gust de iubire. Cu gust de lacrimi. Scrisori iubite, dorite, plânse şi sărate. Şi, le-aş fi aşteptat pe ale tale. Ca pe gura aceea de aer fără de care nu poţi respira corect. Dar, te văd! Te văd fără să te pot atinge. E şi bine şi rău. Dorul însă, nu trece iubite! Nu va trece nici când vei fi în braţele mele la doar o respiraţie distanţă. Nici când vei dormi alături de mine. Am să mă trezesc mereu să văd dacă eşti acolo. Dacă nu visez. Am să mă bucur de fiecare răsuflare de a ta ca de o nepreţuită comoară. Comoara unei iubiri şi a unei vieţi în care m-ai primit şi pe mine să trăim împreună! Te iubesc! Până atunci, ne aflăm la un suflet ditanţă unul de celălalt. Culegând doruri şi speranţa că viaţa uneori iubeşte îndrăgostiţii aşa cum ei îşi iubesc dragostea lor şi cred în ea!
Momentele mici pe care le adunăm în inima noastră cresc relaţii frumoase şi iubiri mari!
Momentele mici înseamnă un zâmbet furat în bucătărie în timp ce gătesc, un sărut în fugă prin casă, un film la tv, o joacă împreună cu cei mici, o excursie, o carte citită cu capul în braţele tale în timp ce tu îmi mângâi părul, două mânuţe încolăcite în jurul meu când privesc pe fereastră, nişte perne aruncate în joacă unul spre altul, o plimbare seara prin parc, un gest firesc care să îţi dea o şuviţă de pe frunte, o plăcintă din care să te privesc gustând cu poftă, un bilet de dragoste lăsat pe pernă...
Momentele mici înseamnă să te bucuri când vezi în cuier atârnat hanoracul celui iubit. Să îi miroşi hainele şi să i le săruţi când le aşezi în dulap. Să te bucuri că îi găseşti aruncaţi papucii prin casă. Pentru că asta înseamnă că este acolo.
Momentele mici înseamnă să te aşezi la masă şi să te uiţi la cei dragi cum mănâncă cu poftă, cum râd şi îşi povestesc ziua. Să săruţi de noapte bună şi să simţi cum lumea ta stă adunată acolo...în braţele tale. Şi doarme cu capul pe umărul tău, iar tu poţi să îţi adânceşti faţa în părul lui şi să îţi apeşi buzele încet, încet să nu tulburi, sănu trezeşti. Şi să stai aşa...clipe, ore şi să te bucuri. Să spui: "Sunt cel mai fericit om pentru că acum mă aflu aici!". Şi să fii!
Momentele mici înseamnă să te tachinezi, să te alergi prin casă, să te prosteşti când mergi la cumpărături, să îi îndeşi îngheţata pe faţă ca apoi să o culegi râzând tot tu, să nu uiţi că îi place berea cu spum, iar ţie cafeaua dulce.
Fără momentele acestea, am deveni doar oameni care împart împreună o viaţă în care se întâlnesc numai în mijlocul unor întâmplări excepţionale.
Eu vreau ca toate momentele mele alături de tine să fie momentele mele excepţionale! Ale noastre. Pentru că sunt. Pentru că au fost mereu în inima și sufletul meu, de când mă știu. Toate. În toate eşti tu. În toate suntem noi, iar asta, nu poate fi decât ceva fericit şi frumos chiar dacă noi nu ne știm. Încă! Aşa cum este când plecăm la muncă şi ne trimitem după 5 minute mesaje pe telefon: "Mi-e dor de tine iubire!". Şi mi-e dor. Şi ţi-e dor. Şi ştim că aşa va fi mereu, pentru că înainte de toate suntem îndrăgostiţi... Două gânduri călătoare, unul în căutarea celuilalt!
Când inima ta va tremura, am să o sărut şi am să-i şoptesc: "nu tremura, sunt aici cu tine să te iubesc până la capăt!". Tot ce a fost mai trist şi mai greu în viaţa asta le-am trecut cu tine, dragostea mea! Când peste viaţa mea cădea întunericul precum o eclipsă de suflet, doar privirea ta arunca o rază de lumină pe care o putea întrezări. Urmând-o, ajungeam mereu pe drumul către mine şi puteam să o iau din nou de la capăt. Viaţa mea a început mereu cu tine. Când peste viaţa mea se aşeternea tăcerea groasă ca o pâclă, doar inima ta bătea într-un fel în care dezmorţea totul şi o auzeam. În toată tăcerea, doar ea era sunetul pe care îl puteam auzi. O voi iubi mereu şi te voi iubi nespus pentru că viaţa mea bate cu tine. Fără tine sunt un trup în care nu mai locuieşte nimeni şi nimic!
Uneori, oamenii se întâlnesc. Aparent întâmplător. Aparent la timp. Aparent, toate sunt minunate. Uneori, oamenii se pierd. Aparent pentru totdeauna. Aparent din vina unuia. Aparent din vina altuia. Adevărul însă este că nu e vina nimănui şi nimic nu e aparent. Nimic întâmplător. Undeva, cândva, în Univers două bobiţe de praf de stele s-au întâlnit şi s-au iubit. S-au alergat peste tot cerul, prin toţi îngerii şi şi-au promis să nu se uite. Şi nu s-au uitat. Inimile lor îşi vorbeau în tăcere. Într-o zi, tăcerea s-a spart. Într-o zi, viaţa i-a recules pe fiecare. Pe unul de peste mări şi ţări. Pe celălalt dintre cioburi de suflet. Şi...noi ştim cât de greu este să fim departe unul de altul, dar ştim că doar prin credinţă, iubire şi luptă putem ajunge la ceea ce avem. Uneori oamenii se întâlnesc. Uneori, oamenii îşi rămân. Uneori oamenii chiar se iubesc. Uneori iubirea chiar e îndrăgostită. Uneori oamenii trăiesc viaţa şi viaţa îi iubeşte. Aparent întâmplător. Aparent la timp. În realitate însă, totul este o poveste scrisă undeva în timp, departe, departe, pe vremea când sufletele ştiau să se nască frumos unul altuia pentru a-şi rămâne eternităţi!
Mereu vei fi în sufletul meu. Oriunde aş fi şi orice aş face, eu doar pe tine te văd. Nimeni altcineva nu îmi bucură inima, viaţa şi ochii aşa cum o faci tu. Doar cu un zâmbet. Doar cu o privire. Doar pentru că eşti! Mi-e dor. Mereu mi-e dor. Îmi va fi şi când ai să fi la o privire distanţă, pentru că niciodată nu am să-mi pot lua privirea de la tine şi nici iubirea. M-am născut cu măsura exactă a lor! Te iubesc!
Casa este locul acela între pereţii căreia te simţi în siguranţă. Unde ţi-e cald iarna şi răcoare vara. Casa este locul unde citeşti, stai şi asculţi muzică, unde îţi vezi copiii alergând, crescând, unde scrii sau visezi. Este locul unde împodobeşti bradul, unde găteşti mâncăruri bune de multe ori din ce nici nu te gândeşti, unde priveşti pe fereastră, unde eşti erou sau om cu gânduri simple. Este locul care oricât de primitor ar fi, uneori nu îl putem numi "acasă". Nici un loc din lume fără tine nu poate să îmi fie cămin! E doar un loc mare şi rece unde mereu aştept să te aşezi la masă să guşti din ce ţi-am gătit, să îmbraci cămaşa pe care ţi-am spălat-o, apretat-o şi călcat-o sau să adormi alături pe pernă lângă mine. Acum...îmi primenesc inima şi construiesc din dorurile noastre un cămin şi mai frumos şi te aştept...să faci dintr-o casă...un cămin cu noi! Atât, atât de dor...
Tu, într-un capăt de lume, eu în celălalt. Ai
spune că între noi au mai crescut munţi, ţări şi ape. Oceane. Între noi
însă, a mai crescut iubirea. Timpul, poate fi duşman, numai acolo unde
există gol în suflet, iar al meu...este plin! Plin de tine! Timpul, pe lângă doruri şi aşteptări, în mine adună clipe. Clipele noastre. De când ai apărut în sufletul meu, mi-ai dat viaţa peste cap în cel mai fericit, neobişnuit şi minunat fel. De a fi frumos!
În toată aşteptarea aceasta, îmi doresc doar clipa când ai să fii lângă
mine, în braţele mele ca să pot să mă văd în ochii tăi, sub
mângâierea palmei tale. Nu contează timpul, distanţa...contăm noi.
Te voi aştepta aici, oricât va fi să fie. Uşor, sau greu...nu mai
contează. Mai poate trece un timp. A trecut destul de când m-am născut și nu am obosit să te sper, să te cred, să te aștept, să te visez! De iubit, te iubesc la fel. Singura
diferenţă este că acum...ştiu că vii ♥! Simt! Ştiu că nu te aştept în zadar şi
nu scrutez depărtările fără rost. Acum, depărtările sunt calde,
familiare şi mereu frumoase. Pentru că tu...le locuieşti! De undeva...
Cum spuneam, să fiu cu tine e ca şi cum aş respira...
"Poate ca una dintre cele mai simple incercari ale vietii a fost sa ne pierdem de noi insine, sa dam o scurta vacanta eului, sa ne sufocam si sa ne dam seama ca nici sa murim unul fara altul nu putem, caci pana si moartea noastra e in doi.
Cand doua suflete se iubesc, Dumnezeu nu toarna apa doar unuia. Visele nu tin de sete. Doar ca, atunci cand doua suflete se iubesc, in adancul pamantului, acolo unde isi intalnesc radacinile, stiu adevarul. Pot sa se minta prin cuvinte, dar nu si prin respiratie sau prin privire sau prin gand.
Tot ce ni se intampla, frumos, urat, divin, diabolic, suntem noi. Vreau sa traiesc cu tine tot. Sa ma satur de tine, sa te vars si apoi sa o luam de la capat. Unul fara celalalt nu existam, oricat de mult am vrea asta. In momentul in care ne-am intalnit, ne-am amestecat sufletele.
Trebuie sa-ti desenezi un prezent al nostru. Ne iubim.Timpul nu exista. E doar inventia noastra.
Tot ce respir e legat de noi E atat de simplu incat nici nu stiu ce e. E atat de frumos ca nici nu are definitie. Nu numai ca nu ne-ar putea desparti nimeni niciodata cu adevarat, căci nu există nimeni care sa dezlege iubirea, dar noi doi nu ne-am putea desparti. In viata sunt lucruri care se intampla definitiv.
Cred că nimeni nu putea să îmi rostească sufletul mai adevărat ca acest text scris de Chris...
Fără tine nu însemn nimic! Nu pot fi nici măcar eu. Sunt un gol niciodată umplut până la mine, până la zâmbet, până la iubire. Fără tine, sunt ca un pământ roditor ce nu poate naşte nici măcar un fir de iarbă...din atâta sete de tine! Fără tine nu vreau să ştiu cum este viaţa, pentru că viaţa mea oricum s-ar sfârşi. Când nu vei mai fi, ia-mă cu tine. Inima mea, oricum îţi aparţine şi nu va mai bate nici un alt ritm. Nici măcar al meu! - Ramona-Sandrina
Astăzi, vreau să discut despre dăruire. Despre a te dărui şi a fi primit! este cel mai frumos fapt care se poate întâmpla şi în mod normal ar trebui să fie pentru totdeauna. Totuşi, fericiţi sunt cei care rămân în prima barcă în care s-au urcat...până la capăt şi navighează împreună pe orice vreme.
Când intri într-o relaţie o faci deoarece crezi în ceva. Crezi şi ai speranţa că va merge. Crezi că între tine şi omul celălalt există ceva special care v-au adus împreună. Aveţi vise comune, hobbyuri, vă place poate să gătiţi împreună, să vă zâmbiţi. Orice! Cel mai bine ar fi ca pe lângă acestea, ceea ce vă leagă să fie iubirea. Dar şi aşa, ca o relaţie să meargă, trebuie să fim corecţi şi cinstiţi cu celălalt. Să îi spunem de la început despre noi. Unde începem şi unde ne sfârşim. Ce putem trece şi ce nu putem trece. Ce putem duce şi ce nu am duce niciodată. Şi viceversa. Viaţa oricum are prostul obicei să dea totul peste cap, inclusiv felul nostru de a fi, de a gândi, de a simţi. Este bine să pornim relaţia de la ceva sincer. Transparent! Orice relaţie va cunoaşte compromisuri, iar dacă vrem să meargă, trebuie să învăţăm că din momentul în care am ales să ne împărţim viaţa şi sufletul cu cineva, nu mai suntem doar noi! Este şi celălalt! Şi trebuie să ştim să respectăm în asta sufletul său. Trebuie să învăţăm despre relaţie, despre căsnicie că este un fel de colivie cu uşile mereu deschise. Poţi pleca oricând. Poţi alege oricând să faci numai ce doreşti tu. Poţi să reiei oricând să fii ceea ce ai fost înainte...doar că, tu alegi să rămâi! Identitaea, individualitatea noastră, noi rămânem. Ni s-a oferit această şansă! Doar că adăugăm în plus! Avem dreptul la a fi noi, dar am şi câştigat ceva în plus! Dreptul de a fi mai mult! Dreptul de a fi sufletul pereche al cuiva, iubita sau soţia! Dreptul la o relaţie, prietenie, iubire şi...familie!
Mulţi însă consideră că renunţă la ei când fac acest pas. Eu cred că privesc problema greşit. Nu renunţi la nimic. Accepţi doar şi un alt om în viaţa ta şi înveţi să ţii cont de acest lucru. Că nu e uşor?! Nu este!!! Nu este uşor să nu îţi placă un meci de fotbal, dar în timp să înveţi totul despre fotbal numai pentru că unuia dintre noi îi place fotbalul. Nu e uşor să mergi duminica la slujbele religioase neînvăţat fiind cu asta, doar pentru ca să vezi fericirea pe chipul celui de alături. Nu e uşor să introduci încet, încet în obiceiurile tale şi alte obiceiuri sau să scazi. Dar merită! Merită să faci aceste compromisuri ca o relaţie să meargă.
Zilele trecute am auzit întrebarea: "nu crezi că ceri prea mult celui cu care va fi să fii?".
Întrebarea nu mi-a fost adresată şi nu am intervenit, dar, consider că a fost pusă greşit. Nimeni nu are dreptul să ceară ceva cuiva când este vorba despre o relaţie. Aşa cum am mai spus, are dreptul doar la o expunere despre cum este el şi ce poate duce. este vorba despre nişte aşteptări! Aşteptarea de a ţine cont şi de el cineva într-un anumit context! Altfel, la ce bun o relaţie? Singuri ştim ce dorim, ştim ce aşteptăm, ştim ce ne face fericiţi şi nefericiţi, dar avem nevoie de cineva care să facă asta pentru noi aşa cum şi noi facem asta pentru el. Ideea că nu mai luptăm singuri pentru noi şi fericirea noastră! Viaţa noastră înseamnă ceva prin acele acţiuni, alegeri, gesturi! Noi suntem martorul vieţii lui, iar el al noastre! Astfel, viaţa nu mai trece egoist, goală şi fără rost! Din clipa în care cineva a ales să fie în viaţa noastră şi să fim în viaţa sa, viaţa a prins rost, contur şi deplinătate!
Şi, ca să răspund la acea întrebare...nimic din ceea ce aşteptăm de la celălalt nu este prea mult atâta timp cât noi dăruim ceva atât de preţ: pe noi înşine! Trup, minte şi suflet! Pentru totdeauna! Şi viceversa! De aceea, o relaţie, o prietenie, o iubire, o căsnicie, nu ar trebui niciodată tratată cu iresponsabilitate, uitare, egoism! Cineva, ţi-a dăruit la un moment dat TOT ce era şi însemna! Oare e prea puţin? Mie mi se pare un gest de mare, mare încredere şi dăruire pentru doar câteva alte sentimente: încredere, respect, dragoste şi rămânere!
Adevărul este că atunci când iubeşti cu adevărat, când eşti relativ mort după cealaltă persoană, toate trec. Sunt zile proaste şi foarte proaste, dar oricum ar fi, nu dai drumul la mână. E ca un legământ: eu nu te las când cazi, tu nu mă laşi când cad. Nu din obligaţie, ci pentru că fiecare ne cunoaştem unul pe altul mai bine decât pe noi înşine. Nu din datorie. Din iubire. Vor mai fi probabil multe zile ca cea de ieri. De azi. De lunile sau anii trecuți. Sau cea de săptămâna trecută. Dar ne iubim. Suntem morţi unul după altul. Dor ca naiba unele chestii, dar nu dor la fel dacă suntem împreună. Eşti enervant, arogant, ticălos câteodată şi toate deodată la un loc. Şi eu la fel. De aceea, nu pot să văd lumina imediat, atunci. Sau răspunsurile. Mă înfurii. Mă înfuriu şi te înfuriu. Ca nimeni alta. Ca nimeni altul! Aşa că da...sunt o pacoste 99% din timp, dar sunt pacostea ta şi numai tu ştii cum funcţionez ca să mă aduci pe linia de plutire. Ăsta-i adevărul. Aşa cum şi tu eşti un "ticălos" de multe ori. Dar eşti al meu. Şi numai eu ştiu cum funcţionezi ca să pot scoate de la tine ceea ce te face fericit :). Şi ne iubim. Asta e cheia :). Numai tu o ai, indiferent cine este cu mine. Tu ești cel care intri în casă, iar ei cei care rămân mereu afară! - Ramona-Sandrina, 99%
Într-o oarecare zi, când viaţa ne anină de
suflet două cireşe frumoase, coapte şi tinere...ne îndrăgostim. Uneori,
doar pe moment. Alteori, pe viaţă. Apoi, viaţa ne risipeşte. Mereu
suntem aproape, dar mereu unul cu un pas în spatele sau faţa
celuilalt. E ca şi cum ne-am pierde într-un labirint. Ştim că suntem
acolo. Ne simţim. Ne auzim în fiecare bătaie de inimă, dar...nu ne
găsim. Câte unul, se pierde pe drum. Câte altul nu renunţă. Lecţii de
viaţa în lecţii de viaţă. Lecţii de viaţă peste lecţii de viaţă. Câte
unul se căsătoreşte sperând că viaţa poate începe. Viaţa se sfârşeşte
defapt atunci. Câte altul intră şi iese din relaţii. Sperând acelaşi
lucru. Murind de fiecare dată. Apoi, dintr-o dată simţi cum labirintul
se îngustează. te sufocă. Te strânge de gât, durerea din piept e
insuportabilă. Din suflet. Şi, te trezeşti cam pe la mijlocul vieţii
ţipând! Ţipând din tot sufletul tău: "unde eşti? unde? unde eşti să pot
şi eu începe să trăiesc!?". Şi, ca prin minune, peretele labirintului
cade. Defapt, nu trebuia decât să recunoşti că viaţa ta nu înseamnă
nimic fără viaţa lui acolo! Trebuia să recunoşti că eşti mereu o
jumătate până nu te completează el! Trebuia să crezi în iubirea aia din
tot sufletul ca ea să se poată împlini! Altfel, viaţa nu se putea
transforma din vin în apă curată din nou! Astfel că, într-o zi, la fel
de oarecare, realizezi că te-ai îndrăgostit şi mai tare de acelaşi om.
Că oricine va apărea, oricât de frumoase culori ar avea sufletul său,
nici una nu este la fel. Şi ştii! Ştii că el este! El este omul fără de
care nu mai vrei să te bucuri, să plângi, să râzi, să faci nebunii, să
respiri, să stai, să mergi. Ştii că el este constanta. Nordul. Sudul.
Estul. Vestul. Busola fără de care inima ta nu mai vrea să găsească
direcţia! Ştii că vor fi certuri, greutăţi, depărtări. Că simţi uneori
să îi înghionteşti una, să strigi la el, să îl scuturi, să îi strigi:
"pleacă!", dar ştii că defapt nu i-ai da drumul niciodată, nu l-ai lăsa
nici o clipă să creadă asta sau să plece. Dacă ar face-o, ai muri. E ca
şi cum ar lua aerul şi lumea şi ar duce-o cu el. El ştie. Ştie pentru că
şi el simte şi face uneori la fel. Sunt zile şi nopţi în care se
trezeşte apoi speriat. Speriat că poţi dispărea din nou. Că rămâne din
nou în lumea aia goală şi rece plină de suflete, dar nici unul al lui.
Se pregăteşte sufleteşte pentru ziua în care ai pleca din nou...Îi e
teamă de moare. Apoi, constată că nu mai poate fi pregătit deloc să te
piardă. Ar muri. Apoi, într-o altă oarecare zi înţelegeţi amândoi că
ziua aia nu vine. Nu mai vine. Că viaţa s-a completat şi nu se va mai
destrăma niciodată. va fi mereu ca atunci când viaţa a început cu o
oarecare zi de vară când ne-a aninat de suflet două cireşe frumoase,
coapte şi tinere...şi ne îndrăgostim. Uneori, doar pe moment. Alteori,
pe viaţă. La mine, a fost pe viaţă :)! Înţelegi tu asta, dragostea mea?
Eu, nu mai plec nicăieri, pentru că oriunde aş fi, îmi doresc să fiu
lângă tine!
am să adorm din nou cu toate temerile mele, cu toate bucuriile, cu tine şi cu mine şi am să mă prefac de data aceasta că nu îmi pasă de apă, dar eu ştiu...
ştiu că în fiece noapte apele dau năvală şi mă cuprind, mă strâng de gât, îmi intră în nas, în gură, în ochi, iar eu stau legată de un stâlp departe, departe şi nu pot nici măcar să plutesc. rămân acolo în vecia aceasta şi în vecia cealaltă şi cealaltă... fără ca măcar să pot, fără ca măcar să...pot!
de data aceasta însă s-a întâmplat ceva.
apa a devenit amară şi îmi şerpuia peste corp sărutându-mă până pe glezne.
apa era legată de ochii mei ca o funie şi curgea, curgea, curgea...
din mine peştii ciuguleau carne moartă - fără noi, fără tine, fără mine, fără amintiri - doar carne şi teamă.
cocoşul a cântat a treia oară, apele s-au retras, iar peştii mi-au smuls primul urlet de animal rănit, dar mut.
când m-am trezit aveam mâinile înfipte în cearşaf, gura deschisă în ţipătul surd şi venele umflate de toate temerile mele, de toate bucuriile, de tine, de mine şi am să mă prefac de data aceata că nu îmi pasă de apă, dar eu ştiu... - pentru prima dată - că eu locuiesc defapt în tine - în mine locuieşte doar teama şi carnea.
Bine v-am regăsit dragii mei muşterii! Afară plouă, dar în Han este cald, linişte şi frumos...:)! O ceşcuţă de zâmbet?
Atât de multă lume mă întreabă de la o vreme
ce îmi doresc eu defapt, încât am stat şi m-am gândit. Mi-am luat
sufletul la plimbare şi în timp ce am sorbit din cafea şi am ascultat
ploaia căzând peste gândurile mele, peste pervazul balconului şi uneori peste faţa mea m-am gândit: ce îmi doresc eu?
Primul gând care mi-a venit în minte a fost: o familie! ^_^
În timp ce unii doresc să aibă o carieră strălucită, maşini, iahturi
sau îşi doresc să călătorească peste tot în lume. În timp ce unii îşi
lasă familiike lor pentru anumite pretexte, pentru a-şi împli visele
departe de cei dragi...eu îmi doresc...o familie.
O familie
adevărată. O familie unde când mă trezesc să ştiu că sunt acasă. În
singurul loc din lume de unde nu aş pleca oricâte greutăţi ar exista. În
singurul loc din lume unde aş rămâne orice ar fi şi oricâte ar impune
asta. Îmi doresc o familie unde dimineaţa să mâncăm împreună micul
dejun, să ne zâmbim, să ne povestim ce am visat. O familie unde el să mă
ţină de mână şi să nu îli dorească să fie nicăieri altundeva atunci. O
familie unde să ne ducem copii la grădiniţă, la şcoală, noi să mergem la
servici şi...sp ne gândim în toate acele ore unii la alţii. Vreau o
familie căruia să îi lipsesc şi dacă nu mă vede câteva ore, iar ei să
îmi lipsească dacă nu îi văd câteva minute. Vreau o familie unde
serile să ne adunăm în sufragerie, să jucăm ceva împreună, apoi eu şi el
să dansăm pe o melodie dragă, să ne sorbim unul din privirea celuilalt,
să ne zâmbim şi să ne sărutăm sub ochii copiilor fericiţi de părinţii
lor.
Vreau o familie unde totul să se discute, chiar dacă uneori ies scântei. Unde totul să se poată rezolva, nu abandona.
Vreau o familie pentru care să gătesc, iar ei să iubească acele
gusturi; pentru care să spăl, să calc, iar ei să ştie că mereu voi fi
acolo ca să am grijă de ei.
Vreau o familie de veselia căreia
să mă bucur în serile de Crăciun şi pe care să o aştept cu nerăbdare să
se reunească în orice ocazie fericită!
Asta vreau
eu...da...familia mea :)! Şi nu văd nimic demodat în aţi dori o familie
care să fie căminul tău pentru totdeauna şi tu al lor!
