4 decembrie, Focşani, Cartier Sud...sau despre cum ne ninge din poveşti...

Te uită cum ninge Decembre - Nicu Alifantis

Era undeva în jurul orei 20:00. De afară se auzeau râsete bucuroase, câteva pocnitori şi vântul. Nimic nu se compară cu această senzaţie de iarnă când stai în casă, iar pe la ferestre se aude cum viscoleşte. Întotdeauna am simţit vântul ca pe o entitate care vrea să împartă ceva cu noi, ceva din eternitatea timpului, ceva din eonii săi cărunţi. Uneori, parcă ne bate încet în geam...o dată, de două ori, iar a treia oară se aude un şuier asemeni unei chemări. Am deschis fereastra şi am închis ochii. Vântul mi-a  alintat chipul, mi-a ciufulit câteva şuviţe de pe frunte. Era rece şi profund. îl simţeam până în stomac. Obrajii mi se roşiseră, mâinile mi se răciseră, dar zâmbeam. Iubesc atât de mult iarna!!! Atât de mult! Am privit la cei care se distrau în faţa ferestrei mele. Nu erau copii. Erau nişte tineri entuziasmaţi ca şi mine probabil. Aici unde stau eu sunt foarte mulţi tineri şi copii. Îmi place asta. Stând la parter îi pot auzi când se joacă, când îşi râd unii de alţii făcându-şi tot felul de poante, îi aud când povestesc cum a fost la întâlnire sau la şcoală. Săpt'mâna trecută de exemplu m-au făcut să lăcrimez. Se strânseseră vreo zece-cincisprezece copii şi tineri şi unul din ei spunea că "ea" este supărată pentru că nimeni nu îşi amintea de ziua ei niciodată...nici măcar părinţii plecaţi dincolo de ceva vreme. Unii îi condamnau pe părinţi, alţii pe alţii, unii se declarau ei înşişi vinovaţi, dar într-un sfârşit au început să o strige. Ea nu apărea. Ei tot strigau. Într-un final ea a coborât jos. O tânără slăbuţă, cu faţă tristă, palidă. Aparent nimic deosebit la ea. În faţa ei apărură doi băieţi să o întrebe ce face. Nu apucă să răspundă când de după colţ ţâşniră toţi ceilalţi şi îi cântară cât putură de tare "La Mulţi Ani". Nu ştiu ea ce a făcut, pentru că şi-a dus mâinile la gură, apoi pe faţă, iarăşi pe gură..., dar eu am lăcrimat şi m-am emoţionat. Totuşi, cred că la fel a făcut şi ea. Au îmbrăţişat-o şi au pupat-o, au râs, iar la ea la sfârşit nu mai era nici palidă, nici tristă. Zâmbea larg. Aşa cum ar trebui să zâmbească fiecare de ziua lui, mai ales când are atât de multe persoane care o preţuiesc şi cărora le pasă. Deci, aparenţele înşeală. era cu adevărat deosebită :). Ştiam deja, dar asta mi-a confirmat a nu ştiu câta oară că etichetele nu trebuiesc puse, că generalizarea iese din context în multe cazuri. Aici, tinerii. Aici, Cartierul Sud, Focşani. Aici, moldovenii. Mă bucur că nu îmi place să pun stigmate în fruntea nimănui. Eu doar observ, îmi umplu sufletul de aer şi de mulţumire şi zâmbesc. Sunt momente în care sunt şi dezamăgiri şi revolte, dar încerc să nu clasific. Mi-am amintit de "ea" privindu-i pe cei de afară cum se bulgăreau, cum chicoteau...Era oarecum la fel de frumos. Oameni în toată firea radiind şi copilărind în faţa blocului. Nu e o imagine des întâlnită. Augusta ţopăia şi ea lângă fereastră să o ridic să vadă "ucii" (fulgii...greu mi-am dat seama ce înseamnă "uc" :D) şi zăpada. Şi ei îi place. A privit, a scos mâna şi s-a bucurat că i-a nins-o Fulguleţ :) şi apoi oftând bucuroasă a zis: "Acum chial poate să vină Moş Căciun mami! Ale zăpadă frumoasă! O să facem un omuleţ lângă geam să aibă cine să-l aştepte ca şi majodomul din desene! Nu vleau să cleadă că nu îl aşteaptă nimeni! O să aibă cu cine vombi!". Am privit-o. Era atât, atât de senină. Totul este atât de natural la copii. Uneori te întrebi câte vieţi au mai avut. M-a privit. Strălucea. Mi-a luat chipul în mânuţe şi m-a îmbrăţişat. Nu ştiu alte mame ce simt sau cum sunt, dar eu mă topesc toată şi ştiu că oricât am eşuat sau am greşit în viaţă ea este numai ceea ce am eu mai bun, mai frumos. Pur şi simplu o ador, o divinizez...e mai presus de cuvinte, de gesturi, de vorbe, de înţelegere...e ceva magic! Da, asta este între o mamă şi copilul ei...magie!
Am lăsat-o jos şi alerga prin casă ţinându-se de burtică şi strigând îngroşat: "Ho-ho-ho! Ho-ho-ho!".
Da, cred că şi vântul a auzit-o pentru că mi se părea că o imită dincolo de fereastră. Cu taote grijile şi problemele, mie îmi este bine. Sunt în sfârşit liniştită şi oarecum fericită. Pot să adun clipe din copilărie, pot să visez la iarnă, la vânt, pot face planuri pentru a ne fi mai bine şi pot să păşesc în lumea poveştilor mele să stau la masă cu Clăpăugii, cu Brăduleţul de Crăciun, cu mama Bufniţă, cu Iupiupimagipiticarienii şi cu noii mei prieteni, orriarreinii :). Da, ştiu, pare ciudat, dar dacă i-aţi întâlni măcar o dată, aţi vedea că nu glumesc când spun că odată ce ajungi să îi cunoşti, îi iubeşti şi nu mai vrei să pleci niciodată :).
Deci ştiţi ce? Dacă tot e iarnă, e vremea basmelor la gura sobei sau sub plapumă...ia bateţi şi voi de trei ori din călcâie, răsuciţi-vă în jurul nasului şi ... :))).

Bine, cel mai uşor e să visaţi şi să şi credeţi în ce vi se întâmplă!

Acestea sunt câteva imagini din 1 Decembrie. La noi prima zăpadă a fost cu adevărat o minune. A nins exact de 1 Decembrie. Ca şi cum...am fi învăţat să zâmbim şi să sperăm din nou! Deci, la vise copii!

Fulguleţ

Trisha Yearwood - Let It Snow!
 

Fulguleţ era mezinul mamei Zăpadă. Bineânţeles că era cel mai năzdrăvan şi cel mai curios, dar şi cel mai alintat dintre toţi fulguleţii.
- Mamă? Şi eu va trebui să ies din castelul nostru de gheaţă şi să te părsesc?
- Ooo, da, mai ales tu dragul meu, îi spuse mama mângâindu-l cu dragoste pe creştet.
- Mai încet, mai încet! bombăni soţul ei Crivăţ. Ai să-l topeşti cu atâtea sărutări şi îmbrăţişări.
Regina Zăpadă zâmbi şi petrecându-şi trena ei frumoasă şi sclipitoare în jurul lui clipi şăgalnic şi-l sărută duios pe frunte. Râse gingaş, iar Crivăţ oftă dând din cap.
- Şi ei spun că eşti rece! Mâna lui trecu peste părul ei alb albastru. Eşti o soţie bună şi înţelegătoare.
fulguleţ chicoti, iar tatăl său îi dădu un bobârnac delicat peste umăr.
- Tu de ce râzi?
- Păi, cred că mama o să ne topească pe amândoi!
Crivăţul şi Zăpada se priviră şi începură să râdă cu poftă spre fericirea micuţului Fulguleţ. În cameră dădură buzna şi ceilalţi fraţi şi surioare. Care mai de care mai frumoşi şi mai gălăgioşi!
- Mami!
- Mamaaa!
- Mamiiii! Uite ce mi-a făcut Fulgelina! M-a colorat în verde! Cum să ies eu aşa în lume?
Zăpada închise ochii, îşi puse mâinile pe urechi şi strigă:
- Copiiiii!
Fulgişorii începură să râdă, dar se opriră. Zăpada strâmbă caraghios din gură şi deschise doar un ochi. Zâmbi.Îi strânse pe toţi lângă ea şi începu să îi numere şi să îi alinte.
- Off, cred că nu îmi va ajunge eternitatea clipei să fac asta, spuse ea încet. Sunteţi atât de mari şi frumoşi, iar voi dragele mele sunteţi adevărate prinţese...frumoase şi delicate! Când mă gândesc că până la primăvară castelul va fi atât de gol şi liniştit, mai că îmi vine să amân fulguirea de iarnă!
- Haide mamă, spuseră în cor fulgii mai mari care deja ştiau cum stă treaba. E amuzant să zburăm prin aer şi să ne aşezăm peste tot.
- Mie îmi place să mă aşez pe copaci spuse Fulg Mărunt. Mă simt atât de sus...şi de acolo de pe copaci se poate vedea până departe.
- Mie îmi place să mă aşez peste gheaţă, spuse Fulgelina. Este asemeni unei oglinzi, iar noaptea pot atinge luna în luciul ei!
- Hmm, dar tu Fulguleţ, tu unde vei vrea să te aşezi? întrebă Crivăţ.
- Eu nu vreau să mă aşez nicăieri, se smiorcăi el. Eu vreau cu mama!
- Ei haide, trebuie să îţi fi plăcut ceva când ai privit în globul mamei.
- Păi, da! Mi-a plăcut părul unei fetiţe! Alerga şi întindea mâna peste tot, râdea şi făcea îngeraşi de zăpadă! Săruta zăpada şi îi mulţumea pentru fiecare dintre noi.
- Nu oamenii! Ai înţeles? Oamenii nu sunt cum crezi tu că sunt!
- Dar tată?! De ce te superi? M-ai întrebat, iar eu am răspuns, iar în plus...şi oamenii sunt acolo şos şi nu îi putem ocoli!
- Oamenii sunt cei mai răi! Ei nu ne iubesc! Mulţi se plâng când vine frigul şi iarna.
- Da, dar sunt câţiva care de abia aşteaptă să cobor la ei, spuse Regina Zăpadă. Unii îşi amintesc încă să ştii... Vremea basmelor şi a poveştilor nu este dispărută.
- Încă! tună Crivăţ vălurind perdelele şi împrăştiind cristalul iernii de pe jos. Le vor ucide! Ei nu mai cred! Ei nu se mai adună în jurul sobei la poveşti. Nu mai cred nici în bătrânul Moş Crăciun! Părinţii sunt prea ocupaţi şi pleacă de lângă copii în acele zile minunate. Merg la baluri, la serbări, iar copii rămân cu bonele! Copiii după ce se căsătoresc uită să vină la părinţi. Fraţii nu se vizitează, iar dacă undeva se naşte un Povestitor care încearcă să îi aducă înapoi la poarta tuturor lumilor...ei râd de el.
- Termină Crivăţ! În felul acesta devii şi tu ca şi ei! Teama de oameni naşte ură, iar ura nu e bună pentru nimeni. Atâta vreme cât va exista măcar un Povestitor şi măcar o casă unde copiii ăşi lipsec năsucurile de ferestre şi aşteaptă magia nopţii de Crăciun...eu cred că oamenii pot fi salvaţi!
- Pfuaa! Mereu ai iubit oamenii!
- Şi mereu am să-i iubesc! De asta eu sunt Regina Zăpadă, sau Crăiasa Zăpezii, sau Regina Iarnă! Ei mă denumesc în multe feluri, mă aşteaptă. Ştiu că odată cu mine vin zilele liniştite. Sunt singurul anotimp care le aduce aminte! Ei ştiu că s-au pierdut undeva şi ştiu că doar eu, prin amintiri îi pot aduce înapoi!
- Mama? Cred că se apropie timpul... Simt sub mânuţe adierea aceea care mă ridică pe sus şi mă ajută să zbor! spuse Fulgelina.
Fulgii începură să ţopăie bucuroşi. Numai Fulguleţ stătea plângînd şi trăgându-şi năsucul lui cristalin şi ascuţit. Mama îl luă în braţe şi-l privi zâmbind.
- Mamă!?
- Da, puiule!
- Străluceşti!
- Îhîîm! Şi tu vei străluci aşa! Ăsta este rostul nostru! Să strălucim atât de tare încât sufletele oamenilor să ne poată vedea şi simţi! Tu trebuie să îmi promiţi că vei străluci cel mai tare!
- Îţi promit mamă! ţipă Fulguleţ aruncându-se în braţele mamei şi încercând să strălucească.
Mama zâmbi. Era atât de haios cum se opintea din toate acele. Ea ştia însă că el va străluci doar când va ştii unde să se aşeze şi când va găsi un suflet rătăcit pe care să-l întoarcă acasă.
Îi luă pe toţi pe trena sa şi se aşternu peste mantia Domnului Întuneric.
- Brrr, bombăni acesta! Am şi uitat Domniţă, am şi uitat..., cred că îmbătrânesc.
Zăpada zâmbi şi spuse:
- Toţi îmbătrânim bunul meu Domn, toţi...
- Da, dar tu eşti mai frumoasă ca niciodată, îi spuseră Bolta Cerească şi Luna.
Zăpada le mulţumi şi îşi lăsă copiii să coboare încet. Îi sărută pe fiecare. Când ajunse la Fulguleţ lăcrimă, iar apoi îi spuse:
- Să mă faci mândră prinţişorul meu drag! Să străluceşti precum nimeni altul!
Fulguleţ se afundă la pieptul ei şi vru să rămână acolo, dar ştiu că trebuia să o facă mândră şi fericită pe mama sa. O sărută şi închizând ochişorii lui mici şi albaştri precum două cristale, depărtă mânuţele pe lângă corp şi se lăsă pe mâna Povestitorului Vânt.
Când simţi cum zboară şi cum se roteşte deschise ochii. Începu să ţipe de bucurie şi de plăcere. Îi plăcea cum e rotit în sus şi în jos, iar alături de el fraţii şi surioarele lui cântau şi dansau, se aşezau peste tot...care unde îşi dorea să fie. Privi în jur. Văzu case luminate. Văzu hornuri care fumegau cenuşiu. Văzu copaci şi brazi. Văzu ape repezi şi ape îngheţate. Făcu din mânuţă deasupra unui lac şi se bucură se vadă. Mai privi o dată ş, lângă un brăduleţ ciufulit şi împodobit stătea ea, fetiţa pe care o văzuse în globul mamei. Zâmbi şi atunci văzu cum începe să strălucească. Fraţii lui se opriră o clipă din zbor. Dintre toţi el lumina. Fetiţa privi în sus şi atunci ştiu că ea va fi mereu copilul acela din faţa bradului, care aşteaptă iarna cu nerăbdare şi bucurie, care va iubi copii şi oamenii mai presus de orice şi va încerca să le arate mereu drumul către copilărie.
Atunci s-a născut Primul Prinţ al Iernii, Fulguleţ şi o altă Povestitoare, care oriunde ar fi nu va uita niciodată să născocească poveşti şi căi către o lume cu zâmbet larg şi senin!

Ninge români...ninge...

 

Azi, de 1 Decembrie, de ziua noastră a românilor, Dumnezeu ne-a făcut o bucurie. A zâmbit deasupra noastră cu fulgi mari şi frumoşi. Ne-a dat un semn de frumuseţe şi încredere. M-am bucurat asemeni unui copil mic când am văzut zăpada aşternută afară. Printre atâtea amărăciuni, românii mai primesc şi cadouri frumoase. Nu ne ţine de cald şi poate unii nu vor avea bani nici măcar să le cumpere la copii sănii,dar ce mai contează? Românii se ştiu da pe zăpadă cu nailonul, cu cădiţa, cu capacul :). Pe lângă asta, cine a mai văzut să ningă exact de 1 Decembrie? Mai avem speranţă. Asta nu ne-o poate face nimeni portocalie şi nici nu ne-o poate lua. Mai avem omenie. Mai avem încă zâmbet şi încredere. Putem ieşi să facem un om de zăpadă pentru copii. dacă va vrea cineva să-l dărâme, nu are decât. Nu poate nimeni să distrugă toţi oamenii de zăpadă pe care îi facem. Pe lângă asta e atât de multă zăpadă încât am să-mi fac altul şi altul, până cei care se joacă cu sufletele şi încercările noastre vor vedea că nu pot să aibă chiar tot şi nici nu pot distruge chiar tot. Sunt lucruri de care nu se pot atinge. Acele lucuri de care nu s-a putut atinge nici fascismul, nici comunismul. Care? Speranţa, idealul, solidaritatea, omenia şi umanitatea din noi. Am ştiut şi atunci că va veni ziua aceea de iarnă. Păcat însă căa zi nimeni nu îşi aminteşte că albul a fost pătat cu roşu. Totuşi, românii adevăraţi nu uită şi ştiu. Ştiu că mâine e ste o altă zi şi dacă nu a reuşit puteri mai mari să-i dizolve, nimeni nu va putea.
Deci azi, ninge. Colindele nu sunt departe. Românii mai ştiu să îşi dea mâna. Uneori ştiu chiar ierta. Azi se vor auzi cântecele noastre şi se vor vedea lumini de artificii pe cer...semn că orice bun sau rău de acolo vine şi uneori, cum este încercată viaţa unui om aşa este încercat şi destinul unui popor.

Cum spuneam...ninge! Nu ninge roşu, nu ninge albastru, nu ninge portocaliu. Ninge alb, frumos şi liniştit.

Până una alta, am să ies cu fetiţa mea afară şi o să ne bulgărim, o să facem urme prin zăpadă şi poate oameni de zăpadă.

Recomand să citiţi:

Corina Creţu - La Mulţi Ani Români de Pretutindeni!
Marius Paraschiv - La Mulţi Ani, Românie!
Dreamer - Foto 1 Decembrie
PatrickDan - În loc de... La Multi Ani, Romania !?
Tudor - Desteapta-te romane, ca ai internet

La Mulţi Ani tuturor!

Tot un fel de La Mulţi Ani...

Nu înţeleg de ce oamenii tac când au ceva de spus?!
Nu înţeleg de ce oamenii aleg să fie mormântul propriilor trăiri şi ale celor din jur când pot deveni o muzică frumoasă sau un megafon prin care să pună lumea în mişcare...începând cu a lui?!
Nu înţeleg de ce oamenii caută atât de multe sensuri când au parte de un gest mărunt şi din suflet?!
Nu înţeleg de ce oamenii îşi neagă sentimentele când alţii sunt împotriva acestora?!
Nu înţeleg de ce oamenii se depersonalizează când îşi doresc să devină cineva! Nu pot începe cu ei înşişi?!
Nu înţeleg de ce oamenii aleargă viaţa când pot să meargă încet şi să se bucure de ea?!
Nu înţeleg de ce oamenii preferă ignoranţa când ştiu că aceasta este cancerul lumii întregi?!
Nu înţeleg de ce oamenii nu îşi mai spun te iubesc când cel mai mult au nevoie defapt să fie iubiţi?!
Nu înţeleg de ce oamenii dezhumează sufletele morţilor când pot afla totul despre acel suflet când e viu?!
Nu înţeleg de ce oamenii sunt interesaţi mai mult de păcatele unui scriitor când defapt acesta le-a lăsat în urmă cărţi şi scrieri?!
Nu înţeleg de ce oamenii lasă să moară oameni când ştiu că şi familia lor tot din oameni e compusă?!
Nu înţeleg de ce oamenii uită să fie oameni când defapt esenţa vieţii este să fi om!!!
Nu înţeleg de ce oamenii trebuie să îmbătrânească şi să regrete când pot schimba şi pot îmbătrâni fără ele?!

Dar, asta sunt eu şi câteva din întrebările mele..., întrebări  ce mă macină uneori, în nopţi ca aceasta. Sunt asemeni unor licurici. Apar. Din noapte sau din seninul zilei. Acum a apărut din amărăciune. Puţini ştiu că am un blog unde prezint cazurile unor copii bolnavi. Mie îmi place să le spun "copii mei". Uneori câte unul apune aici ca apoi să se joace în dosul stelelor sau să alerge peste seninul zilei. Uneori, ştii că aşa e cel mai bine când nu se poate. Uneori poţi accepta plecarea. Dar niciodată nu poţi accepta răspunsul întrebării "De ce?". Pe lângă amărăciunea asta e şi tristeţea de a descoperi cât de superficiali suntem ca şi entităţi sociale şi chiar individuale. Mă gândesc la Adrian Păunescu. Nu înţeleg de ce trebuie să-i "descarnăm" sufletul pentru a înţelege că defapt el e poezie. Omul e al lui Dumnezeu şi al celor care l-au iubit. Cine a vrut să facă asta, trebuia să o facă în timp ce acesta trăia. Eminescu... Nici el nu mai contează. De ce ar conta? Nu mai e contemporan. Nu mai e cel care a scris "Luceafărul" şi "Epigonii". E doar un tip cu sclipire care a avut noroc că a trăit pe vremea când conta rima. De ce ar conta dacă omul a fost nebun şi avea sifilis? Nu? E mult mai bine să ştim asta despre el - critica modernă care ne şterge pe fund şi dă hârtia cititorilor să o miroase (scuzaţi-mă vă rog pentru vulgaritate!)- decât să ne bucurăm că a avut talentul pe care l-a avut!
Pe lângă amărăciune şi tristeţe e şi revolta. Revolta de a fi român într-o ţară pe care o iubeşti, pe care o vrei cămin pentru tine şi copii tăi şi să nu te poţi bucura nici măcar de ziua României. Ce Românie e asta? A psihoticilor în masă care se pupă, se iubesc, au, mai vreau, bat din palme, ovaţionează şi a celor care stau şi ţin balanţa în mână întrebându-se ce şanse mai au să poată să îşi croiască aici un drum frumos! Mai sunt şi cei care mor de foame. Cei care nu mai au alternative. Cei care îşi vor petrece iarna în stradă sau în centre sociale. Oricum, panta e bună. E în cădere liberă. Totuşi, eu cred în români. Cred în spiritul lor frumos. Cred că la un moment dat şi românii vor crede în ei. Fiecare. Apoi vor crede în românul de lângă el. Restul, va fi simplu.

Deci, după ce am exorcizat licuricii, după ce am tras aer adânc în piept, am scrâşnit printre dinţii sufletului şi am luat o gură de apă...a rămas ea...dragostea. Nu e aşa ce simplu e să ne dăm seama că într-un fel sau altul sau în toate felurile şi formele posibile...doar ea e cea care trage linia şi rămâne?

Da...

La revedere îngeri dragi, 

Sărut'mâna frumoşi scriitori,

La Mulţi Ani Români...oriunde vă aflaţi!

La Mulţi Ani anticipat...Români!

Am intrat la Cătă pe blog şi am văzut că şi el are aceeiaşi stare. Poate de vină o fi iarna care stă să vină. Sau poate unele amintiri. Sau poate doar greaţa şi revolta faţă de anumite aspecte ale vieţii acestui popor. Poate e doar amărât.

Şi eu sunt. Sunt şi revoltată şi uneori dacă aş putea, jur că aş lua nişte întâmplări şi nişte persoane şi aş da cu ele de toţi pereţii timpului şi ai vieţii. Dar nu pot. Dar pot face totuşi ceva!

Pot însă să aleg grâul din neghină, zâmbetul din durere şi să văd printre colaje.
Pot să pun o muzică liniştitoare...eu mereu am colinde cu Silent Night, White Christmas(în orice anotimp)şi să îmi aşez inima la loc.
Pot să mă uit la copila mea, la fiinţele minunate de lângă mine şi...oarecum, durerea trece şi ea. Nu de tot. Nu are cum. Oamenii dragi pe care i-am pierdut nu revin, dar pot să îi aduc lângă mine. Nu fizic. Dar, pot!

Cât despre 1 Decembrie, mie îmi plac defilările. Bunicul a fost poliţist (un om frumos şi înţelept), tata a fost ofiţer...iubesc hainele militare, iubesc oamenii aceia frumoşi care şi-au sacrificat aproape fiecare clipă fericită pentru alţii...pentru noi defapt... Iubesc enorm atmosfera aceea care are mirosul vechimii, a altor lumi şi timpuri, indiferent cât de actuale ni s-ar părea.

Pe lângă aceste evenimente, iubesc artificiile, chipurile încântate ale copiilor, ale bătrânilor care trăiesc clipele, momentele cu specific românesc.

Ignor restul! Nu aud manelele, nu aud sloganurile şi ignor orice parte politică. Privesc doar oamenii şi mă delectez la sfârşit cu luminile de iarnă care sunt aprinse pe străzi ca şi cum...ele sunt acelea care pot aduce liniştea şi bucuria în sufletele noastre mohorâte!

Şi ştiţi? Chiar pot aduce aceste sentimente liniştitoare. Iarna sunt sărbătorile cele mai frumoase. Sărbătorile în care putem medita la noi. La ce am făcut prost sau ce am făcut bine, la sentimentele negative şi la cele pozitive, la oamenii de lângă noi. Într-un fel sau altul, ei sunt cei care ne pot face să revenim pe linia de plutire, ei sunt cei care ne pot da aripi şi puterea de a le depăşi pe toate!

Deci vedeţi? Fiecare zi poate fi una nouă şi frumoasă. Totul este să faci din ea un cadou şi să îi oferi o altă perspectivă. Priviţi printre rânduri şi adunaţi colajele care pot face dintr-un film de doi bani un film minunat...

Deci, La Mulţi Ani anticipat...Români!