Te uită cum ninge Decembre - Nicu Alifantis
Era undeva în jurul orei 20:00. De afară se auzeau râsete bucuroase, câteva pocnitori şi vântul. Nimic nu se compară cu această senzaţie de iarnă când stai în casă, iar pe la ferestre se aude cum viscoleşte. Întotdeauna am simţit vântul ca pe o entitate care vrea să împartă ceva cu noi, ceva din eternitatea timpului, ceva din eonii săi cărunţi. Uneori, parcă ne bate încet în geam...o dată, de două ori, iar a treia oară se aude un şuier asemeni unei chemări. Am deschis fereastra şi am închis ochii. Vântul mi-a alintat chipul, mi-a ciufulit câteva şuviţe de pe frunte. Era rece şi profund. îl simţeam până în stomac. Obrajii mi se roşiseră, mâinile mi se răciseră, dar zâmbeam. Iubesc atât de mult iarna!!! Atât de mult! Am privit la cei care se distrau în faţa ferestrei mele. Nu erau copii. Erau nişte tineri entuziasmaţi ca şi mine probabil. Aici unde stau eu sunt foarte mulţi tineri şi copii. Îmi place asta. Stând la parter îi pot auzi când se joacă, când îşi râd unii de alţii făcându-şi tot felul de poante, îi aud când povestesc cum a fost la întâlnire sau la şcoală. Săpt'mâna trecută de exemplu m-au făcut să lăcrimez. Se strânseseră vreo zece-cincisprezece copii şi tineri şi unul din ei spunea că "ea" este supărată pentru că nimeni nu îşi amintea de ziua ei niciodată...nici măcar părinţii plecaţi dincolo de ceva vreme. Unii îi condamnau pe părinţi, alţii pe alţii, unii se declarau ei înşişi vinovaţi, dar într-un sfârşit au început să o strige. Ea nu apărea. Ei tot strigau. Într-un final ea a coborât jos. O tânără slăbuţă, cu faţă tristă, palidă. Aparent nimic deosebit la ea. În faţa ei apărură doi băieţi să o întrebe ce face. Nu apucă să răspundă când de după colţ ţâşniră toţi ceilalţi şi îi cântară cât putură de tare "La Mulţi Ani". Nu ştiu ea ce a făcut, pentru că şi-a dus mâinile la gură, apoi pe faţă, iarăşi pe gură..., dar eu am lăcrimat şi m-am emoţionat. Totuşi, cred că la fel a făcut şi ea. Au îmbrăţişat-o şi au pupat-o, au râs, iar la ea la sfârşit nu mai era nici palidă, nici tristă. Zâmbea larg. Aşa cum ar trebui să zâmbească fiecare de ziua lui, mai ales când are atât de multe persoane care o preţuiesc şi cărora le pasă. Deci, aparenţele înşeală. era cu adevărat deosebită :). Ştiam deja, dar asta mi-a confirmat a nu ştiu câta oară că etichetele nu trebuiesc puse, că generalizarea iese din context în multe cazuri. Aici, tinerii. Aici, Cartierul Sud, Focşani. Aici, moldovenii. Mă bucur că nu îmi place să pun stigmate în fruntea nimănui. Eu doar observ, îmi umplu sufletul de aer şi de mulţumire şi zâmbesc. Sunt momente în care sunt şi dezamăgiri şi revolte, dar încerc să nu clasific. Mi-am amintit de "ea" privindu-i pe cei de afară cum se bulgăreau, cum chicoteau...Era oarecum la fel de frumos. Oameni în toată firea radiind şi copilărind în faţa blocului. Nu e o imagine des întâlnită. Augusta ţopăia şi ea lângă fereastră să o ridic să vadă "ucii" (fulgii...greu mi-am dat seama ce înseamnă "uc" :D) şi zăpada. Şi ei îi place. A privit, a scos mâna şi s-a bucurat că i-a nins-o Fulguleţ :) şi apoi oftând bucuroasă a zis: "
Acum chial poate să vină Moş Căciun mami! Ale zăpadă frumoasă! O să facem un omuleţ lângă geam să aibă cine să-l aştepte ca şi majodomul din desene! Nu vleau să cleadă că nu îl aşteaptă nimeni! O să aibă cu cine vombi!". Am privit-o. Era atât, atât de senină. Totul este atât de natural la copii. Uneori te întrebi câte vieţi au mai avut. M-a privit. Strălucea. Mi-a luat chipul în mânuţe şi m-a îmbrăţişat. Nu ştiu alte mame ce simt sau cum sunt, dar eu mă topesc toată şi ştiu că oricât am eşuat sau am greşit în viaţă ea este numai ceea ce am eu mai bun, mai frumos. Pur şi simplu o ador, o divinizez...e mai presus de cuvinte, de gesturi, de vorbe, de înţelegere...e ceva magic! Da, asta este între o mamă şi copilul ei...magie!
Am lăsat-o jos şi alerga prin casă ţinându-se de burtică şi strigând îngroşat: "
Ho-ho-ho! Ho-ho-ho!".
Da, cred că şi vântul a auzit-o pentru că mi se părea că o imită dincolo de fereastră. Cu taote grijile şi problemele, mie îmi este bine. Sunt în sfârşit liniştită şi oarecum fericită. Pot să adun clipe din copilărie, pot să visez la iarnă, la vânt, pot face planuri pentru a ne fi mai bine şi pot să păşesc în lumea poveştilor mele să stau la masă cu Clăpăugii, cu Brăduleţul de Crăciun, cu mama Bufniţă, cu Iupiupimagipiticarienii şi cu noii mei prieteni, orriarreinii :). Da, ştiu, pare ciudat, dar dacă i-aţi întâlni măcar o dată, aţi vedea că nu glumesc când spun că odată ce ajungi să îi cunoşti, îi iubeşti şi nu mai vrei să pleci niciodată :).
Deci ştiţi ce? Dacă tot e iarnă, e vremea basmelor la gura sobei sau sub plapumă...ia bateţi şi voi de trei ori din călcâie, răsuciţi-vă în jurul nasului şi ... :))).
Bine, cel mai uşor e să visaţi şi să şi credeţi în ce vi se întâmplă!
Acestea sunt câteva imagini din 1 Decembrie. La noi prima zăpadă a fost cu adevărat o minune. A nins exact de 1 Decembrie. Ca şi cum...am fi învăţat să zâmbim şi să sperăm din nou! Deci, la vise copii!
