Poveste...

 (Sursa foto: internet)

E atât de cald. Soarele nu mai vrea să se joace ascunselea astăzi. Ne sărută frumos. Noi însă suntem schimbători. Niciodată mulţumţi. Dacă nu este...ni-l dorim. Dacă este, l-am vrea cu termostat reglabil. După stare. Dup suflet. Nu ştiu. M-am ascuns câteva clipe în visare sub crengile verzi şi pline de flori ale copacilor din parc. Cintezele şi mierlele cântau atât de frumos, dar azi, nu le-am găsit cu privirea. Dragul meu, azi în timp ce te aşteptam m-au nins din nou copacii. Cu alb. Din toate imaginile cu tine mi-am amintit când te-am văzut prima oară. Cu mulţi ani înainte. A fost ca şi azi cu soarele. Atât de cald. Apoi o perdea. Cortina pe care am tras-o singură peste visarea mea. Tu zburând într-o aripă. Eu în jumătate de suflet. Între noi erau atunci mări şi ţări. Şi doar un pas. Pe care l-am făcut într-un sfârşit. La ridicarea cortinei, soarele a strălucit la fel de frumos ca prima dată. Ba chiar mai frumos. L-am cules de câteva ori între mâinile mele. Cel mai frumos. Tabloul sublim din viaţa mea. Pentru totdeauna. Mulţumesc. Te-am zărit. Inima mea a tremurat frumos. Soarele nici nu mai arde. Zâmbetul meu te îmbrăţişează fără să ştii. De fiecare dată. Mă ridic. Un fulg alb de copac mi-a mai rămas pe tâmplă. Cred că îl voi lua ca mine. Amintire dintr-o zi cu primăvară târzie. Şi totuşi...nu pot să nu îmi las sufletul să înflorească. Asta visam eu azi. Şi nu aveam hârtie. E bine când poţi scrie direct pe inimă. Textele acestea nu se vor şterge niciodată.