Despre iubire și credința în ea

Fragmente de îndrăgostire.

Nu am pretins niciodată că ştiu totul despre iubire. Dimpotrivă, aș spune. Sunt omul care ştie cel mai puţin despre ea. Dar cred în ea. Şi cred în faptul că ea ne schimbă din clipa în care ne-a atins.

Eu sunt doar femeia care iubeşte. Aşa cum ştie. Aşa cum îi cântă inima. Şi nu mă tem de cuvinte. Nu mă tem să vin aici, în fața voastră, să-mi arăt sufletul şi să spun: “Iubesc!”. De ce m-aş teme? De ce ar trebui să tac? De ce ar trebui să fac din iubire un subiect tabu? Nu am greșit cu nimic. Doar simt! Simt… Simt că sunt vie! Simt că trăiesc! Simt cum inima mi-e cuprinsă de milioane de emoţii şi bate frumos. Uneori o ia razna ca o nebună. Alteori, stă mică, mică, doar într-o bătaie. Atunci îi e dor. Şi o ia razna din nou. Zboară!

***

Iubirea crede. Nu se îndoieşte. Poate, totuşi, uneori, se ţine într-o zvâcnire de teamă. Teama că poate totul e un vis. Dar tot ea, inima, ştie. Ştie că, dacă e iubire, nu e vis! E zbor. E căldură. E un cuib în care locuiesc două suflete. Din clipa aceea, nimic nu mai va fi la fel. Două suflete vor merge mână-n mână şi se vor uni într-o bătaie de inimă pentru totdeauna… Atât cât poate fi, ea, eternitatea!

***

Mereu ți-am scris. Nici nu știam de existența ta când am început să îți scriu prima scrisoare. Am rupt-o din sufletul meu și am pecetluit-o cu cele mai adânci gânduri și speranțe. Un răvaș de iubire, scris într-un text și aruncat în oceanul timpului, al Universului. Ca o chemare. Știam că, undeva, cineva s-a născut doar pentru mine și am crezut nebunește în asta. Oamenii îmi spuneau mereu că nu exiști. Că ești doar imaginația mea. Că unicornii au murit demult. Că basmele sunt doar kitschuri. Dar eu nu i-am ascultat. Am avut mereu un fel de al meu de a fi. De a crede. De a spera. Mi-am construit o lume cu noi și am trăit în ea, așteptându-te.

***

Mereu i-am scris. Până în clipa în care l-am găsit. Și încă sunt mirată că poate exista. Habar nu am cum a făcut Dumnezeirea, dar este croit exact după visele mele. După inima mea. Se potrivește perfect acolo. Acum, știind că există, îi voi scrie în continuare. Toată viața mea. Nu pot duce în mine atâta iubire. Și atunci, o scriu. Să nu îl uit. Să mi se impregneze pe suflet. O reamintire constantă a faptului că îmi este și ne este. Un perpetuum mobile al iubirii noastre. Vreau să îl iau cu mine peste tot ca să nu mă pierd. Să ne reîndrăgostim mereu unul de altul! Mereu îi voi scrie. Doar astfel va putea fi al meu etern, iar eu a lui. Doar așa, iubirea mea nu va fi în zadar și se va scrie pe stele, iar el va rămâne nemuritor ca oamenii să înțeleagă că dacă știi să crezi suficient, dacă știi să aștepți suficient, dacă știi să iubești suficient, iubirea se împlinește și ne împlinește!

***

Vreau ca toată lumea să știe că unicornii trăiesc! În noi! Că ei sunt aceia care nasc în sufletele noastre basmele care ne transformă din oameni simpli în oameni extraordinari, doar prin simplu fapt că…Iubim!

WebCultura, Ana Blandiana, Descântec de ploaie

"Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie și știu să aștept
Și totuși aștept.


E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toți trecătorii sunt îndrăgostiți,
Și eu te aștept.

Doar tu știi..." ♥~♥

 

(WebCultura, Ana Blandiana, Descântec de ploaie)

Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu, WebCultura

 

 (Foto-text: WebCultura)

Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.
Totuși, lipsește ingredientul pricipal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu. - WebCultura, Ramona-Sandrina

Despre amante, altfel, WebCultura

"Asta facem unii uneori: transformăm căsnicia și viața într-o boală și ținem de ea cu dinții ca să devină și incurabilă! Atunci se întâmplă de fapt ruptura. Atunci ne dăm seama cât de mult ar fi contat să fim îndrăgostiți pe bune și nu doar aparent... - WebCultura, Ramona-Sandrina"

Despre amante, altfel | WebCultura

"Niciodată să nu spui niciodată!" Pornind de la această afirmație - pe care multă vreme am ignorat-o simțindu-mă și eu deasupra tuturor și mai bună decât alții - trebuie să recunosc ... [Citeste mai departe]

Marginea lumii mele va fi mereu sufletul tău… - WebCultura

“Te voi purta în mine ca pe o cruce de lumină, dragul meu. Și mă voi bucura că ne-am întâmplat atât de frumos…”

Azi, am deschis fereastra sufletului meu, iar dimineața care a intrat prin ea a fost un fel de revelație. Către mine. Eram și înăuntrul meu și în afara mea. Mi-am tras mai aproape cănița de cafea și am zâmbit. Te-am desenat din gândurile mele alături. Ca să îți demonstrez că, de fapt, nimic nu ne poate ține departe unul de de altul în afară de noi înșine. Ți-am pus pe chip soarele și în zâmbet toată fericirea. Să o ai la drum greu prin viața fără de mine, dragul meu. Eu… eu voi deschide mereu ferestre cu dimineți către tine. Și te voi aștepta.

***

 

(Sursa foto-text: WebCultura, Ramona-Sandrina)

Ai intrat în viața mea atât de neașteptat încât dacă ar fi să te asemuiesc cu ceva lumesc nu aș putea. Nu aș găsi echivalentul.

Când ai ieșit, am încercat acele sentimente omenești de slăbiciune: disperarea și revolta! Revolta interioară. Nu pentru ceea ce ai ales, ci pentru că nu înțelegeam de ce ai ales așa. Nu înțelegeam atitudinea. Apoi, când lumina a intrat suficient de mult și de clar pe fereastra sufletului meu, am înțeles că nu trebuie de fapt să înțeleg nimic din acțiunile tale. Sau atitudinea ta. Sau neiubirea ta. Nu a fost nimic de înțeles nimic nici când iubirea și-a făcut cuib în sufletul meu. Pentru tine. Ea doar a apărut, a crescut așa, mare ca o mirare nefirească și a rămas. Necondiționat.

Iubirea mea pentru tine nu a fost o alegere. A fost o întâmplare minunată! A fost pentru că a fost. Chiar dacă este! Nu te privește pe tine sau pe mine. Ea, oricum am alege noi, există. Și se întâmplă. Și va viețui, în continuare, independent de ce vom face noi ca oameni orgolioși, încăpățânați și plini de frustrări interioare. Poate, în toată viața asta a noastră zbuciumată și încercată, această iubire ne va fi singura stea polară și lumină din noi care ne va proteja și ne va învăța să fim mai buni. Iubirea mea pentru tine nu cunoaște rațiuni, deoarece nu din ele s-a născut. Te voi iubi oriunde vei fi, orice vei face și cu oricine vei fi! Nu te-am iubit niciodată parțial și cu jumătăți de măsură. Te voi iubi și dacă tu vei iubi altă femeie. Nu te-am iubit niciodată pentru că tu mă iubeai. Te-am iubit și basta! Și la fel de basta te iubesc și acum. Iubirea asta, scumpule, are sentimente și trăiri proprii. Te va iubi doar pentru că undeva exiști TU!

***

Aș vrea să fiu destul de înțeleaptă să deschid ochii și să cad pe spate când un el și un alt el îmi fac complimente, îmi duc coșul cu cumpărături și parchează mașina la scară. Nu îmi pasă însă. Nu vreau să deschid ochii. Nu mă interesează să mă îndrăgostesc. Înțelegi? Eu trăiesc o iubire! Poate cea mai matură, cea mai frumoasă și cea mai mare! Nu consider că îmi limitez lumea. Consider doar că marginea lumii mele va fi mereu sufletul tău!

Nu te judec, nu caut nici un vinovat și nu sunt supărată, dragul meu. Te voi purta în mine ca pe o cruce de lumină și mă voi bucura că ne-am întâmplat atât de frumos. Ca un big bang într-un univers cu oameni!

Decalogul iubirii

Dragul meu… Draga mea…

1. Iubirea nu rănește!
2. Iubirea nu abandonează și nu se lasă abandonată la prima furtună!
3. Iubirea nu e egoistă!
4. Iubirea e totală!
5. Iubirea e necondiționată!
6. Iubirea se bucură și e fericită!
7. Iubirea clădește, nu dărâmă!
8. Iubirea nu destramă, ci repară!
9. Iubirea trăiește cu fluturi, fără să îi ucidă!
10. Iubirea protejează cuibul în care s-a născut!

 

(Decalogul iubirii, WebCultura)

 

Despre decepții și dragoste

Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa…


Ultimele articole, au fost cam atipice, dar am simțit să las libere cuvintele din mine. Și unele adevăruri. Trăiri. Noi, cei care scriem, respirăm uneori cuvinte. Inspirăm oameni, trăiri, emoții, iubiri, dureri, decepții și expirăm cuvinte. Doar astfel putem să ne exorcizăm de tot ce este prea plin.

Cu acesta, am să revin oarecum pe linia mea de plutire. Sau, poate nu. Pentru că, deși semnătura sufletului meu există printre cuvinte, cuvintele se scriu de fiecare dată ursite de alte gânduri, trăiri sau emoții.

Dragi bărbați,

astăzi aș vrea să discut cu voi despre decepție. Despre femeile acelea pe care voi le răniți și apoi le lăsați altora să le repare. Despre femeile acelea pe care voi le găsiți rănite și le lăsați să se repare singure sau pe care simțiți să le reparați voi.

Vreau să faceți, preț de câteva minute, un exercițiu de imaginație. Închipuiți-vă că, într-o zi, mergând către serviciu sau către piață, către un prieten sau la o plimbare în parc, veți găsi undeva, în calea voastră, o floare. Poate nu este doar una, însă voi doar una remarcați. Pentru că are o mireasmă aparte. O culoare aparte. O fragilitate…

Dar floarea este frântă. Rădăcinile îi sunt scoase din pământ, o parte din petale îi sunt răvășite, iar frunzele sunt sfâșiate. La o primă privire nu puteți să vă dați seama ce sau cine ar fi putut face una ca asta. Vântul? Oamenii? Dar ce mai contează? Chiar contează?

În acel moment ar trebui să conteze doar două lucruri: decideți să o luați de acolo și să o îngrijiți sau decideți să plecați mai departe. Situație de mijloc nu există. Sufletele și florile nu se pot repara pe jumătate. Ori te implici până la capăt, ori, pur și simplu, pleci mai departe. Pentru că altfel vei face mai mult rău decât bine…

Dacă vreți să vă bucurați de floarea găsită, nu aveți altceva de făcut decât să o culegeți de unde este. Să o ridicați de jos cu grijă și să nu uitați nici o clipă că este pe jumătate frântă. Să nu uitați că rădăcinile ei se tem să mai pătrundă cu încredere în pământ. Mai degrabă va încerca să pătrundă piatra de data asta. Și singura piatră disponibilă este chiar ea.

Pentru ea, stabilitatea a devenit acel loc unde se învață lecția durerii. Este locul unde intri încrezător și din care ieși sângerând. O dorește, dar se teme să mai ajungă acolo, așa că își ține rădăcinile doar pentru ea. Acolo, adunate sub sufletul ei, pământul, deși mai tremură, nu o mai poate răni. Nu o mai otrăvește. Este dur, rece și sigur. Dar nu mai periculos ca pământul în care a simțit să crească cu atâta încredere și dăruire!

(WebCultura, Despre decepții și dragoste)

Dacă vreți să o vindecați, plantați-o cu grijă în pământul răbdării voastre. Nu o grăbiți să uite că înainte trăia cu alt pământ sub rădăcini. Udați-o cu toată atenția și duioșia voastră. Nu așteptați mereu să vă vadă. Uneori, nu poate… din cauza lacrimilor. Pansați-i petalele și frunzele cu zâmbetul și copilăria voastră. Nu fiți timizi. Dăruiți-i cu încredere bucuria voastră. Îndreptați căldura soarelui vostru către inima ei și încălziți-o încet, încet. Uneori din ea vor răbufni furtuni, dar fiți acolo să i le potoliți! Cântați-i cuvinte pline de iubire, de speranță în timp ce o strângeți lângă voi și îndrăzniți să îi arătați că un cămin adevărat nu doare, nu rănește și mai ales… nu este abandonat!

Și faceți toate acestea în fiecare clipă în care sunteți lângă ea. Faceți-o să râdă mult, să se simtă dorită, prețuită, adorată. Să se simtă copil și floare. Cuvintele și gesturile de iubire… vindecă! Iar o rană făcută din iubire nu poate fi vindecată decât o iubire și mai mare. Și, într-o zi, poate când vă veți aștepta cel mai puțin, rădăcinile ei se vor înfige adânc în pământ. În pământul pe care voi l-ați așezat cu grijă în jurul ei. Pământul despre care ea a învățat că nu se cutremură, nu se rupe și nu e nestatornic.

Frunzele ei vor fi din nou întregi, verzi și pline de viață și vor simți de atunci să se înfășoare cu dragoste, respect și încredere. Petalele se vor fi refăcut și vor avea din nou culorile cele mai vii, mai neașteptate și mai frumoase. Și va străluci! Ea, floarea aceea ruptă, frântă și aparent lipsită de bucuria vieții, va străluci toată. Va străluci a voi! Și va străluci a ea! A viață și iubire. Și atunci veți afla cum este să ai propria floare căreia i-ai fost și pământ și soare și apă vie, iar ea va înflori numai pentru voi atâta timp cât va fi să fie ea.

Dacă nu vreți să o vindecați, lăsați-o unde ați găsit-o. Nu o luați deloc! Nu îi arătați raze de soare cu dinți, pete de pământ mișcător, izvoare de fete morgana. Atât timp cât nu găsiți în voi resursele necesare pentru a o vindeca până la capăt, măcar nu o frângeți și mai mult. Poate până atunci era doar frântă. Cu voi va fi mai mult de atât. Cu voi va pierde și culorile celui din urmă vis. Și tot ce îi va mai rămâne va fi decepția…

Lăsați-o acolo: în cele din urmă, orice floare ce nu a fost ucisă și este doar frântă va găsi în ea puterea de a se vindeca. De a se ridica și de a străluci. Florile pe jumătate frânte au capacitatea de a găsi căldură acolo unde nici nu ne gândim. Găsesc apă unde nici nu am crede că există. Găsesc soare și pământ în locuri nebănuite. Și toate îi stau în putință!


Dragi bărbați,

acum deschideți ochii și înlocuiți floarea cu o femeie. Una alături de care voi vă vedeți viitorul. Dacă o iubiți cu adevărat, fiți grădinarul ei până la capăt și ea vă va dărui o grădină întreagă de bucurii neașteptate. Veți fi Alfa și Omega pentru ea și vă va face invincibil cu dragostea, grija și prețuirea sa. Ce altă răsplată mai mare poate primi cineva decât pe altcineva în întregimea ființei sale?

Dacă nu o iubiți suficient, nu îi luați pământul de sub picioare. Nu vă jucați cu sentimentele, sufletul și încrederea ei. O veți frânge. Poate voi credeți că o veți umili, îngenunchea, termina. Așa este! Le veți face pe toate, dar ea va găsi puterea să se ridice din genunchi, să îndrepte spatele, sufletul și să meargă mai departe ca și când voi nici nu ați fi fost în viața ei. Și chiar dacă nu ați dorit să fiți grădinarul ei, puteați rămâne măcar un om de onoare. Și chiar dacă nimeni nu va afla vreodată, voi vă veți simți mereu, undeva, în sufletul vostru, ca o neghină otrăvitoare…


Dragi femei,

gândiți-vă că în locul florii este copac. Și imaginați-vă că fiindu-i alături va deveni un copac puternic. Apoi, închideți ochii și imaginați-vă că în locul copacului este un bărbat. Și bărbații au nevoie de grădinarul lor. De pământ stabil. De soare, de apă, de căldură. De răbdare. De încredere și de un punct de sprijin. Dacă puteți să îi vindecați, opriți-vă la umbra unui astfel de copac. Dacă nu, lăsați-l acolo. Se va vindeca singur. Sau îl va vindeca o iubire adevărată!

Bunicii mei, în astfel de situații, aveau o vorbă: “Dacă poți să faci un bine, fă-l, dar rău să nu faci!”. Și am încercat mereu să le urmez sfatul. Oamenii fericiți arată ca farurile pentru naufragiații de pe mare. Sunt asemeni unor lumini de speranță. Când întâlniți în calea voastră oameni răniți și nu puteți să îi ajutați și nu puteți să le fiți mângâiere, măcar nu îi răniți și mai mult. Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa. Dacă nu putem fi oameni până la capăt, măcar să fim umani.

Nu există femei decepționate sau bărbați decepționați. Există suflete rănite care se pot vindeca singure. Sau unul pe altul!

Și mamele singure sunt femei...

"O mamă singură trebuie să aranjeze pe umerii copilului ei încrederea în viață. Deși ea și-a pierdut-o. Trebuie să îi aranjeze zâmbetul. Deși zâmbetul ei este doar puiul său. Trebuie să îi aranjeze respectul față de oameni și să îi educe sufletul către bunătate. Deși ea nu a fost răsplătită astfel... - WebCultura, Ramona-Sandrina"

Mai mult, AICI: WebCultura,Și mamele singure sunt femei…

Punct. Și de la capăt… - WebCultura, Ramona-Sandrina

"Nu mă mai vrei în viața ta?! Sărută-mă pe frunte, sărută-mi mâna, privește-mă în ochi și zâmbește-mi. Mulțumește-mi pentru toate clipele frumoase care s-au petrecut între noi (). Așa se despart doi oameni maturi. - WebCultura, Ramona-Sandrina"

 (Sursa foto: internet Sursa text: WebCultura)

Ca să ne regăsim pe noi și drumul către noi...

(Sursa foto: Pinterest)

...Așa sunt eu. Am nevoie să dau tare de tot cu sufletul de pragul vieții ca să simt totuși că merit ceva bun. De regulă, simt asta doar pentru alții. Mi-am făcut o cafea, mi-am așezat câteva valuri peste glezne, m-am întins pe nisip și am meditat. Evident briza, soarele și păsările au avut un efect benefic asupra mea. M-au ajutat. M-au făcut să realizez că îmi place și mie să fiu alintată, tratată ca o ființă umană, iubită, mângâiată, ascultată. Am închis multe capitole în clipa aceea. Definitiv.
Știți voi… infecția se scoate brusc, altfel îți intră în sânge și mori. Așa că, am făcut disecția direct în minte și suflet și am operat pe cord deschis. A mers. A durut ca naiba, dar trăiesc. Și trăiesc liniștit și frumos. Dovadă că uneori disecțiile sunt bune. Rupem din noi pentru noi și pentru cei pe care îi iubim. Când iubești, trebuie să fii sănătos și întreg sufletește. Pe jumătate, nu dăruiești nimic.
Mă recuperez. Încă sângerez. Într-o zi însă, voi fi completă. Știu asta...

(Ca să ne regăsim pe noi și drumul către noi | Webcultura, Ramona-Sandrina Ilie)

Viața nu înseamnă singurătate

Viața noastră, cea de toate zilele.

Indiferent cât de multă iubire avem în noi, ne este din ce în ce mai greu să o dăruim. Și să o primim. Ne temem de oameni. Ne temem de sentimente. Ne temem din ce în ce mai mult de relații.

Ne plac relațiile fără complicații, prin telefon sau chat. Nu față în față. Resprirație în respirație. Ochi în ochi. Responsabilitate în responsabilitate. Acestea, nu dor atât de mult când se rup.

La urma urmei, am îmbrăcat un suflet în cuvinte și l-am văzut doar cum am dorit noi. Poate niciodată cum a fost el. Dar e mai accesibil așa. Și mai ușor de iubit. Este mai impersonal, deoarece după ce închidem chatul, ne putem vedea de viața noastră. E ca și cum ai putea da delete și accept cuiva în viața, în gândurile și trăirile tale. Atât cât vrei. Atât cât simți. Atât cât vor mușchii tăi. Cardiaci sau restul.

Cuvintele însă, nu ne țin de singurătate. Nu ne țin de frig noaptea când ajungem acasă. Nu ne țin de mână când suntem bolnavi. Nu ne privesc în ochi. Nu se plimbă cu noi prin parc, pe malul mării. Ne dăruiesc aproape totul, dar ne lasă atât de goi. Ca o Fata Morgana: o simți că e acolo, o vezi oarecum, dar nu o vei avea niciodată. Va fi mereu o himeră dulce, frumoasă, care va naște în tine roiuri de emoții, dar atât.

Bineînțeles că poți trăi și astfel o viață întreagă, dar viața înseamnă mult mai mult. Înseamnă să poți să te scalzi în privirea cuiva, să îl poți alinta, să vă certați, să vă împăcați, să poți clădi, să poți avea copii, să poți avea o familie. Să poți sta seara pe terasă și să privești în aceiași direcție. Mână în mână. Să simți căldura palmelor cuiva cuib ție, nu doar să îți induci o stare! Să râzi, să te bucuri și să îți împarți viața cu cineva. Să fii și să devii martorul vieții și sufletului cuiva. Și viceversa.

Viața înseamnă să înveți să dăruiești, să faci compromisuri, să clădești, să primești, să trăiești înainte de toate! Da, e mai bine în doi și în mijlocul unei familii decât singur. Sunt multe greutăți și responsabilități, dar e mult mai frumos să privești în urmă și să vezi cât de multe vieți, clipe și amintiri au răsărit acolo. Și au crescut. Și au dat mlădițe.

Și totuși, oamenii aleg să devină impersonali.  Au ales să devină litere nu oameni. Au ales să transforme viața într-un alfabet nu într-o familie. Pentru că teama de viață e mai mare decât dorința de a trăi.

de @Ramona Sandrina, 4 August 2014

Încredințați-vă că încă mai aveți puterea de a spera

de @Ramona Sandrina, 8 August 2014

Nimeni nu își dorește să treacă prin viață singur…

De-a lungul întregii noastre existențe dăruim dragoste. Dăruim bucăți din noi. Vise. Speranțe. Gânduri. Viață. Ne încredințăm altora cu încredere și… sperăm.

Sperăm că nu vom fi împrăștiați în toate colțurile vieții și ale sufletului, fără decență și fără posibilitatea de a ne reculege. De a ne aduna. Sperăm că oamenii aceia chiar sunt așa cum ni se arată și nu avem nici un motiv să ne apărăm. Sperăm că nu vom fi nevoiți să ridicăm scutul suspiciunii. Să ne închidem în spatele unui zid rece unde nimic nu e ceea ce pare. Nici măcar noi, oricât de multă neîncredere au oamenii adunată în ei. Oricât de multă trădare. Nesiguranță. Durere.

Nimeni nu își dorește să treacă prin viață singur. Chiar dacă în spatele unui perete de singurătate și urâciune se află un om care pretinde că îi este mai bine așa, niciodată nu va fi acesta adevărul. Omul este carne și suflet! Sufletul va simți mereu nevoia de a primi și dărui dragoste. Chiar și în clipele în care noi nu mai credem asta.

Vrem să fim martorii vieții cuiva și alții să fie martorii vieții noastre. Vrem să avem cu cine sorbi cafeaua de dimineață, cu cine să stăm la televizor la filmul de seară. Vrem să avem cu cine privi la stele. Vrem pe cineva cu care dacă nu putem avea un copil, măcar să ne naștem o dragoste pe care să creștem și să o protejăm împreună.

De-a lungul existenței noastre, dăruim dragoste. Și de multe ori suntem trădați, înșelați, judecați și rupți în mii de bucăți. Dar, chiar și așa, trebuie să credem în puterea lucrurilor și întâmplărilor bune: mereu va fi un drum nestrăbătut și pentru noi.

Dacă vom sta cu capul în nisip, dacă vom renunța la viața noastră, dacă nu vom lupta pentru ceea ce suntem și ne dorim, niciodată nu vom găsi calea și nu vom știi ce poate fi de-a lungul ei. Dăruiți bucăți din voi. Vise. Speranțe. Gânduri. Viață. Doar așa putem construi. Suflete. Vieți. Iubiri. Cămine.

Încredințați-vă că încă mai aveți puterea de a spera.

WebCultura,  Ramona-Sandrina

Adevăraţii îngeri în zăpadă… - WebCultura

 

(Adevăraţii îngeri în zăpadă… - WebCultura)

Nu risipiţi timpul când aveţi cu cine să îl împărţiţi. Tăceţi, vorbiţi, certaţi-vă, împăcaţi-vă, plimbaţi-vă, tăvăliţi-vă în zăpadă, iubiţi-vă… Faceți tot ce vă trece prin cap. dar faceţi împreună!

Să nu dea Dumnezeu să nu fie mulţi cei ce simt cât de greu poate fi să nu ai cu cine să-ţi împarţi nici măcar tăcerea! - Ramona-Sandrina, Webcultura

Împreună, până când viața ne va despărți - WebCultura

Oamenii se îndrăgostesc. Nu o spun eu. Pur și simplu se întâmplă de când lumea.

Oamenii plutesc împreună în jocul acela nebun al iubirii. Uneori, preț de câteva clipe. Alteori, preț de câteva luni. Și alteori, preț de o viață.

Împreună, oamenii refac clipele. Le dau gust. Le dau miros. Le încheagă. Le transformă în gesturi frumoase care te fac mereu să simți cum inima îți bate nebunește și nu vrei să fii vreodată în altă parte. Sau lângă altcineva. Câteodată, însă, ne dăm seama că sentimentele noastre nu sunt îndeajuns pentru a rămâne lângă un om. Și atunci, plecăm. Plecăm nu pentru că nu am mai putea rămâne.

Oricine poate rămâne lângă cineva o viață, dar nu despre asta este vorba în relații. Relațiile nu sunt lupte pe câmpul inimii și al răbdării. Relațiile nu sunt “care pe care” și “cât mai rezistăm împreună”. A rămâne unul alături de altul o viaţă întreagă nu presupune acte de eroism. Nu presupune compromisuri. Nici sacrificii. Presupune înţelegere, respect şi multă preţuire. Presupune tandreţe, zâmbet, căldură. Presupune să repari unde se poate şi să adaugi acolo unde se simte gol.

Presupune dimineţi în care să te pierzi în ochii celui de lângă tine. Clipe în care să te ţii strâns de mână. Presupune să tragi împreună la acelaşi car, în aceeaşi direcţie. Presupune să te bucuri unul de altul și unul pentru altul chiar și când când bucuria pare doar o părere. Presupune ca inima să ţină mereu sufletele în echilibru. Presupune nopţi de pasiune, iar când acestea dispar, nopţi tandre şi liniştite. Presupune iubire! Aceasta este reţeta unei relaţii de lungă durată – iubirea dincolo de toate şi de tot.

Relațiile nu se încropesc din compasiune față de un om, ci din dragoste. Când din rețeta asta lipsesc ingrediente, mai bine dăruiți-vă un zâmbet frumos și lăsați viața să completeze restul: golul lăsat de o plecare va fi umplut de cine va fi potrivit să îl umple.

Din când în când, iubirea înseamnă și plecări.

 

Sursa articolului: webcultura

Autor: Ramona-Sandrina

Despre suflet și atingerea sa - Webcultura

(Sursa foto: internet)

Mă întreb uneori, fără să pot să îmi explic evident, de ce și ce anume ne aduce la un moment dat lângă un om și nu lângă altul.

De ce uneori simțim nevoia să vorbim, să zâmbim, să ne tachinăm sau să tăcem lângă cineva anume și nu lângă altcineva anume. Aș vrea să înțeleg să vă pot spune și vouă, dar nu înțeleg nici cât să mă lămuresc pe mine. Pot doar să bănuiesc că este vorba despre o anume “alchimie”. O alchimie a cugetului, a simțurilor, a rostirii, a tăcerii, a sufletului! Niște potriviri atât de perfecte ale gândurilor cuiva pe gândurile tale, încât să nu îți dorești să te afli în altă parte. Este ca și cum ai lua bucăți de puzzle din tine și le-ai potrivi în altcineva. Întâmplător sau nu, ele se așează de minune. Urmează mirarea. Apoi, bucuria. Timpul însă este cel care va hotărî ce fel de tablou creăm noi împreună. Al prieteniei, al iubirii, al rămânerii sau al plecărilor.

Indiferent de gradul de compatibilitate, în viață, criteriile după care ne rămân oamenii alături este altul. Trebuie să avem un strop de noroc, un strop de respect, un strop de înțelegere, mai mulți stropi de credință și un ocean de iubire. Totuși, cred că oamenii nu ne ating sufletele întâmplător: în fiecare atingere există magie și multă Dumnezeire.

Sursa articol: Webcultura, Ramona-Sandrina

Într-o zi se va inventa, probabil, căsnicia de unică folosință

Vă invit să vă serviţi gândurile serii alături de mine...Eu mi le-am scris gândurile...aici! Vă mulţumesc tuturor celor care vă faceţi timp şi le citiţi!

(Sursa foto: Gargovi)

"Asta am aflat într-un fel sau altul pe propria piele sau pe pielea celor din jurul nostru. Iubirile au ajuns să se consume mai rapid decât se construiesc sau se simt. Nu mai înseamnă plimbări, zâmbete, flori dăruite, săli de cinema unde ne bate inima asemeni unui clopot în aşteptarea mâinii care se va furişa pe spătarul scaunului nostru şi a gurii ce ne va fura un sărut. Nu mai înseamnă timp în care să ne cunoaştem, să adunăm amintiri. Înseamnă o seară undeva, sau o plajă, sau o zi, apoi un sex nebun, câteva luni de relaţie şi apoi starea de gol, de incomplet, de altceva. Oamenii nu mai investesc încredere, respect şi sentimente în oameni. Investesc doar timp. De regulă timp pierdut. la atât de reduc relaţiile în ultima vreme.

Citiţi mai departe, AICI [...] Webcultura"

Dragostea de mamă

Mamele nu dispar niciodată: ele locuiesc în cerul inimii noastre și ne privesc zilnic din oglindă prin ochii noștri.

(Sursa foto: Vicki)

“Ne iubim mama aproape fără s-o știm, pe nesimțite, căci asta-i tot atât de firesc ca și viața; și nu ne dăm seama cât de adânci sunt rădăcinile acestei iubiri decât în momentul despărțirii finale. Nici o altă afecțiune nu se poate compara cu ea, căci toate celelalte rezultă din întâlniri, în timp ce ea este din naștere; toate celelalte ne sunt oferite mai târziu, de către hazardul existenței, pe când ea viețuiește din prima clipă, în însuși sângele nostru.” (Guy de Maupassant)

Citiţi mai departe, AICI [...] Webcultura"

Micuța balerină: când poveștile prind viață

Despre balet, cu dragoste.

Când am fost mică, îmi amintesc că am primit o cutiuță muzicală de la bunica mea. Era o cutiuță de porțelan, încrustată cu niște broderii fine din argint. Pe cutiuță, stătea o balerină de porțelan. Nu voi uita niciodată imaginea ei. Ireală! Grația cu care ținea mâna ridicată într-un semiarc deasupra capului, vârful poantei, delicatețea degetelor și dintre toate, cel mai mult îmi amintesc expresia feței. Caldă, senină, zâmbitoare de parcă ar fi știut că menirea ei era să ne ia din suflet toate durerile, trăirile, emoțiile și să le expună acolo, pe scena ei micuță care prindea viață când întorceam cheia.

Când sunt mici, toate fetițele visează să fie balerine. Imaginea aceea de lebădă trăiește în fiecare fetiță, dar lebăda "se naște" din clipe de mare sacrificiu, de muncă continuă, din ore și ore de repetiții, picioare obosite, rănite, dureri de spate, de cap, de mușchi, departe de joaca de afară. Departe de părinți. Departe de camera de acasă.

Și, deși pentru noi, oamenii care doar privim baletul această muncă poate părea una grea, inumaă uneori, pentru ei este doar dăruire, dragoste, reverență sufletească. Ei nu se plâng niciodată. Când vei întreba o balerină sau un balerin dacă este greu va zâmbi. Va spune doar:

"Este balet! Este tot ce știm, ce suntem, ce iubim să facem. Când baletul din noi se va termina, nici noi nu vom mai fi!"

Actul de balet ia naștere muncind mereu. Balerinii repetă și când umblă, când urcă scările, când stau pur și simplu. Sufletul lor nu este altceva decât o sală de repetiții unde emoțiile nasc mereu viitoare mișcări, variații, revelații!

Mulți, când mergem la un spectacol de balet revedem aceeiași imagine. Avem impresia că acea păpușă de porțelan de pe cutiuța muzicală a prins viață. Și nu suntem departe de adevăr. Păpușa de porțelan și-a lăsat scena micuță și a pășit pe una mai mare. Expresia feței este aceeiași. Grația, căldura, atmosfera emanată în preajma ei devine una de basm. Mereu. În mijlocul unei scene mari, aparent rece apare ea și stă așa...nemișcată. Pozează. Dacă nu ai știi că ești într-o sală de balet ai avea impresia că este un manechin. Nici un mușchi nu tresare. Nici un deget nu se mișcă. Apoi, de undeva din fundal se aude muzica. Micuța balerină începe să se miște. Cheia s-a tras. Imaginea de vis a prins viață. Și atunci, aflăm.

Aflăm defapt că baletul nu este doar o formă de manifestare prin dans! Baletul nu este doar artă! Baletul se întâmplă atunci, când sufletul stă pe vârfuri în faţa noastră şi face reverenţe cu aripi de lebădă! Baletul este cea mai pură formă a frumuseţii şi excelenţei, dar în acelaşi timp este un ţipăt constant al inimii! Fiecare spectacol de balet este un ultim cânt de lebădă al balerinului! Ei se nasc şi mor cu fiecare cânt pe care îl îngroapă în inimile noastre! Apoi, renasc pentru a oferi din nou!

Model: Diana Georgia Ionescu - balerină
Styling: Andreea Dinu
Camera 1: George Cozmenco
Camera 2: Mircea Istrate

Ramona-Sandrina

Articolul îl găsiți pe: WebCultura

Poveștile nu sunt decât vieți trăite - webcultura

Ea avea 16 ani pe atunci. El avea 18. Și se iubeau. Mult. Așa cum se iubeau oamenii la vârsta aceea. Pe vremea aceea. 

Își dăruiau flori, zâmbete, așteptare. Se plimbau prin parc și își scriau scrisori. Strângeau la piept o bucată de hârtie ca pe o bucată de cer senin și albastru doar al lor. Însă, orice iubire mare este încercată și are demonii săi! Ai lor au fost societatea cu regulile ei absurde, bolnave și inumane de cele mai multe ori. Reguli, care pe timpurile acelea, aveau o greutate. Ea provenea dintr-o familie cu un nume mai răsunător în acel oraș unde toată lumea cunoștea pe toată lumea. El, provenea dintr-o familie de muncitori în același oraș unde oamenii păreau a fi fluturi țintuiți în insectare cu oameni.

Nu avea ce să îi ofere. Era doar un alt bărbat tânăr care iubea. Și atât! Iubirea avea doar valoare. Nu greutate! Asta decise societatea trăgând între ei un zid greu, rece ca o piatră de moară mereu agățată de sufletele lor care și-au promis să se iubească etern. Și s-au iubit. Dincolo de toate. De timp, reguli, depărtări. Sau oameni. Prin viața fiecăruia au trecut oameni. Niciodată iubiri.

Ea, pentru a uita durerea a început să scrie. Și a scris zi de zi timp de 20 de ani. Gânduri, poezii. A lansat cărți, răvașe de iubire pentru el. El, pentru a nu înnebuni deschidea în fiecare seară portmoneul unde locuia frumos o fotografie îngălbenită de timp. A făcut asta timp de 20 de ani. Seară de seară.

Când au fost destul de mari să poată decide peste societate și familie s-au căutat. Nu s-au mai găsit. El a plecat. Departe. Ea s-a căsătorit. A avut o fetiță. Ca să aibă un motiv să înainteze. Apoi, a înțeles că nu îl uitase. Soțul ei la fel și a plecat. Ea a crescut frumos alături de fetița ei așteptând mereu un semn. Într-o seară de martie, semnul a venit. Cutia virtuală s-a deschis, iar din ea un chip cald îi rostea din privire: “Bună seara, iubito!”.

Asta nu este o poveste dintr-o carte. Este viață. Viața care nu regizează. Viața care bate filmul. Poveștile nu sunt decât vieți trăite. Cât de frumos să poți să îți scrii întreaga viață în viața și sufletul altui om și să dăinuiești! Iubirea lor se născuse pentru a face minuni.

Ramona-Sandrina

 

(Auguste Rodin – Catedrala (1909); fotografie de Brent Danley.)

Articolul îl găsiți pe: WebCultura