(Sursa: internet)
De la o vreme mă chinuiesc să fac cuvintele să spună despre tine. Tare şi răspicat! Eşti! Sunt! Cred că nu le-am dat destulă hrană. Continuă să tacă. Îmi simt sufletul arcuit. Hrană timpului pierdut sau risipit în prea multe zări. Îmi sunt tâmplele ruginite de gânduri neputincioase. Strâng din dinţi până îmi scrâşneşte inima şi ţipă. Niciodată destul de tare. Poate când nu va mai spune nimic. Îşi va întinde gâtul precum lebăda şi te va cânta. Îmi eşti îngropat atât de adânc în mine încât simt cum din carne îmi cresc cruci de rug. Te-am făcut mormânt în iubirea mea şi te îngrijesc cu toţi îngerii din mine. Poate într-o zi pieptul meu se va deschide şi tu te vei da de trei ori peste cap să-mi fii...aievea mie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu