"mâine, sufletul meu, mâine"

 

am obosit!
mă auzi? am obosit...
să îmi car sufletul pe braţe resuscitându-l cu tine
mereu, cu vocea ta, cu amintiri despre un mâine
care nu mai vine
"mâine, sufletul meu, mâine"
iar el, nebunul meu suflet crede mereu în dimineaţa
ce urmează fiecărei nopţi în care tu nu eşti
apoi, simt cum toate lumile mele,
dimineţile, depărtările, tăcerea, cuvintele neîntoarse
mă sufocă,
iar sufletul meu se face mic,
mic, agăţându-se de orice numai să nu cadă în locul acela
de unde nu te mai poate auzi,
culege, privi
şi ştii tu cum se aude ţipătul unui suflet?
ca şi cum s-ar frânge un os
doar un trosnet scurt, apoi tăcere
în timp ce buzele ţipă fără cuvinte
nisip sub genunchii care nu se mai frâng de atâta durere,
iar marea e atât de mică
încât am să o închid într-o scoică
să rămână
poate într-o zi departe o vei asculta la suflet şi vei ştii
cum te-a iubit acest suflet nebun:

"mâine, sufletul meu, mâine"
acuma latră, plângi şi sfâşie asemeni unui câine
luna