Nu mă întrebaţi multe despre mine. În esenţă nu ştiu cine sunt. Încă nu ne-am întâlnit eu cu mine. ne tot alergăm de când m-am născut, dar sper ca într-o zi să se întâmple şi această bucurie. Să mă întâlnesc ca şi cum aş revedea un vechi şi bun prieten! Până atunci însă ştiu că sunt o licărire de viaţă peste care Dumnezeu a lăsat binecuvântarea. Din clipa aceea, viaţa mea a cunoscut multe rosturi. Niciodată nu îmi amintesc ce a fost rău. Ce rost are? De aici începe tot! Dacă ceva are rost, oferă-l mai departe. Dacă nu are rost...uită-l. Nu lăsa nimic să îţi înghesuie mintea şi sufletul făcând din tine un prizonier al unor fapte sau oameni care au plecat demult din tine!
Iubesc viaţa, oamenii...dintre care copiii şi bătrânii în mod special. Ei mereu oferă necondiţionat tot ce au! Un surâs, un măr, o îmbrăţişare, un sărut! Nu se întreabă şi nu întreabă! Nu trag concluzii că aş fi ceva ciudată dacă sar la gâtul lor să îi ţin în braţe preţ de câteva minute care devin o viaţă de om! Dau înapoi! De aceea, ori de câte ori văd un copil sau un bătrân...zâmbesc. Mereu, dar mereu zâmbesc înapoi!
Iubesc să scriu. Cred că asta face parte din codul meu genetic. Nu ştiu dacă scriu bine, dar ştiu că unii oameni, iar mie îmi e suficent acest procent...au nevoie să scriu. Printre ei mă aflu şi eu. Iar asta face din scris ceva vital. De acolo sorb eu răsăritul, apusul, visarea, dragostea şi gura mea de aer curat. Este un aer mai important decât aerul. Când nu voi mai putea scrie am să mă înjumătăţesc pentru totdeauna.
Iubesc dimineţile când se scaldă soarele în cer ca într-o mare deasă de vise şi valuri albe. Iubesc păsările pentru că ele ne trezesc mereu din noi.
Iubesc artişti deoarece ei sunt un altfel de alfabet în viaţă! Cel al sufletului. Şi mereu reinventează alte şi alte trăiri în noi. Îmi iubesc prietenii. Fără ei aş fi un mac într-un lan de maci care nu ştiu unii de alţii.
Îmi iubesc familia pentru că ei sunt punctul acela de referinţă care îţi arată mereu cine eşti şi de unde ai plecat.
ÎL iubesc pe Dumnezeu pentru că fără EL lumea ar fi extrem de rece, iar iubirea nu ar mai avea deloc aceleaşi rădăcini.
Şi...îmi iubesc cu toate cuvintele şi necuvintele cărora nu le pot da un sens fetiţa! Ea este farul meu în orice moment şi clipă a vieţii mele. În inima mea ştiu că trebuie să rămân mereu vie, frumoasă şi copilăroasă pentru ca ea să găsească acolo toate instrucţiunile necesare la drum în viaţă. Oricât de grea ar fi căderea, când o privesc mă simt cel mai minunat şi binecuvântat om pentru că din trupul acesta fără folos altfel, am dat naştere unei minuni a mea mai mult decât a oricui!
Şi, iubesc iubirea. Vorbesc despre ea mereu şi socotesc că ea este cheia tuturor răspunsurilor. Dacă oamenii nu s-ar mai teme de iubire şi ar lăsa-o să le intre în viaţă şi în suflete, pământul ăsta ar fi un loc mult mai frumos şi primitor!
Iubesc viaţa, oamenii...dintre care copiii şi bătrânii în mod special. Ei mereu oferă necondiţionat tot ce au! Un surâs, un măr, o îmbrăţişare, un sărut! Nu se întreabă şi nu întreabă! Nu trag concluzii că aş fi ceva ciudată dacă sar la gâtul lor să îi ţin în braţe preţ de câteva minute care devin o viaţă de om! Dau înapoi! De aceea, ori de câte ori văd un copil sau un bătrân...zâmbesc. Mereu, dar mereu zâmbesc înapoi!
Iubesc să scriu. Cred că asta face parte din codul meu genetic. Nu ştiu dacă scriu bine, dar ştiu că unii oameni, iar mie îmi e suficent acest procent...au nevoie să scriu. Printre ei mă aflu şi eu. Iar asta face din scris ceva vital. De acolo sorb eu răsăritul, apusul, visarea, dragostea şi gura mea de aer curat. Este un aer mai important decât aerul. Când nu voi mai putea scrie am să mă înjumătăţesc pentru totdeauna.
Iubesc dimineţile când se scaldă soarele în cer ca într-o mare deasă de vise şi valuri albe. Iubesc păsările pentru că ele ne trezesc mereu din noi.
Iubesc artişti deoarece ei sunt un altfel de alfabet în viaţă! Cel al sufletului. Şi mereu reinventează alte şi alte trăiri în noi. Îmi iubesc prietenii. Fără ei aş fi un mac într-un lan de maci care nu ştiu unii de alţii.
Îmi iubesc familia pentru că ei sunt punctul acela de referinţă care îţi arată mereu cine eşti şi de unde ai plecat.
ÎL iubesc pe Dumnezeu pentru că fără EL lumea ar fi extrem de rece, iar iubirea nu ar mai avea deloc aceleaşi rădăcini.
Şi...îmi iubesc cu toate cuvintele şi necuvintele cărora nu le pot da un sens fetiţa! Ea este farul meu în orice moment şi clipă a vieţii mele. În inima mea ştiu că trebuie să rămân mereu vie, frumoasă şi copilăroasă pentru ca ea să găsească acolo toate instrucţiunile necesare la drum în viaţă. Oricât de grea ar fi căderea, când o privesc mă simt cel mai minunat şi binecuvântat om pentru că din trupul acesta fără folos altfel, am dat naştere unei minuni a mea mai mult decât a oricui!
Şi, iubesc iubirea. Vorbesc despre ea mereu şi socotesc că ea este cheia tuturor răspunsurilor. Dacă oamenii nu s-ar mai teme de iubire şi ar lăsa-o să le intre în viaţă şi în suflete, pământul ăsta ar fi un loc mult mai frumos şi primitor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu