Uneori, mi-aş pune mâinile pe suflet să nu mai aud...

Uneori, mi-aş pune mâinile pe suflet să nu mai aud...Vreau să fie linişte! În mine picură constant cu oameni, cu amărăciuni, că dragoste, cu tine. Ecouri şi neputinţe uneori. Paşi. Zgomot cu viaţă. prea multă viaţă! Prea multă fugă! Aş vrea doar să mă aşez pe piatra aia de acolo...sub copacul acela bătrân şi cărunt şi să stau. Să stau cu capul în braţele tale. Nu vreau să îmi spui nimic. Tăcerea ta îmi este suficientă. Tăcerea ta e plină de mine. De noi.Tăcerea ta este cea mai minunată declaraţie de iubire pentru că ştie cuprinde ceea ce în cuvinte nu mi-ai putea descrie niciodată. Vreau doar să îţi plimbi mâinile peste părul şi umerii mei şi să îmi zâmbeşti. E atâta linişte în zâmbetul tău. Reuşeşti atât de uşor să linişteşti furtunile din mine. Neliniştile. Valurile. Doar atingându-le. Vreau doar să mă priveşti. E atâta căldură în privirea ta dragul meu încât topeşti pe dată toate iernile şi gerurile din inima mea şi aduci primăvara. Aşezi mereu cuibul acela al nostru la locul lui, iar noi îl locuim. Viaţa mea nu va trăi niciodată fără tine în ea deoarece tu eşti rândunicul de la streaşina ei de când mă ştiu. Uneori, mi-aş pune mâinile pe suflet să nu mai aud...decât cum îmi vorbeşte liniştea ta!