(Sursa foto: internet)
Uneori, când viaţa pare frumos aranjată şi stabilită pe traseul său normal, apare un tren. Din direcţie opusă. Sau nu. Nici nu ştii defapt din ce direcţie apare. Apare însă atât de neaşteptat încât ai impresia că te-a împrăştiat în milioane de bucăţi. Nu mori. Eşti departe de acest sentiment. Te refaci. Te rescrii. Te regăseşti frumos. Aşa cum nu ai crezut că vei putea să o faci vreodată. Afli despre tine lucruri extraordinare care îţi sunt date numai atunci...o dată în viaţă a le afla despre omul care eşti şi vei fi de atunci înainte. Stai aşa, ca un copil mic să îţi şoptească viaţa despre tine prin acea întâmplare minunată ca şi cum ţi-ar citi dintr-o carte cu poveşti. Duci mâna la inimă şi nu te mai recunoşti. Dintr-o dată nu mai baţi a tine. Nu mai baţi cu tine. Nu mai baţi a nimic cunoscut şi totuşi în inima ta recunoşti pe cineva atât de familiar. Dar nu te sperie! Nu te sperie decât în măsura în care te gândeşti că acele bătăi vor înceta. Te vezi dintr-o dată asemeni unei încăperi cu multe, multe uşi şi stai pierdut. Nu sunt chei. Sunt doar uşi. Dincolo de uşa aceasta iubite eşti tu. Uşa mea nu are chei. Are doar un mâner. Atât ai nevoie să faci pentru a ajunge la mine. Să apeşi pe el. Dar nu. Nu vei apăsa. Ştiu. Stai acolo aşa...de deja destul de multă vreme să îţi cunosc răsuflarea peste umărul sufletului. Nu spui nimic. Doar stai. Te-aş întreba...cât mai ai de gând să stai aşa în prag, dar nu te întreb. Mi-e teamă. Teamă că ai să laşi şi pragul uşii gol de tine. Aşa că...hai să stăm o clipă aşa. Tu de o parte a uşii, eu de cealaltă. Nu va trebui să renunţi la crezurile tale. La lumea ta. La dorinţele tale. Nu mă vei atinge. Vei sta doar cu fruntea şi palmele apăsate pe uşă. Deoparte. Eu voi sta la fel de cealaltă. Apoi, după ce vom fi stat destul ca să ştim că ne poate trăsni de tot cu depărtarea şi dezrădăcinarea, poţi să pleci.Deja ai stat destul. Lasă-mă! Mi-am rupt de multe ori în viaţă visele, mâna, umărul, piciorul. O inimă, nu mai contează! Se va auzi doar o trosnitură. Ca de os frânt. Nu te speria însă. Aşa trosnesc sufletele se spune. Viaţa îmi spune că se va reface. Treptat. Totuşi, nu va mai putea aştepta trenuri. Gările vor fi închise şi sigilate. Altfel inima nu se mai reface. O vreme, preţ de o viaţă cică, va trebui să stea în carantină de tine. De mine. De noi. Va putea însă cunoaşte alţi oameni. Care nu o vor zdruncina. Alături de care nu va mai visa, nu va mai alerga după fluturi şi poveşti cu spiriduşi care intră în inimă şi o îmbolnăvesc. Viaţa o va ajuta astfel sigilând-o de toate să evite eforturile cu emoţii. Nu fac bine dacă vrem să nu sângerăm de moarte! Totuşi, pe vreme ca asta, nu ştiu cum să o numesc pentru că nu e comună...pe vreme de aşezat cuvintele şi speranţele alea fulgerătoare pe suflet, vom simţi din nou un junghi. Un junghi în locul acela de unde inima mereu va sângera a aşteptare. Şi ce putem face? Ieşim din nou afară din noi, în gara aceea pustie unde lupii mai urlă la lună a iubire, ne aşezăm pe o bancă şi stăm aşa, iar trenul...nu ne mai izbeşte. În afara aceluia, toate sunt doar nişte personale atât de încete încât nimic magic nu se mai poate întâmpla! Tot ce putem spera este ca în cele din urmă să amorţim de durere până în măduva sufletului... - Ramona-Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu