Să nu crezi că nu știu

Să nu crezi că nu știu. Nu că aș vrea. Uneori e bine să ne mințim. Dar simt. Ce vină are sufletul meu că simte când e iubit, înjunghiat sau părăsit? Să nu crezi însă că nu știu când calci peste sufletul meu sau pe el. Nu că aș vrea. Doar că el urlă în mine. Drept e că eu nu urlu cu el. Eu tac. Ca și când aș mai putea încă duce. Și mai pot. Totuși, să nu crezi că nu știu, chiar dacă mă mint. Știu! Acum, că știi și tu că știu, ai grijă cum pășești când mă sfâșii! Nu vreau să te rănești în spinii pe care îi împlânți în mine din când în când, când tu pari a mă iubi, iar eu accept să par iubită. - Ramona-Sandrina

La Mulţi Ani, Majestate! - re-edit

(Sursa: internet)

Azi, am simţit mai mult decât niciodată că românilor şi României li s-a dat ceea ce, de destul de multă vreme nu le-a mai dăruit nimeni: iubire, respect, încredere, demnitate, frumuseţe, recunoaştere, solidaritate!!!

Azi, m-am simţit de zeci de ori Român şi m-am bucurat de acest fapt, mai mult decât oricând. 

M-am bucurat de ţara mea,de istoria ei, de entuziasmul oamenilor!

Îmi amintesc emoţiile care m-au cuprins în urmă cu doi ani, în momentul în care l-am văzut pe Majestatea Sa Regele Mihai păşind pe treptele Parlamentului pentru a se adresa în mod direct, României şi poporului român după mai bine de 60 de ani!

Majestatea Sa, a dat atunci o mare şi frumoasă lecţie nu doar clasei politice româneşti, ci tuturor claselor politice din Europa. Celor care cred că România înseamnă doar insolenţă şi indolenţă, doar cerşetori şi umilinţă. Nu pentru că aşa am fi. Ci pentru că aşa am fost învăţaţi să acceptăm că suntem. De către cine? De către reprezentanţii noştri care nu ştiu să demonstreze şi să evidenţieze valoarea acestui popor. Care nu ştiu să ne spună că suntem frumoşi. Că suntem deosebiţi. Că au încredere în noi şi în viziunea noastră. Că suntem un popor cu o istorie plină de valoare şi de moralitate. Că noi suntem un popor plin de valoare şi moralitate.

Dar azi, nu vreau să vorbesc despre umilinţă. Deşi, oarecum azi, am simţit cel mai tare umilinţa ce ne-a fost dat să o trăim şi să o învăţăm. Ca pe o felie de pâine cu tărâţe. O raţie zilnică, pentru a ne uita spiritul şi puterea din sufletul nostru! Credinţele, speranţele şi visele de români, de oameni!

Atunci, am învăţat că respiraţia poate avea şi alt ritm. Mult mai încet, iar apoi, mult mai alert. Poate zbura.

Am învăţat asta în timpul discursului Majestăţii Sale. Un discurs de mare, mare înţelepciune, profunzime şi decenţă. Un discurs constructiv şi plin de emoţie. Un discurs, pe care iată, istoria ne-o dovedeşte din nou, doar un Rege poate să îl redea în acest fel poporului său. Nici un politician, nici un Preşedinte, nu a reuşit de-a lungul mandatului său să ofere românilor şi politicienilor ceea ce Regele a oferit în acest discurs. Nu a destrămat. A închegat. Nu a aruncat piatra. A ridicat-o şi a transformat-o în temelie. În bun simţ şi bună cuviinţă.

Astfel că, aşa cum am mai spus-o de foarte, foarte multe ori, România are nevoie de exact o astfel de reprezentare în fruntea sa. România are tot dreptul din lume să îşi recapete ceea ce a pierdut: valoarea sa ca ţară, valoarea sa ca popor, integritatea, încrederea, decenţa, respectul!

România are nevoie în fruntea ei de decenţă, de bun simţ, de înţelepciune, de exemple frumoase, de diplomaţie înnăscută, întreţinută, exersată, pentru a putea răzbi frumos într-o lume tot mai confuză şi mai lipsită de repere. 

Are nevoie de civilizaţie, de cultură, educaţie. Doar aşa ne putem recăpăta demnitatea. Şi nu doar aceea a noastră pentru noi înşine. Ci a noastră în lume. Doar Regalitatea este cea care poate să ne schimbe sensul acesta în zig-zag sau altfel spus, non-sensul pe care îl trăim de zeci de ani.

Regalitatea în sine insuflă respect doar prin simplul fapt că există! Şi noi ne-am aminti respectul mult mai des şi mai frumos, dar şi cei din afara ţării.

Cât despre Majestatea Sa şi rolul Domniei Sale în ceea ce priveşte România, istoria spune tot ce are de spus. Eu nu aş aduce nimic nou şi nici nu aş evidenţia ceva ce nu s-a scos la iveală. A avut un rol important. Îl are încă. 

Casa Regală din România nu este istorie! Este PREZENT! Şi va fi! Atâta vreme cât vor exista moştenitori care o vor duce mai departe spre ceea ce va fi să fie.

Ce vreau să spun însă despre Majestatea Sa este că Domnia Sa este un om deosebit de simplu, dar totodată deosebit de distins. Este o prestanţă deosebită. O marcă a acestei ţări în toate timpurile ei. 

O persoană plină de omenie şi bunătate, de înţelepciune şi dăruire, de dragoste pentru oameni individual, dar şi ca popor!

Îi doresc să aibă toată aprecierea şi dragostea noastră ca popor pentru Regele care ne-a fost şi Încă ne este!

Îi doresc multă putere, sănătate, fericire şi ani mulţi şi de aici înainte!

Îi doresc să găsească puterea de a ne arăta ori de câte ori va fi nevoie ceea ce ne-a arătat astăzi...că România este o ţară care merită apreciată şi iubită! O ţară în care merită să rămâi şi pentru care merită să lupţi!

Că România este o ţară a românilor şi a celor care o iubesc şi îi iubesc pe români! Că românii sunt un popor cu un loc de cinste în Europa care a fost, dar şi cea care este şi, deşi mulţi vor să uite, istoria trebuie mereu să iasă în faţă, deoarece: "Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul. Nu văd România de astăzi ca pe o moşternire de la părinţi, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la copiii noştri."

LA MULŢI ANI, MAJESTATE!  

TRĂIASCĂ REGELE MIHAI AL ROMÂNIEI!

.............

Discursul integral al Majestăţii Sale:

"Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crize.

Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române:

Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.

Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R"  

............

Publicat la data de 25.10.2011, 23:40

intersecțiile inimii

sunt un mim
prin care oamenii și durerea trec
ca prin aer
uitând
că oamenii au carne și inimă
sfâșiind
din gânduri îmi picură sângele
într-o zi însă,
am să îl înlocuiesc
cu uitări
atunci,
puteți trece
am să conturez în inima mea
străzi și intersecții
către tot și niciunde
uitând
pe unde ați trecut
din clipa în care ați intrat
sunt un mim
uitați că știu să plâng
și eu uit!

Micuța balerină: când poveștile prind viață

Despre balet, cu dragoste.

Când am fost mică, îmi amintesc că am primit o cutiuță muzicală de la bunica mea. Era o cutiuță de porțelan, încrustată cu niște broderii fine din argint. Pe cutiuță, stătea o balerină de porțelan. Nu voi uita niciodată imaginea ei. Ireală! Grația cu care ținea mâna ridicată într-un semiarc deasupra capului, vârful poantei, delicatețea degetelor și dintre toate, cel mai mult îmi amintesc expresia feței. Caldă, senină, zâmbitoare de parcă ar fi știut că menirea ei era să ne ia din suflet toate durerile, trăirile, emoțiile și să le expună acolo, pe scena ei micuță care prindea viață când întorceam cheia.

Când sunt mici, toate fetițele visează să fie balerine. Imaginea aceea de lebădă trăiește în fiecare fetiță, dar lebăda "se naște" din clipe de mare sacrificiu, de muncă continuă, din ore și ore de repetiții, picioare obosite, rănite, dureri de spate, de cap, de mușchi, departe de joaca de afară. Departe de părinți. Departe de camera de acasă.

Și, deși pentru noi, oamenii care doar privim baletul această muncă poate părea una grea, inumaă uneori, pentru ei este doar dăruire, dragoste, reverență sufletească. Ei nu se plâng niciodată. Când vei întreba o balerină sau un balerin dacă este greu va zâmbi. Va spune doar:

"Este balet! Este tot ce știm, ce suntem, ce iubim să facem. Când baletul din noi se va termina, nici noi nu vom mai fi!"

Actul de balet ia naștere muncind mereu. Balerinii repetă și când umblă, când urcă scările, când stau pur și simplu. Sufletul lor nu este altceva decât o sală de repetiții unde emoțiile nasc mereu viitoare mișcări, variații, revelații!

Mulți, când mergem la un spectacol de balet revedem aceeiași imagine. Avem impresia că acea păpușă de porțelan de pe cutiuța muzicală a prins viață. Și nu suntem departe de adevăr. Păpușa de porțelan și-a lăsat scena micuță și a pășit pe una mai mare. Expresia feței este aceeiași. Grația, căldura, atmosfera emanată în preajma ei devine una de basm. Mereu. În mijlocul unei scene mari, aparent rece apare ea și stă așa...nemișcată. Pozează. Dacă nu ai știi că ești într-o sală de balet ai avea impresia că este un manechin. Nici un mușchi nu tresare. Nici un deget nu se mișcă. Apoi, de undeva din fundal se aude muzica. Micuța balerină începe să se miște. Cheia s-a tras. Imaginea de vis a prins viață. Și atunci, aflăm.

Aflăm defapt că baletul nu este doar o formă de manifestare prin dans! Baletul nu este doar artă! Baletul se întâmplă atunci, când sufletul stă pe vârfuri în faţa noastră şi face reverenţe cu aripi de lebădă! Baletul este cea mai pură formă a frumuseţii şi excelenţei, dar în acelaşi timp este un ţipăt constant al inimii! Fiecare spectacol de balet este un ultim cânt de lebădă al balerinului! Ei se nasc şi mor cu fiecare cânt pe care îl îngroapă în inimile noastre! Apoi, renasc pentru a oferi din nou!

Model: Diana Georgia Ionescu - balerină
Styling: Andreea Dinu
Camera 1: George Cozmenco
Camera 2: Mircea Istrate

Ramona-Sandrina

Articolul îl găsiți pe: WebCultura

Poveștile nu sunt decât vieți trăite - webcultura

Ea avea 16 ani pe atunci. El avea 18. Și se iubeau. Mult. Așa cum se iubeau oamenii la vârsta aceea. Pe vremea aceea. 

Își dăruiau flori, zâmbete, așteptare. Se plimbau prin parc și își scriau scrisori. Strângeau la piept o bucată de hârtie ca pe o bucată de cer senin și albastru doar al lor. Însă, orice iubire mare este încercată și are demonii săi! Ai lor au fost societatea cu regulile ei absurde, bolnave și inumane de cele mai multe ori. Reguli, care pe timpurile acelea, aveau o greutate. Ea provenea dintr-o familie cu un nume mai răsunător în acel oraș unde toată lumea cunoștea pe toată lumea. El, provenea dintr-o familie de muncitori în același oraș unde oamenii păreau a fi fluturi țintuiți în insectare cu oameni.

Nu avea ce să îi ofere. Era doar un alt bărbat tânăr care iubea. Și atât! Iubirea avea doar valoare. Nu greutate! Asta decise societatea trăgând între ei un zid greu, rece ca o piatră de moară mereu agățată de sufletele lor care și-au promis să se iubească etern. Și s-au iubit. Dincolo de toate. De timp, reguli, depărtări. Sau oameni. Prin viața fiecăruia au trecut oameni. Niciodată iubiri.

Ea, pentru a uita durerea a început să scrie. Și a scris zi de zi timp de 20 de ani. Gânduri, poezii. A lansat cărți, răvașe de iubire pentru el. El, pentru a nu înnebuni deschidea în fiecare seară portmoneul unde locuia frumos o fotografie îngălbenită de timp. A făcut asta timp de 20 de ani. Seară de seară.

Când au fost destul de mari să poată decide peste societate și familie s-au căutat. Nu s-au mai găsit. El a plecat. Departe. Ea s-a căsătorit. A avut o fetiță. Ca să aibă un motiv să înainteze. Apoi, a înțeles că nu îl uitase. Soțul ei la fel și a plecat. Ea a crescut frumos alături de fetița ei așteptând mereu un semn. Într-o seară de martie, semnul a venit. Cutia virtuală s-a deschis, iar din ea un chip cald îi rostea din privire: “Bună seara, iubito!”.

Asta nu este o poveste dintr-o carte. Este viață. Viața care nu regizează. Viața care bate filmul. Poveștile nu sunt decât vieți trăite. Cât de frumos să poți să îți scrii întreaga viață în viața și sufletul altui om și să dăinuiești! Iubirea lor se născuse pentru a face minuni.

Ramona-Sandrina

 

(Auguste Rodin – Catedrala (1909); fotografie de Brent Danley.)

Articolul îl găsiți pe: WebCultura