(Sursa foto: internet)
Într-una din zilele fără nume şi fără ore din Cer, Dumnezeu deschise palma şi zâmbi. În palma Lui, stăteau două sufleţele mici şi plăpânde care se priveau şi chicoteau fericite:
- Uite!!! Înăuntrul meu, dacă strigi, numai pe tine te auzi! spuse Suflețel, în privirea căruia străluceau toate constelaţiile fericirii ascunse după petalele unui trandafir mereu în rouă.
- Hihi!!! Da! Și tu, dacă intri înăuntrul meu, vei vedea că eşti peste tot, spuse Sufleţica.
- Off, oftă Dumnezeu şi scăpă o lacrimă peste cele două suflete jucăuşe, iar mâna lui, începu să tremure încet.
- De ce plângi? întrebară sufleţelele abia abţinându-se să nu plângă şi ele.
- Deoarece, aţi crescut prea repede...Timpul, deşi aici nu are cu ce să fie măsurat, a trecut dragii mei, iar voi trebuie să plecaţi să învăţaţi să simţiţi şi să daţi mai departe, iar Dumnezeu îi mângâie încet, în timp ce ei începură să râdă gâdilindu-se.
Apoi, brusc Sufleţica începu să plângă.
- Ce este draga mea, întrebă Dumnezeu?
- Nu vreau să plec! Dacă plec, ce se întâmplă cu Sufleţel? Nu vreau să mă despart de el niciodată!!! În el am toate ecourile mele! Toate emoțiile, râsetele şi toate cuvintele. Cum am să ştiu să mi le găsesc din nou? Cum am să-l găsesc pe Sufleţel acolo? Lumea e mare şi rea şi poate nu îl voi găsi niciodată.
Atunci, Sufleţel scoase un ţipăt! Primul ţipăt auzit vreodată în Cer, iar Dumnezeu se întristă pentru prima dată. Încercă să-l aline, să îl mângâie, să îl facă să zâmbească, dar Sufleţel era trist, speriat şi înţepenit. Apoi, dintr-o dată, începu să plângă în hohote:
- Nu mă trimite în lume, te rog!!! Fără Sufleţica mea nu voi şti să învăţ nimic bine! Nici durerea, nici fericirea, nici nu voi şti să fiu un suflet bun. Voi rătăci mereu, până am să mă întorc la Tine să pot fi din nou cu Sufleţica mea.
Dumnezeu se cutremură şi îl cicăli:
- Sufleţel!!! Viaţa trebuie să o apreciezi şi când nu îţi găsești calea! Din durere trebuie să ştii să cerni lacrimile şi să faci din ele cele mai frumoase gânduri de înțelepciune. Din înţelepciune trebuie să dai apoi celor din jur şi poate aşa, vei învăţa să fii bun, chiar dacă Sufleţica nu este lângă tine. Viața înseamnă iubire și necondiționare! Înseamnă să trăiești frumos, chiar dacă nu e mereu ceea ce te aștepți tu!
- Dar nu e corect! Nu e corect! Se revoltă Sufleţica. Venele prin care curgea toată fiinţa ei se încordară într-un geamăt...ca şi când Cerul ar fi stors toţi norii de ploaie, iar Îngerul Curcubeu şi-ar fi pierdut culorile.
- Sufleţica!!! tună Dumnezeu revoltat pentru prima oară, dar văzu că ea nu se sperie deloc. Sufleţică dragă, ce nu e corect în ceea ce fac EU?
Lacrimile ei se prelingeau în minuscule bobiţe de nisip, iar ea le culegea toate...boabă cu boabă şi tot plângea...mai mult, mai mult, iar Dumnezeu mirat și nedumerit o întrebă:
- Ce faci acolo Sufleţică?
- Plâng în amintiri şi le culeg! Le strâng în boabe de nisip şi le înghit apoi pe toate. Aşa, voi şti să îmi amintesc tot despre Sufleţel! Despre mine și el. Despre iubirea noastră! Așa, îl voi şti recunoaşte și găsi! Dacă eu ca şi om nu voi reuși să mi-l amintesc, eu ca şi Sufleţica îl voi recunoaşte imediat! Nu se poate să nu fie aşa, continuă ea plângând tot mai multe amintiri.
Sufleţel o mângâia neputincios și îndurerat. O săruta pe frunte, pe mânuțe, pe creștet, pe inimă şi o ajuta să culeagă amintirile lor: una...două...zece...o sută...o mie...un milion de eoni, iar Dumnezeu îi privea le spuse că trebuie să se pregătească.
Atunci, Sufleţica, aruncându-se la pieptul Lui, spuse:
- Ştii ce nu e corect Doamne Doamne? Că ne-ai născut împreună şi ne trimiţi separat în lumea aia mare și străină! Că ne-ai lăsat să devenim un suflet şi ne plângi în două lacrimi despărțite! Că îmi rupi în fărâme de eoni ecoul pe care numa el ştia să mi-l facă să rămână înăuntru! Era doar al lui! Suflețel e bucată din mine, Doamne! Și eu din el! Cum o să mai sângerez eu fără el...și cum o să îl mai caut în fiecare zâmbet, râset, strigăt, făptură, privire...
- Off, dragii mei dar trebuie să fac asta, altfel nu ar fi bine! Trebuie să învăţaţi să fiţi oameni şi trebuie să vă faceţi mari ca să pot plânge cât mai mulţi Sufleţei şi Sufleţici, răspunse D-zeu trist şi fericit săruntându-i pentru ultima oară. Trebuie să învățați să fiți puternici și separat ca să puteți fi acel întreg puternic! Iubirea nu cunoaște depărtări. Așa să știți! Și Eu voi fi departe de voi, dar mă veți avea mereu alături, în inima voastră! În tot ce sunteți și veți fi voi! Exact așa vă veți fi și voi unul altuia! Acum...mergeți de vă nașteți!
-Sufleţellllllllll !!! se pierdu în infinit strigătul disperat al Sufleţicii.
-Sufleţicooooooooo !!! îi urmă ecoul disperat al lui Sufleţel, dar strigătele se pierdură în Univers. Ei nu și le mai puteau auzi.
Timpul trecu, iar D-zeu plânse Sufleţei şi Sufleţici într-una. În una din serile Sale de odihnă însă, lua două suflete adormite pe pălmile Sale şi le şoptea câte un cântec de adormit. Îi săruta şi îi aşeza înapoi. Erau şi probabil vor rămâne mereu preferaţii Lui..cei doi Sufleţel şi Sufleţica, primii care au făcut Cerul să plângă.
Într-o zi, pe când D-zeu avea ceva urgent de făcut, Sf. Petru veni radiind, gesticulând și ţipând:
-Doamneeeee! Doamneee!
-Da Petru!!! Ce strigi aşa? O să trezeşti şi Răul pe care de abia l-am adormit!
-Doamne! Priveşte rogu-te jos, pe Pământ, iar ochii lui Petru sticleau de lacrimi şi fericire.
Dumnezeu mormăi:
- Ce o fi cu Petru? De când a plecat Sufleţica, nu a mai zâmbit aşa niciodată!
Să nu uit...Sf. Petru este preferatul Sufleţicii. El a fost dintotdeauna sfântul ei preferat. La el stătea în poală şi asculta poveşti, învăţa să fie războinică şi să nu cedeze oricât de grea ar fi căderea, iar Petru se topea tot când era vorba de ea.
Când îl vedea, Dumnezeu mereu se lumina și îi spunea zâmbind:
- Off, Petre, că te-a topit ca pe o bucăţică de unt. Mai are un pic și te întinde peste tot Cerul!
Amintindu-și de vremurile Suflețeilor, Dumnezeu privi pe Pământ cu nerăbdare. Tresări și zâmbi, iar Cerul începu să se cutremure. Îngerii uitară pentru o clipă să mai zburde, îngerul Curcubeu uită că are culori, norii se strânseră toţi unul în braţele celuilat, heruvimii se ascunseră după Bolta Cerească doar îngerul Iubirii stătea şi privea bucurându-se ca un copil mic. Toți uitară să mai respire de emoție.
Dumnezeu îți duse mâinile la suflet, zâmbi larg și oftă pentru prima dată în lunga Sa Eternitate. Oftă deoarece doi tineri îşi ciocniră pentru prima dată, imposibil, eroic, trist, sufletele şi...s-au recunoscut:
- Sufleţico dragă, iubita mea...chiar tu eşti?!!! iar lacrimile lui începură să curgă, în timp ce mânalui căuta și mângâia chipul ei fără încetare. Îi atinse fruntea, ochii, părul, buzele, mâinile căutând-o parcă de teamă să nu dispară iarăşi. Nu putea crede că Suflețica lui era iarăși acolo lângă el. Chiar în fața lui, iar el o putea privi, asculta și atinge. Offf, Sufleţica mea!!! Chiar tu eşti! Mi te-am imaginat de multe ori. Te-am simţit! Ți-am simțit fericirea, așteptarea, căutarea, disperarea. Știam când plângi şi mă strigi, deoarece am simţit milioanele de boabe de amintiri răscolindu-mă în dorul de tine! Tot am avut în lumea asta, în viața asta, dar fără tine, nu aveam nimic. Era atât de gol Suflețico! Simțeam că nu sunt complet. Că nimic nu e bine!
Suflețica îl privea fără să respire. De teamă. Aceeiași teamă că Suflețel al ei ar putea dispărea din nou. Că nu l-ar mai putea vedea, asculta, atinge. Fără el, viața ei era fără rost și sens. Nimic nu era la locul lui. Nimic nu era complet. Nimic nu putea fi fericit. Doar el era acela care putea să închidă cercul ființei, vieții și sufletului ei! Se uita la el mută de drag şi emoţie, de lacrimi şi fericire, de nerăbdare și ani de așteptare! Ochii ei, vorbeau tot! Se pierdeau în privirea lui, în ființa lui. Ar fi vrut să îl sărute până adânc în suflet. Se aruncăîn brațele lui și plângând strigă cât de tare putu ea după atât de mult dor, emoție și așteptare:
- Sufleţellllll!!! Oohh, Doamne, Sufleţellll! Cât de dor mi-a fost! Cât de mult mi-ai lipsit! Cât de mult te iubesc!
Mâna ei, îi atinse chipul scăldat în lacrimi, iar sufletul lor scoase iarăşi ţipătul care a stors norii de lacrimi. Ploua iar, iar ei ştiau că Dumnezeu plângea alături de bucuria lor, de ei, deoarece pentru ei a plâns când i-a creat și a plâns când i-a trimis în lume despărțiți, iar ei se priveau plângând şi râzând. Se sărutau şi se mângâiau cu dor. Ar fi vrut să recupereze tot timpul ce le-a fost furat, iar ochii lor se umpleau unul de altul ca şi când, ar fi vrut să umple din nou clepsidra de amintiri. Să se poată regăsi mereu. Oriunde. Oricum. Eroic, imposibil! Oricâte uragane ar fi, oricâte ploi sau vreme bună, oricâte depărtări, ei au înțeles în sfârșit că nimic nu îi va putea despărți niciodată, deoarece ei sunt același suflet.
Erau Sufleţel şi Sufleţica, cei născuţi împreună pentru o Eternitate!
