30 octombrie 2009

Invitaţie la dans

 (Sursa foto: internet)

mă ridic pe vârfurile sufletului şi fac câteva piruete stângace. am uitat ce înseamnă să dansezi în doi pe ritmurile inimii. ştiu doar ce ar trebui să se întâmple. am văzut în filme. în acele filme unde termin un pachet de batistuţe pâna la jumătatea peliculei, iar cei din jur îşi râd de mine.

închid ochii şi ştiu pe de rost paşii. nu e dificil. practica o am la zi în vis şi, nu ar trebui să fie atât de greu când cunoşti sunetul celorlalţi paşi stângaci. obrajii îmi ard. buzele încep şi ele să facă mişcări ciudate şi copilăreşti. cuvintele şi respiraţia îmi stau în gât deoarece ori nu pot, ori nu ştiu să iasă de atâta emoţie. şi aşa...ajungem să ne culegem cuvintele şi aerul din priviri. defapt, ce ar trebui mai mult într-un astfel de moment când în afara noastră nu se mai ştie nimic?

deci..., dacă eşti lângă mine acum, o luăm de la capăt.
mă ridic pe vârfuri şi...tremur. nici nu ştiu ce să fac. ştiu doar că mă va ajuta zâmbetul tău. iar acum, îţi sărut palma şi o pun pe sufletul meu. vezi cum se potriveşte acolo?

după cum spuneam, în vis, practica o am la zi. în realitate, nu fac altceva decât să rămân stângace asemeni unui copil în curtea şcolii şi să respir tăcerea dintre noi.

haide iubite...nu vrei să ne găsim şi să mai facem câţiva paşi împreună?...

"Ninge pe Moldova...ninge", iar în mine viscole se-adună...


Sunt mulţi care nu pot să înţeleagă de ce iubesc Focşaniul...şi probabil nu am să pot niciodată să-i fac să înţeleagă de ce.

Pot doar să le spun că l-am iubit de prima dată... Era toamna lui 2006 şi am ştiut încă de la primul pas pe aleeile Focşaniului că acolo este locul acela unde sufletul meu se simţea "acasă". Era ca şi cum ne-am fi cunoscut demult, iar emoţiile ne-au reamintit unul altuia. Părea că îi cunosc fiecare alee, fiecare parc, fiecare copac..., iar oamenii – pare că toţi se cunosc şi îşi cunosc necazurile şi bucuriile, iar când cineva din afară se mută
aici...devine de-al lor şi învaţă să simtă la fel de...focşănean şi
frumos!

Frumuseţea oamenilor şi a locurilor stă în ochii celui care le priveşte, în sufletul său, iar eu privesc totul prin prisma faptului că lucrurile simple sunt cele care dau strălucire vieţii: zâmbetul unui copil, o păpădie într-un parc, datul în leagăn cu fetiţa mea, un castan bătrân cu ramuri umbroase, o bancă sfredelită de timp în lumina unui felinar, glasul vecinei de sus care vorbeşte la telefon cu băiatul plecat în străinătate, lătratul unui câine, salutul de la balcon al doamnei de vis-a-vis, o biserică de lemn înconjurată de trandfiri şi prospeţime, o repetiţie de fanfară, o plimbare de seară cu luna în priviri, în ţârâitul greierilor şi al lăcustelor, o cafea pe care să o sorbi încet privind stelele în timp ce din cameră auzi respiraţia celor dragi, fumul unui coş de furnal ce desenează amurgul, covrigii pe care îi cumperi în fiecare zi asemeni unui ritual atunci când mergi în parc, ochii vânzătoarei care devine o parte din viaţa ta, paşii săriţi sub formă de şotron pe dalele de la alee ca să poţi vedea cum sclipesc ochii copilului tău, primii paşi ai copilului, mireasma mâncării din bucătărie, grădinile cu flori....şi ar mai fi.

Cred că fiecare ar trebui să privim astfel un oraş, iar dacă imaginea pe care ne-o redă sufletul după fotografierea lui nu ne oferă astfel de imagini, atunci, categoric nu aparţinem acelui loc şi nici el nu ne aparţine nouă!

Nu am fost de câteva luni pe aleeile pline de castani ale Focşaniului. sau, am fost, dar nu pe cele care duc la gară. Astăzi însă am fost şi pe acolo. Cu sufletul în gât.

La Focşani a început Festivalul Vinului şi al Toamnei - Bachus 2009. Frumos ca de obicei. Poate nu există acelaşi fast ca şi în alte oraşe mari..., dar alte oraşe niciodată nu vor avea ceea ce are Focşaniul şi Vrancea...oamenii, oamenii lor frumoşi! Exuberanţa, entuziasmul, tinereţea indiferent de vârstă, apropierea oamenilor...

Eram în autobuz când am ajuns pe Bulevardul Gării şi am revăzut aleeile mele dragi, presărate cu paşii micuţi ai Augustei, cu primele gângurituri, cu vise despre cum voi îmbătrâni eu frumos în acest oraş, iar părul alb îmi va prinde culoarea focului în toamnă cînd copacii se vor scutura de frunze...

Toate amintirile mi se derulau în faţă asemeni unor pelicule vii... Jur că amintirile pot vorbi şi pot fi reale! Atât de reale încât le poţi atinge sau...te pot atinge! Pe mine m-au atins. Poate pentru că sunt ale mele.

Mi-am amintit cum mă "ningea" cu frunze Focşaniul la prima noastră întâlnire şi cum m-a iubit cu farmecul lui în tot acest timp!

Focşaniul a fost dragoste la prima vedere. Va rămâne mereu marea şi singura dragoste a inimii mele... este singurul care îmi cunoaşte sufletul pe de rost. Uneori îl auzeam cum mă şoptea printre copacii din parc, iar eu zâmbeam pentru că eram fericită aşa cum nu am mai fost niciodată. Oraşul ăsta ştia să curgă prin mine să îmi dădea putere. Ştia şi când să se aplece cu aripa sub aripa mea rănită să mă ridice. Reuşea de fiecare dată să îmi descreţească fruntea. Mereu era un copil prin preajmă, o mierlă, o cinteză, un rond de flori, o femeie care să îi zâmbească frumos fetiţei mele, o frunză care să îmi sărute creştetul...

Mi-am amintit cu câtă emoţie ne-am mutat aici... în primul nostru cămin adevărat şi cum am adunat cele mai frumoase clipe...tot aici!

Aici, într-un apartament în cartierul Gării, a vorbit pentru prima oară Gărgăriţa mea...
Aici, cu fruntea lipită de ferestre mi-am visat atâtea vise...
Aici, în Parcul Bălcescu a făcut copila mea mult iubită primii paşi...tremuraţi şi plini de emoţie...
Aici, ... am învăţat pe de rost fiecare castan, fiecare drum, fiecare cotitură, fiecare grădină cu flori până la piaţă şi înapoi...

Aici, mi-am dat seama cât de simplu este să fi om dacă eşti deschis, direct şi sincer...aşa cum sunt oamenii locului. Simpli, frumoşi...fără pretenţii. Dacă le zâmbeşti şi le vorbeşti din inimă îţi dau şi sufletul din ei!
Sunt oameni care ştiu preţui clipele şi ştiu că viaţa este scurtă ca să ne păcălim singuri!
Se adună împreună de câte ori au ocazia, se veselesc, fac câte un grătar - la fiecare sfârşit de săptămână te trezeşti în miros de grătar :) şi ajungi să iubeşti până şi asta - glumesc... Ceea ce mie mi s-a părut deosebit de important...se ajută unii cu alţii, unii pe alţii! Vrâncenii sunt omenoşi...vrâncenilor le pasă de oamenii din jurul lor şi nu uită niciodată când intră în casă să îţi spună că dacă ai nevoie de ceva să spui fără jenă, deoarece fiecare dintre ei a trecut prin greutăţi şi...de aia suntem oameni şi alături...să ne ajutăm...
Ştiu toţi copii din jurul blocului şi le face plăcere să îi audă râzând sau bătând mingea. Nu ţipă la ei, nu le spune să meargă în parc...pur şi simplu se bucură de ei. Uneori îi vezi intrând în joc. Nu ştii atunci cine e bunicul, cine e copilul...zâmbeşti şi te bucuri. Acolo, oamenilor încă le mai pasă de copii şi nu îi lasă în voia sorţii. fac orice pentru a-i vedea realizaţi. Muncesc din greu inclusiv la sfârşit de săptămână, merg în străinătate, dar, nu îşi lasă copiii la mila nimănui. Majoritatea ştiu că trebuie să aibă şcoală şi bun simţ. Pentru asta muncesc părinţii lor. Pentru educaţie şi bunăstare. La ei, între părinţi şi copiii se creează un univers pe care nu îl poţi înţelege decât dacă trăieşti printre ei.
Seara ies în faţa blocului şi-şi povestesc bune şi rele, joacă şah, joacă table, coc vinete şi ardei împreună, iar la sfârşit fac schimb de borcane cu murături şi zacuscă!

Îşi împart fiecare bucurie, fiecare realizare, fiecare tristeţe... împart orice şi o fac cu atât de multă bucurie şi entuziasm, încât ajungi să reduci din ce în ce mai mult valorile vieţii deoarece îţi dai seama că adevărata valoare este simplitatea, iubirea, recunoştinţa şi sinceritatea!

De când locuiesc printre ei...am ajuns să cred că oamenii de aici sunt o familie, o familie mai mare şi frumoasă!

La început nu am vrut ca Focşaniul să ştie că eu plec, dar el ştia deja. Ştia că am venit să-mi iau Adio... Azi, peste aleeile Focşaniului cădea ceaţa şi era frig. Copacii nu mai priveau cerul. Stăteau zgribuliţi ca şi sufletul meu...doi goi...

Eu, femeia care croiesc poveşti cu tinereţe fără bătrâneţe, cu stele care împlinesc minuni...nu pot face nici o magie pentru mine!

Magia mea ar fi atât de simplă...

Probabil însă că şi minunile se întâmplă doar acolo unde există posibilitatea...de a se împlini. Sau timpul, sau tăria... nu ştiu!
Cred că este pentru prima dată când simt ca o durere în piept, ca un ţipăt, că viaţa m-a gârbovit, iar eu nu i-am stat deloc în cale...


Nu am să îmi văd fata crescând aici ...
Nu am să o văd venind îmbujorată din Parcul Bălcescu după ce un tânăr frumos va fi să o plimbe prin prima poveste de iubire...
Nu am să îmbătrânesc aici şi nici toamnele Focşaniului nu mă vor mai ninge...cu magie şi frumuseţe!
Nu am să mai văd cum înfloresc florile din grădini când merg la piaţă şi nu voi mai zâmbi niciodată la fel de senin ca aici...locul unde mi-am fost "acasă"!

Sau poate voi ajunge, dar astăzi cu siguranţă nu simt aşa...

Astăzi, pentru prima dată am plâns fără să vreau să îmi ascund lacrimile...

Am plâns de când am ieşit din casă, am plâns când mi-am "revăzut" fetiţa alergând prin parc, am plâns când am văzut drumurile pe care le-am bătut de sute de ori, am plâns când mi-am privit focşănenii bucurându-se unii de alţii, cântând şi dansând mândri că sunt moldoveni, am plâns când am dansat şi eu alături de ei...mândră că-mi sunt moldoveni!

Pur şi simplu nu am putut să-mi opresc lacrimile.E asemeni unei dureri...frumoase!

La festival...a venit şi Aurel Moldoveanu. Mi s-a confirmat încă o dată că şi oraşul meu ştia că vin să-mi iau Adio..., altfel nu l-ar fi adus pe acest moldovean să-mi răscolească toate emoţiile şi tristeţile şi bucuriile...

Şi, pentru că aici este totuşi un Han al Poveştilor, iar eu sunt o Povestitoare cu o incurabilă dragoste de oameni, de poveşti, de vise...am să spun:

"poate..., spun doar...poate, totuşi viaţa îmi va zâmbi şi mie şi se va întâmpla o minune"...

aşa, cum un suflet atât de drag mie (căruia îi cer iertare dacă l-am întristat acum...) îmi tot spune şi-mi doreşte...

Şi...de ce nu? Minunile poate există şi la cei care nu şi le permit...

Aşa cum oamenii se ating din întâmplare în viaţă şi îşi rămân indiferent cât de departe ar fi unii de alţii..., aşa sunt şi unele locuri ... ne ating dintr-o fericită întâmplare viaţa, sufletul şi...ne
rămân...mereu...oriunde ne-am afla şi orice am face!





29 octombrie 2009

Oamenii frumoşi din viaţa mea - Luana şi Oana - La Mulţi Ani Luana!



Dacă într-adevăr oamenii au nevoie de cuvinte pentru a putea fi descrişi...ele nu au. Ochii lor spun tot. Parcă ar fi nişte ferestre larg deschise prin care să le intri în suflet şi să te minunezi, să te bucuri, să te umpli de sentimente profunde şi frumoase!

Luana şi Oana sunt doi îngeri care-mi spun mie înger păzitor, dar... este oarecum ciudat, deoarece eu simt că ele sunt cele care îmi păzesc atât de frumos zâmbetul şi puterea de a crede în bine, în miracole şi în oameni!
Pentru mine, ele sunt adevăraţii îngeri păzitori şi nimeni altcineva!

Şi, sunt îngeri păzitori..., îşi sunt îngeri păzitori una, alteia!

Luana îi păzeşte mamei sale... visele, puterea de a înainta, puterea de a fi invincibilă, de a zâmbi, puterea de a mai putea crede în minunile din oameni..., în bunătatea lor.
Îi păzeşte şi îi dăruieşte în fiecare clipă fericire, bucurie şi împlinirea de a fi mama unui astfel de sufleţel unic!

Luana este o fetiţă care se luptă de mult cu neîmplinirea, cu durerea şi cu speranţa şi ştie că le poate învinge, de aceea este specială şi deosebită!

Ea este asemeni unui fluture uitat într-un cocon!

Un fluture frumos cu aripi larg deschise, cu ochi mari şi plini de magie, cu zâmbet larg care te înmoaie pe dată şi cu toate acestea...nu poate să zboare!

Paşii Luanei sunt ţinuţi ascunşi de Zâna cea Rea sub un pocal de cristal ce nu poate fi ridicat decât de bunătatea din sufletul oamenilor!

Până acum...pocalul nu s-a ridicat decât preţ de un pas şi...atât, dar Luana speră ca într-o zi oamenii să o vadă cât e de frumoasă, chiar dacă acum e jumătate fluture, jumătate omiduţă!
Numele ei de basm este Omidala, iar povestea ei am să vi-o povestesc curând...
Luana îşi doreşte să devină balerină, iar eu cred că va deveni! Şi nu una obişnuită ci una deosebită care ne va încânta prin fiecare mişcare graţioasă!
Luana este un copil pe care orice părinte şi l-ar dori. E veselă, e inteligentă, e cuminte, e fragilă precum un boboc de floare, dar puternică...aşa cum doar copiii pot fi!
Luana iubeşte tot ce e frumos şi iubeşte copiii şi poveştile, de aceea o pune pe mama ei în fiecare seară să treacă pe blogul "lui tanti Ramona cu Gărgăriţa" :), iar mami trece, pentru că nu-i poate refuza nimic...decât tristeţea!

Oana este ... nu ştiu să vă spun cum este Oana, pentru că nu s-au inventat încă astfel de cuvinte, dar...Oana este draga mea! 

Oana este draga mea prietenă!

Oana este asemeni unei site care lasă să treacă prin ea doar lucrurile bune, fericirea, zâmbetele! Nimic din ce e trist nu are voie să-i atingă puiul sau dragul ei!
Nu ştiu dacă vă puteţi imagina cât de sfâşietor e ţipătul surd al unei mame care priveşte cum fetiţa ei uneori plânge de durere la ora de gimnastică medicală, iar ea..., ea nu poate face nimic să-i treacă! Poate doar să o ţină de mână, să-i şoptească încurajări, să o sărute, dar...nu poate să o smulgă de acolo să spună: "gata! de azi s-a terminat!", pentru că...deşi s-a găsit uşa către minune, cheia nu este la ea.

Oana este un om frumos, un om care oricât este de greu nu renunţă! Uneori cade, plânge, strânge din pumni, din dinţi, iar apoi se ridică de jos cu un surâs care poate opri şi timpul şi soarele în loc, care nu doar că poate ci mută munţii din loc!

Nu ştiu cum se întâlnesc oamenii şi nici dacă este o ordine anume în felul în care sufletele se ating, iar ei se leagă într-o prietenie frumoasă pe parcursul vieţii, dar mi-ar plăcea să ştiu că astfel de prietenii durează o veşnicie a veşniciilor!

Noi, ne-am cunoscut într-un moment dificil, iar minunăţia din sufletele lor, glasul Oanei şi al Luanei (care pare un înger!!!), timpul, sprijinul, încrederea..., toate reciproce, ne-au apropiat şi au transformat o simplă întâlnire într-o minunată întâmplare şi călătorie, iar eu...LE MULŢUMESC!


Şi cum spuneam...oamenii ne duc mai departe ca şi pe o poveste...
Ele sunt cu adevărat o poveste magică şi deosebită care sper că nu se va sfârşi niciodată!!!


Toate poveştile, inclusiv oamenii şi prieteniile încep cu..."A fost odată ca şi niciodată..."

AJUTAŢI  UN FLUTURE ŞCHIOP DE PAŞI SĂ ZBOARE...
DĂRUIŢI-I LUANEI PAŞII...


27 octombrie 2009

Fănuşa şi Vrăjitorul de Vise





(Sursa foto: internet)

A fost odată, ca şi niciodată, dacă nu ar fi fost, astăzi, nu aş fi avut ce să  vă povestesc.
A fost odată, într-un loc nu foarte îndepărtat, un vrăjitor înţelept, frumos, cu suflet plin de bunătate şi strălucire. Se spune, că atunci, când stelele strălucesc precum doi ochi fericiţi de copil, sufletul lui se gâdilă de bucurie, iar noaptea se umple de roiuri străvezii de lumină şi culoare precum o aureolă boreală.

Obosit însă de atât de multă alergătură, de magie frumoasă tratată cu nepăsare de cei cărora le-a fost destinată, de atât de multă dăruire..., Vrăjitorul de vise se simţi dintr-o dată singur în mijlocul unei lumi pline, se simţi trist, neîmplinit...căutând.
Căuta o magie nouă pe care să o împartă cu cineva care să-l înţeleagă, dar ce magie ar fi fost aceea şi cine l-ar fi putut înţelege?

Într-o zi, ca oricare alta, dar care se trezise mult prea devreme pe cer şi stătea plină de zâmbet pe chipul Răsăritului, Vrăjitorul se aşeză pe balansoarul său bătrân, care-i cunoştea deja temerile şi durerile pe de rost, frământându-şi mâinile şi sufletul şi fără să vrea, se trezi murmurând nişte cuvinte magice, noi şi pentru el.

Cuvintele se ridicară deasupra sa, începură să danseze, să alerge, să zboare, iar apoi se întoarseră cuminţi şi se ghemuiră în sufletul lui frumos şi adormiră.

Un timp, Vrăjitorul crezu că această magie este o magie ca oricare alta, deoarece nu se întâmplă nimic deosebit, dar,  până şi cei mai pricepuţi vrăjitori se pot păcăli pentru că...minunile apar când ne aşteptăm cel mai puţin!

Şi astfel, într-o altă zi, în timp ce norii se bulgăreau veseli cu firele de fum răzleţe, iar fulgii se zbenguiau peste tot pământul asemeni unei închipuiri, din ochii lui frumoşi căzu o lacrimă îndărătnică, dar tăcută până aproape de suflet, acolo unde-i dormeau atât de liniştite cuvintele magice.
Îîn acel moment... şi numai în acel moment, din adâncul lui calm se ridică un fluture albastru ce i se aşeză tremurând şi emoţionat pe palme.

El îi zâmbi surprins, îl sărută, îi presără pe aripi dragostea sa şi şoptind deasupra fluturelui cuvintele magice îl lăsă să zboare liber departe de el şi totuşi...atât de aproape!

Dar... cine a mai văzut fluturi să zboare iarna?
Nimeni, aşa cum nimeni nu a putut vreodată să descrie dragostea în cuvinte astfel încât ea să prindă contur...! Poate doar în cele mai adânci şi frumoase vise!
Totuşi, fluturele acela putea să zboare în toată frumuseţea şi minunăţia lui în mijlocul fulgilor!
Fluturele a zburat, până într-un loc nici foarte departe, nici foarte aproape, unde s-a dat de trei ori peste cap şi din el s-a născut o fetiţă!


(Sursa foto: internet)

Pe fetiţă, Vrăjitorul o numi Fănuşa!

Fănuşa era o fetiţă deosebit de curioasă, visătoare, cu ochii mari plini de noapte şi stele, care punea mereu întrebări.

De ce niciodată magia nu e veşnică?
De ce Soarele este Soare, iar Luna este Lună?
De ce uneori Stelele strălucesc altfel, ca şi o apăsare şi de ce cad asemeni unei lacrimi fără de sfârşit împrăştiindu-se în noi în mii de fărâme?
De ce mor oamenii, iar cei care nu pot muri, unde se duc?
De ce atunci când ochii ei sunt plini de tristeţe ai lui sunt plini de neputinţă?
De ce plâng îngerii?
De ce iubirea uneori înseamnă rămânere, iar alteori înseamnă rămânere în noi?
De ce lumea nu mai crede în basme?
De ce zânele nu mai vor să se lase văzute?
De ce vrăjitorii nu mai au magii, iar magiile nu mai au vrăjitori?

Fănuşa croşeta vise din fire nevăzute de gânduri şi le aşeza zâmbind, asemeni uni şal, la sufletul celor trişti şi obosiţi, iar uneori, magia se întâmpla...oamenii îi zâmbeau înapoi.

Fănuşa credea în elfi. Nu în elfii micuţi, care îl ajută pe Moş Crăciun. Credea şi în ăia, dar ea le spunea spiriduşi. Credea în elfii care vindecau mările de răni, care puteau vorbi cu păsările, cu florile şi copacii, în elfii care cântau atât de frumos încât te durea sufletul de ai fi putut să îi auzi.


(Sursa foto: internet)

Fănuşa putea vorbi cu norii şi îi plăcea să călătorească pe spatele lor dintr-un colţ de suflet în altul, iar uneori, în zilele frumoase, oprea pe la Vrăjitorul ei, povestindu-i câte-n lună şi în stele, iar el se transforma puţin câte puţin în copilul pe care-l uitase undeva într-un colţ prăfuit de inimă grea.

Fănuşei îi plăcea să danseze desculţă în iarbă, să alerge prin ploaie, să facă rotocoale cu vârful degetelor în bălţile de pe trotuar şi iubea să facă inimioare pe ferestrele aburite în timp ce lumea dormea ca şi o uitare.

Fănuşa însă...era doar o magie frumoasă.
Când nu o vedea nimeni, ea se dădea de trei ori peste cap şi se transforma într-un un om obişnuit, cu vise obişnuite, cu viaţa ţintuită în banalitatea zilelor şi cu umeri obosiţi.
Când era om obişnuit, făcea mâncare, şi croşeta ciorăpei în loc de vise.
Când era om obişnuit purta pantofi când călca peste iarbă, uita de bălţi, iar când ploua îşi ridica pelerina ca pe o povară.

În lumea care nu există nici prea departe, nici prea aproape, Fănuşa era doar a lui!

Fănuşa exista doar atunci când se dădea de trei ori peste cap, aproape de sufletul lui, când el o lua zâmbind în palmele sale şi sufla peste ea cuvintele magice..., dar mai contează faptul că ea este doar o magie când minunile se întâmplă atât de rar?

A fost odată ca şi niciodată un Vrăjitor de Vise şi o fetiţă pe nume Fănuşa.
Ce s-a întâmplat cu ei?

Nimeni nu ştie, deoarece povestea lornu s-a scris încă decât printre rânduri şi gânduri, dar, cu siguranţă ei călătoresc pe spatele norilor, lângă zâne şi spiriduşi, lângă vise nevisate, lângă elfi şi curcubee, lângă fluturi şi fulgi albi de zăpadă şi fac minuni într-o lume în care magia e din ce în ce mai mult pe cale de dispariţie!


(Sursa foto: internet)

femeia...


(Sursa foto: internet)

pentru că în lume sunt atât de mulţi eroi,
iar fii sunt ai taţilor,
noi ne-am născut simplu..., femei.
ne-am născut să-i iubim pe dragii noştri
mai mult decât pe noi însene,
iar visele noastre să ni le încredem lor
indiferent de câte ori va fi să ne adunăm
cu făraşul în urmă şi să ne continuăm treaba
ca şi când, între o ciorbă,o alergătură şi ciorăpei
de croşetat, femeia nu ar avea voie să viseze.

femeia însă visează, pentru că e îndărătnică
şi pentru că puterea ei stă în stele, iar altfel
ar rămâne ţintuită într-o lume banală
şi ar cădea. femeia nu are voie să cadă!
casele au umerii ei şi genunchii sub care-şi
apasă toate durerile când spală podelele
ca apoi, să se poată ridica zâmbitoare,
să pună mâncarea pe masă, uitând orice lacrimă
în timp ce din ea, copiii îşi culeg  poveştile vieţii
crescând oameni şi visând la rândul lor frumos.

femeia, într-o mână ţine fiul, în alta tatăl.
pe ea, se lasă în umbră, să se poată bucura.
noaptea târziu..., când toţi dorm, iar ea trece
pe la fiecare să-i învelească şi să-i sărute,
femeia oftează şi plânge, frecându-şi mâinile frânte,
picioarele reci, ochii obosiţi apoi..., se ghemuieşte în ea
şi...visează. visează la iubire,ca să poată învăţa
să ţină spatele drept, zâmbetul pe buze şi sclipirea
în priviri, pentru că mâine, este în fiecare zi!

Cu mare regret, o caldă îmbrăţişare într-un moment greu...unui alt om frumos din viaţa mea...Lisandru!


(Sursa foto: internet)

E trist octombrie fără de tine...Tată

Afară plouă, dar picurii-s în mine
Ce tristă toamnă Tată,
Ce an ne-a fost să fie
Dacă aş fi putut, te mai "năşteam" o dată!

De-acuma număr toamna şi toamnele ce-or fi,

Am să mă uit prelung,
Dar tu n-ai să-mi mai vi
Ce tristă toamnă Tată,
Ce an ne-a fost să fie
Dacă aş fi putut, te mai opream o viaţă

Aşa..., afară plouă, iar eu te-adun în mine!

...........

Dragul meu prieten..., într-o zi fericită mie i-am scris mamei mele aşa:


"Pentru o mama si un copil nu sunt departari!
Mamele sunt acele fiinte care pot fi invizibile, care pot fi invincibile si pot sa faca sa ne creasca aripi - mamele sunt peste tot in noi, ne curg pe obraji, ne curg in maini, in corp, ne fac inima sa ne fie puternica si frumoasa, ne tin de mana mereu, chiar si atunci cand nu sunt cu noi!


Mamele sunt oriunde te-au atins vreodata!
Ele sunt singurele care incep si se sfarsec in sufletul nostru! "

Nu m-aş fi gândit atunci nici o clipă, că o să vreau să schimb acest citat pentru o zi atât de tristă, dar să ştii că el este valabil nu doar pentru mame ci şi pentru taţi, pentru ambii părinţi.

Lisandru, între părinţi şi copii nu există depărtări şi nici leac nu există pentru o astfel de durere, dar...în timp, ai să înveţi să o porţi în tine şi cu tine peste tot, învăţând să trăieşti frumos pentru toate amintirile minunate care sunt doar ale voastre!

Aş vrea să am un cuvânt magic, o strângere de mână care să poată face minuni, dar...nu pot decât să încerc să fiu ca şi prietenă alături de tine.

Îmi pare nespus de rău..., nespus!

Când vei simţi, poţi să priveşti stelele. Ai să rămâi surprins, dar întotdeauna una, va licări altfel de acum înainte.

25 octombrie 2009

târziu, mult prea târziu


 (Sursa foto: internet)

Amintirea îmi atingea vârful plâns al genelor (du-te...îi cer eu plângând).
Mă durea furtuna din mine.
E oare chiar atât de târziu (sau poate doar teama de reîntoarcere...).
Umbrele dorului din ochii mei...erau prea adânci.
De ce mă trimiţi? (întrebă amintirea atingându-mă din nou).
Cât aş fi vrut să nu întrebe...
Pentru că mă dori! ( mă durea cu adevărat fiecare val din trecut care bătea la uşă )
Pentru că îmi cutremuri toată liniştea din mine şi...mă dori!
Am să plec atunci pentru că e prea târziu...,
mult prea târziu pentru noi...
Speram doar să mă laşi să te-ating cu un fir de nisip...
Am luat nisipul în palmă...plâng...
Până şi pentru un fir de nisip e mult prea târziu...

23 octombrie 2009

Oamenii frumoşi din viaţa mea - Bunica şi Bunicul



Dimineţile copilăriei mele au miresme de vanilie, de nucă, de cozonaci aburinzi, de gogoşi, de "moşocoarnă" cu prune (plăcintă cu prune din aluat de pâine).
Dimineţile mele cu ochi mari, au miresme de lemn proaspăt, de fir de fum din tutunul bunicului, de ...ei!
Dimineţile copilăriei mele se trezeau în murmurul ei şi în pufăitul lui. Dimineaţa mă prindea mereu cu nasul în plapumă. Stăteam ascunsă şi îi ascultam fericită, în timp ce mirosurile îmi gâdilau nasul şi sufletul.
Bunica mea nu a uitat niciodată să mă alinte cu bunătăţi. Pe măsuţa verde, bătrână şi scorojită de timp, întotdeauna găseam "cocomenele" ei ... cum le spunea ea prăjiturilor şi mâncăruri deşi simple, gătite cu mare pricepere şi dăruire.
În timp ce trebăluia prin casă, bunica cânta. Cânta încet, legănat şi murmurat. Nu cred să mai ştie cineva cânta ca şi ea. Avea o voce atât de caldă...încât "te săruta" pe inimă! A mea...când o auzea, dansa. Niciodată nu mi-a putut sta inima când o auzeam pe "Buna mea". Doar la auzul vocii ei, inima începea să îmi bată ca o nebună de bucurie.
O singură dată mi-a stat inima în loc...când am pierdut-o. Atunci şi lumea a stat în loc. Şi cerul. Şi pământul. Şi ... viaţa în mine.

Dimineţile mele s-au trezit mereu sub ochii lor calzi, plini de iubire şi recunoştinţa că existam! Nu au uitat niciodată să îmi zâmbească, să îmi vorbească, să mă sărute, să mă îmbrăţişeze.
Am fost o nepoată binecuvântată şi fericită!
Nici nu mi-aş fi putut dori bunici mai buni decât ai mei!

Bunica mea, m-a învăţat să iubesc oamenii, viaţa, să cred în tot ce e frumos, să fiu o gospodină bună, o fiică cu bun simţ, dar cu alegeri proprii, o mamă plină de dragoste, de entuziasm, un om care chiar şi când greşeşte să nu o facă din răutate!

Bunicul meu, m-a învăţat să iubesc cartea, scrisul, să fiu curioasă, să nu mă dau bătută, să nu cred în superioritate, dar nici să cad în snobism. M-a învăţat să cred în mine, în faptul că lucrurile, mai toate au rezolvare. M-a învăţat să nu las pe nimeni să gândească în locul meu ce e mai bine pentru mine şi mi-a dat voie, fără să îmi taie aripile, să cred în basme, în spiriduşi, în Moş Crăciun...

Bunicii mei, au fost...tot nucleul lucurilor, sentimentelor, trăirilor fumoase şi curate din lumea asta!

Bunicul a fost...magia mea! Magicianul meu!
Bunica a fost...minunea mea! Minunea mea!


Bunicii mei au fost asemeni unor coperţi ocrotitoare, iubitoare şi înţelepte între care s-a scris toată copilăria. adolescenţa şi ... viaţa mea!
Ei m-au învăţat să-mi ţin sufletul drept... sufletul, este coloana vertebrală a omului! El ne dă caracterul şi ne formează adevărata înţelepciune!

Am încercat să scriu despre ei separat, dar...nu pot. Au fost doi poli opuşi, dar care s-au completat frumos unul pe altul, dând astfel, scânteia mai departe.
Ei, întotdeauna au fost împreună. Amintirile mele îi au mereu împreună, îi găseşte mereu împreună, chiar şi atunci când ea muncea la câmp, iar el, pentru că era şchiop din război şi orb din cauza cataractei...făcea treaba acasă.

Îmi amintesc serile... Doamne cât era de frumos!

Stăteam întotdeauna cu bunicul pe târnaţul casei (prispă, cerdac). Fiecare avea scăunelul lui. Bineînţeles că bunicul a trebuit să îmi facă şi mie unul. Tot verde şi tot scorojit ca al lui.

"- Da, cum păcatele mele să ţi-l fac şi pe al tău aşa scorojit ca al meu? Ăsta e bătrân, de aia e aşa!"
"- Păi, atunci fă şi scaunul meu dintr-un lemn bătrân şi o să fie ca al tău!"

Şi bineînţeles că bunica a izbucnit în râs:

"- Na, că ţi-a închis gura şi ţi-a şi rezolvat problema!"

Cât mi-aş dori să o fi auzit şi voi pe bunica râzând... Măcar o dată!
Avea un râset plin, cristalin şi scuturat şi râdea cu o aşa poftă, încât molipsea pe oricine.
Şi hainele pe ea  se scuturau de râs.
Nici măcar bunicul care era o fire mai închisă nu îi rezista. Mereu râdea pe sub mustăţi. Se abţinea, dar eu ştiu că râdea cu tot sufletul în el. Îi străluceau ochii aşa...altfel.

Bunica era o fiinţă deosebit de veselă şi plină de glume. Era deschisă şi nu era supărăcioasă defel. Bunica mea avea mâinile pline de bătături şi crăpături, dar avea cele mai blânde şi mai delicate mânuţe din lume. I-am iubit chipul, i-am iubit sufletul, i-am iubit r'sul, i-am iubit fruntea, ochii, i-am iubit mâinile!
Iar ea...râdea şi întinzându-mi mâinile între care eu îmi ascundeam obrajii sărutându-le, îmi spunea:

"- Vezi? Astea mâini delicate! Parcă sunt perie de spălat pe spate... şi ce manichiură perfectă! Cred că doamnele ar fi invidioase!" - şi...se distra de minune, făcându-mă şi pe mine să râd cu lacrimi.

Când bunicul o tachina spunându-i că e ca un butoiaş motorizat, bunica i-o întorcea imediat chicotind:

"- Păi, decât să umblu cu piatra de moară în spate să nu mă ia vântul ca şi tine...mai bine aşa, mai duflaşă (grăsuţă), să vadă lumea că avem ce mânca şi nu suntem muritori de foame!"

Dacă ar fi fost după bunicul, cred că i-ar fi spus de sute de ori pe zi aşa, numai să o audă cum îi răspunde şi cum râde.

"- Femeie, tu numa de râs cred că te îngraşi!"
"- Râde şi tu! Măcar aci nu plăteşti bilet ca şi la cinema şi unde mai pui că poate o să ajungi să nu mai dai banii pe centuri la pantaloni!"

Bunicul râdea înfundat, iar fumul de la Mărăşeştiul lui ieşea ca şi din sobă de la râs.
Erau...deosebiţi şi nu aş putea nici în o mie de vieţi să le redau frumuseţea dezinvoltă şi curată!

Serile, mâncam împreună, vorbeam, ne jucam. Da! Buncii mei se jucau cu mine orice: şeptică, popa prostu, 21, şah, nu te supăra frate, moară cu grăunţe de porumb şi boabe de fasole, ... !

Cel puţin, bunicul ar fi mers şi în patru labe dacă l-aş fi pus. De-aia bunica îi spunea:

"- Doamne bărbate că ai dat în mintea pruncilor! Te modelează ca pe o plastelină, iar tu stai ca şi mâţul la periat!", iar el mijea ochii şi sclipea!

Când ningea, stăteam cu nasul lipit de fereastră şi uitam să respir. Curtea bunicii era mare, iar când se aşternea zăpada părea un vis! Zăpada sclipea, luna era mare şi strălucitoare, luminile se jucau ca nişte spiriduşi, umbrele copacilor păreau că sunt mult mai mari...

Cu siguranţă acolo am învăţat eu să visez!

Nu am să uit niciodată casa. Erau două. Una de vară, care în timp a devenit permanentă şi în care eu am crescut, iar cealaltă, de oaspeţi. Cea de oaspeţi era mare, dar mie nu mi-a spus prea multe. Am dormit de prea puţine ori în ea, dar coptoristea (bucatarie de vara)..., pot să o descriu în cel mai mic şi neânsemnat detaliu. Nu am uitat nici măcar modelul cu care era zugrăvit peretele.
Era o casă modestă, simplă, dar atât, atât de însemnată pentru mine!

Tata a dărâmat-o. A făcut acolo o livadă. A lăsat doar casa de oaspeţi. Mi-e gol acum. Mi-e foarte gol, dar cum să-i spun tatei? I-am spus doar că are o livadă frumoasă care va face mere fermecate, aşa cum era căsuţa mea cea frumoasă...
Cred însă că...m-a înţeles pentru că mi-a spus că trebuia să o dărâme.
Probabil. probabil că ar trebui să accept şi faptul că acum, acolo stau ei...alţi bunici, bunicii fetiţei mele, dar...tot mi-e gol.

Mi-e gol de căsuţă, de Buna şi Bunul meu..., de nopţile liniştite în care îmi spuneau poveşti, iar focul pârâia în sobă, de tusea guturată a bunicului şi de pupa de noapte bună a bunicii..., de răsuflarea lor în somn care făcea să dispară orice teamă de întuneric sau rău!

Într-o zi de decembrie, bunicul s-a îmbolnăvit, dar am petrecut cel mai frumos revelion împreună. Eu şi cu bunicul în patul lui, iar bunica pe dormeza (canapea) ei. Au fost cele mai haioase glume pe care mi le amintesc să le fi auzit vreodată la vreun revelion. Am râs cu lacrimi. Toţi. Am adormit lângă Bunu meu. pentru ultima dată atât de plin de viaţă.

Într-o zi de aprilie, după o perioadă de chin pentru bunicul, timp în care i-am fost alături, i-am citit ţinându-i capul în braţe, l-am privit cât am putut de mult ca să îmi ţină de dor în zile ca asta..., l-am îngrijit...bunica ne-a chemat pe toţi în casă. Ne-a spus să zâmbim şi să-l lăsăm să plece liniştit. Bunicul nu a putut. Atunci bunica mi-a spus că trebuie să merg până la Oradea să aduc ceva de acolo. Nu am înţeles de ce. Am înţeles după ce am ajuns la Oradea şi a sunat telefonul. Eu nu îl lăsam să plece.
Când m-am întors...lumea şi viaţa mea se micise atât de mult încât mă sufoca. Şi acum e la fel. Nu trece. Durerea nu trece. Înveţi doar să trăieşti cu ea fără să răneşti oamenii dragi, dar durerea...rămâne!

Într-o zi de martie, la zece ani după bunicul şi după nouă ani de mare chin, s-a stins şi bunica. Bunica paralizase, iar omul acela vesel, plin de viaţă, de energie...se topea sub ochii mei.

Viaţa o culesese şi o puse într-o colivie pentru oameni... pe ea, ...cea mai minunată mierlă! I-a tăiat aripile, respiraţia, bucuria şi a tras cortina peste un suflet de mare om!

Bunica nu a murit înainte să îşi ia rămas bun. Asemeni bunicului, ne-am petrecut doar noi două un revelion împreună. Să fi fost oare coincidenţă...nu ştiu.
Am râs, am povestit şi mi-a lăsat cadou o ultimă povaţă... să lupt pentru visele mele şi pentru ca steluţele din privire să-mi strălucească din nou, pentru că nici un om nu merită să fie trist o viaţă întreagă, mai ales că niciodată nu ştim cum se poate termina!

"- Uite, iubita mea...cine ar fi crezut că eu mor cu mâinile fine ca ale unei doamne şi nu cu sapa în mână? Cine ar fi spus că o să mă ţintuiască Dumnezeu de un pat fără să pot eu să umblu singură măcar pentru mine? Putea să mă pună şi într-o cutie de chibrituri odată ce mi-a luat puterea de a munci, de a umbla, de a mă spăla... M-ai spălat ca pe un prunc Ramona mea...ca pe un prunc. M-ai pieptănat şi m-ai făcut să-mi treacă urâtul... Mi-ai povestit, ai dormit lângă mine. Oarecum, sunt o bunică fericită cu toate durerile mele. Dar să ştii că am văzut că ochii tăi nu mai sunt sclipitori ca ai unui spiriduş, iar asta mă face nefericită. Vreau să fi fericită copila mea! Vreau să fi fericită şi pentru tine şi pentru toate nefericirile mele!..."

Nu am să uit niciodată ultima ei îmbrăţişare şi privirea... Cred că m-a cules în ochii ei pentru o eternitate, iar eu la fel!
Am stat atunci toată noaptea dor cu ea. Am dormit lângă ea ca şi altădată, dar bunica mea era deja atât, atât de departe. Boala storsese din ea orice urmă de viaţă...
Am remarcat însă aceeiaşi căldură în braţele ei pentru mine, aceeiaşi îmbrăţişare, acelaşi miros de EA care îmi trezea dimineţile de odinioară. Nu am să i-l uit niciodată! Uneori...îl simt atât de puternic încât mă trezesc svâcnind şi mă uit peste tot în jur să o regăsesc, să aud murmurul şi să simt mireasma de vanilie, nucă şi cozonaci proaspeţi în aer...

Între mine şi bunica, de la prima întâlnire a fost...o scânteie magică, de poveste, de basm...de iubire!

Ne-am iubit cum nici o altă bunică şi nepoată nu s-au mai iubit!

Bunica mea mă respira pur şi simplu prin fiecare privire, prin fiecare îmbrăţişare, prin fiecare gest !
Bunicii mei m-au iubit îngereşte, nefiresc de mult şi fără nici o rezervă! Mi-au dat totul fără să aştepte nimic, dar m-au crescut în aşa fel, încât niciodată nu s-au îndoit de ceea ce primeau înapoi prin fiecare por al fiinţei mele!
I-am iubit şi îi iubesc sincer...până la capătul capătului şi dincolo de tot ce înseamnă o despărţire!

Dincolo de golul ce l-au lăsat, a rămas plinul şi dragsotea infinită de ei, de toate clipele noastre împreună, de poveştile la gura sobei, de jocuri, de serile afară pe târnaţ, de zilele însorite, de glasurile lor, de tot ce mi-au dăruit ei atât, atât de sincer, de pur şi frumos!

Şi cum spuneam...oamenii ne duc mai departe ca şi pe o poveste...
Ei sunt cu adevărat povestea mea şi nu se vor sfârşi niciodată!!!


Ei vor trăi mereu şi se vor continua întotdeauna cu..."Au fost odată ca şi niciodată..."

22 octombrie 2009

Oamenii frumoşi din viaţa mea - D


(Sursa foto: internet)

 Mi-am dorit demult să-mi "povestesc" oamenii dragi şi frumoşi din viaţa mea.
Nu ştiu de ce nu am făcut-o până acum, dar cu siguranţă există un motiv. Eu nu mai cred în coincidenţe. Ştiu cu siguranţă că pentru fiecare gest, zâmbet, strângere de mână există un motiv pe care mai devreme sau mai târziu îl vom descoperi. În lumea asta, aproape nimic nu este întâmplător, dar asta nu înseamnă că motivele au fost gândite, că nu sunt spontane sau că nu sunt sincere. Indiferent cum sunt..., ceea ce contează este că...sunt!

Pentru mine, fiecare persoană este asemeni unei flori...are o frumuseţe, o delicateţe şi o mireasmă unică, de aceea, mai mereu sufletul meu este asemeni unei grădini în care mi-am cules oameni frumoşi cu mare grijă, recunoştinţă şi bucurie...bucuria de a-i cunoaşte şi de a-i lăsa să-mi atingă pentru o clipă sufletul, iar mai apoi alte mii de clipe, existenţa.

Cum am spus mai demult, eu consider că tot ceea ce ne defineşte în lumea asta în afara iubirii sunt oamenii, oamenii care ne-au rămas şi cărora le-am rămas. Ei sunt cei care ne duc mai departe prin viaţă şi tot prin ei trăim mai mult şi uneori chiar mai frumos. Ei ne povestesc prin priviri, prin gesturi, prin vorbe, ... , ei ne culeg şi ne dau mai departe ca şi pe ceva de preţ sau ne ascund în ei ca şi pe cel mai frumos cadou făcut lor de viaţă!

D...
Să nu vă aşteptaţi să-l descriu pe D. Nu ştiu ce culoare au ochii lui, nu ştiu cât este de înalt sau care este mâncarea lui preferată... Nu ştiu cum arată sau ... ştiu, dar aşa cum eu îl "văd" este doar al meu, un fel de proiecţie făcută de sufletul meu pentru minunea aceasta de om. Şi, şi dacă aş ştii...ar conta? Eu cred că defapt adevăratul chip al omului stă în interiorul "mănuşii"...

D a apărut în viaţa mea, într-o minunată zi de iarnă, când uitasem să mai sper în bunătatea oamenilor şi în gesturile frumoase şi simple...fără pretenţii, fără aşteptări, doar din suflet!

D este un om care dăruieşte necondiţionat sau care mie mi-a dăruit necondiţionat şi..., nu mi-a dăruit puţin deloc. Mi-a dăruit prietenie, sentimente, încredere! Mi-a dăruit timp, zâmbete şi aripi! Mi-a dăruit suflet...sufletul lui!

Dacă aţi şti cât de frumos poate el să lipească aripile cu bucăţi din el...şi cât de frumos poate să te ridice sus, sus, acolo unde este doar soare, linişte şi frumuseţe.
Niciodată nu cere nimic în schimb şi niciodată nu stă să ofteze pentru el. El oftează doar pentru alţii, iar durerea lui nu e atât de importantă. Tristeţile lui pot aştepta, iar aripile lui...deşi poate mai au doar câteva pene...şi sunt apăsate, rupte pe ici, pe colo, el...tot mai ia o pănuţă şi o lipeşte frumos pe zborul celor pe care îi iubeşte.

D ... râde din suflet şi frumos. Are o voce plină de calm şi căldură.
Şi...ştiţi ce e ciudat?
Zâmbetele se pot auzi!!! Zâmbetele chiar se pot auzi!!!

D ...ştie să dăruiască puncte de sprijin. Uneori, este de ajuns să ştii că sunt acolo şi te pot ridica. Pe mine m-au ridicat mai mult decât cred că s-a aşteptat şi el.

D ... ştie să te facă să crezi că poţi orice! Dacă totuşi ai o îndoială, îţi demonstrează aproape imposibil că fiecare om are în mână cheile pentru fiecare uşă, iar aceasta nu se va dechide niciodată dacă ţi-e teamă să foloseşti cheia. Dacă până la D habar nu aveam de colecţia de chei ce stătea atârnată de sufletul meu, acum...ştiu că sunt acolo şi mai ştiu că le pot folosi.

D ...este cu siguranţă un om cu ochi frumoşi, cu zâmbet senin, cu mâini calde care ştiu ce înseamnă o strângere delicată, cu păr grizonat şi cu sufletul asemenea. Suflet cărunt? Da, suflet cărunt de atâta iubire frumoasă!

Cu D ... aş putea vorbi o viaţă despre orice şi cred că am sta ore întregi croşetând vise pe norii noştri de dimineaţă :).  Poate am ronţăi alune, ne-am înfunda cu ciocolată şi vată de zahăr :). Chiar dacă dăunează grav sănătăţii sunt bune pentru suflet. O durere în plus la stomac ce ar mai conta? :)))

Cu D ...timpul nu prea mai are valoarea pe care am  învăţat-o. El pur şi simplu...zboară!

D ...este asemeni unei umbre cuminţi şi discrete. Stă cât e cazul, după care se retrage într-un colţişor de unde  te priveşte, te păzeşte şi te ajută să faci lucrurile mult mai bine!

Lui D ...îi place să citească sufletul oamenilor transcris în tot felul de texte. Nu-i plac textele sofisticate. Le preferă pe cele simple, dar sincere, ... cele care vin de acolo, din locul în care nu se aud decât gândurile noastre, lacrimile sau neîmpliniri, câteva bucurii, câteva... Da...

D ...,cred sincer că este minunea care se întâmplă în ziua dinaintea Crăciunului. Defapt, cam atunci a şi apărut.

"Ajunul Crăciunului pentru mine este  o perioadă ce trebuie preţuită, care nu poate fi mereu alături de mine, dar sentimentele pe care mi le dă pot dura o veşnicie. Spiritul Crăciunului îl regăsim în felul în care alegem să trăim. El nu stă doar în cadouri, în mese îmbelşugate ci în ceea ce dăruim! Crăciunul este dragostea şi timpul pe care îl oferim celor dragi nouă arătându-le astfel că ne pasă!"

Şi cum spuneam...sunt din ce în ce mai convinsă că Moş Crăciun mi-a lăsat anul trecut sub rămurica de suflet o prietenie specială şi frumoasă, un cadou pe care nu l-aş fi putut nici măcar visa într-o viaţă în care eu de obicei privesc pe fereastră la toate lucrurile bune ce mi se întâmplă defapt dincolo de ea!

D...este acel om, acel prieten, pe care am să-l urmez cu nespusă fericire, dragoste şi recunoştinţă, până la capătul capătului, aşa cum ar trebui să se urmeze orice relaţie frumoasă născută între doi oameni-prieteni!

Prieteniile adevărate nu ar trebui să se sfârşească niciodată! Poate doar atunci când noi nu mai suntem, dar, pentru că am spus că oamenii ne duc mai departe ca şi pe o poveste...nu cred că prieteniile se vor sfârşi vreodată!!!
Ele se vor continua întotdeauna cu..."A fost odată ca şi niciodată..."

Oare...

(Sursa foto: internet)

 Mă gândeam într-o zi... "oare ce pot numi oamenii cu adevărat un miracol doar al lor? ce au ei deosebit, special pe lângă inteligenţă?".
Imediat mi-am răspuns: "Iubirea", dar..., iubirea nu e doar a oamenilor...e şi a îngerilor, e şi a păsărilor, e şi a animalelor, e şi a... Nu, spre marea mea dezamăgire, nu e iubirea!
Apoi mi-am spus: "Fericirea", dar...nu, nu e fericirea!
Poate...tristeţea? Nu? Lacrimile? Nu? Disperarea? Nu? Emoţiile? Nu?

Să fie atunci...imaginaţia?...Oare? Să fie imaginaţia?
Să fie ea cea care poate să facă totul posibil?
Să transforme distanţa în atingere, lacrima în zâmbet, pământul în cer, iarba în nori...

Da, eu cred că imaginaţia este cea care poate face atât de multe minuni!

"Uneori, închid ochii şi întind mâna încet... Pot să jur, că la capătul degetelor simt o răsuflare, o atingere, aşa cum, în nopţile reci, când stăteam lipită cu privirea de fereastră, simţeam cum cineva de dincolo de ea făcea la fel ... privindu-mă, ascultându-mă şi ştergându-mi fiecare lacrimă... şoptindu-mi de fiecare dată că va fi bine.
Ştiam mereu că ...dincolo de fereastră este cineva..., un înger...care mă vede şi care ştie să mă ia de mână în fiecare seară, aşa cum numai îngerii ştiu."

 Şi...uite aşa, singurătăţile devin mai puţin singure, visele frumoase se pot naşte în măduva coşmarelor, iar noi, devenim mici magicieni de suflete! Oare...să fie totuşi imaginaţia?

dacă ne-am fi întâlnit


(Sursa foto: internet)

dacă ne-am fi întâlnit,
aproape întâmplător,
mai devreme,
când iubirea se aştepta
îmbrăcată în îmbujorare
şi cer senin,
iar fluturii ştiau
să danseze peste inimă
până când ar fi auzit
toată lumea cum ne respiram...

dacă ne-am fi întâlnit,
în urmă cu câteva priviri
în suflet
înainte să crească din noi
alte priviri,
aş fi ştiut să mă opresc
şi să te aştept
la o răsuflare distanţă
de buzele tale
şi aş fi ştiut să rămân,
iar dac-ai fi vrut,
te-aş fi lăsat să mă iubeşti
până când, sub mângâierile tale
părul meu ar fi devenit alb,
iar tu te-ai fi născut deja
de-atâtea ori
sub privirile mele,
încât timpul ar fi rămas năuc
sub fruntea ta senină
de zâmbet albastru

dacă ne-am fi întâlnit,
la o răsuflare distanţă,
îmbrăcată în îmbujorare
aproape întâmplător,
ţi-aş fi zâmbit
pentru toate zilele umbrite
despre care, într-o clipă vinovată
voi ştii că le vei avea,
în timp ce eu,
mă plimbam prin viaţă
adunând vise
pentru o altă viaţă
nu foarte departe de tine,
nu foarte aproape de mine
doar...
la o aruncătură de ani lumină distanţă!

19 octombrie 2009

Scrisoare deschisă pentru Florin şi pentru...voi toţi!


(Sursa foto: arykko)

Cu, sau fără voia lui...am să-i redau cuvintele.
Este vorba de un prieten tare drag mie, care ştie de fiecare dată să pună punctul pe "i", adică pe suflet deschis şi să sufle să...treacă :).
 Nu cred că voi putea vreodată să-i mulţumesc pentru felul în care-mi sprijină tristeţile, grijile, dar cred că am să-l pot iubi în felul meu prietenesc atât cât merită şi sunt sigură că e genul acela de prietenie cu care se poate merge până la capătul capătului...

Îţi mulţumesc Florin pentru tot ce însemni tu în negura asta şi dincolo de ea :).

cu drag,
Padmie

"sunt lucruri geniale spuse de necunoscuti...
desigur, exista si carti celebre scrise de oameni celebri, care ne ajuta sa mergem mai departe si ne fac viata frumoasa.
dar, in afara de astea, sunt lucrurile geniale spuse de necunoscuti. citesti cate o fraza, uneori cateva cuvinte doar, spuse de ...nimeni de care sa fi auzit pana atunci, si de care probabil lumea nu va face mare caz vreodata. dar simti ca acele vorbe au mai descuiat un cotlon necunoscut al propriului tau suflet... ce ciudat...
pentru fiecare, altele sunt aceste cuvinte care vibreaza... si asta ma face sa ma gandesc daca nu cumva asa cum scriem noi, mai bine sau mai rau, nu am face vreodata sufletul cuiva sa vibreze... iata deci un motiv suficient sa scrii. - Florin"


Nu e aşa că sunt o răsfăţată şi o fericită a vieţii cu aşa prieten?

Cred că mi-ai dat suficient de mult aer sub aripi să zbor preţ de încă (virgulă) câteva visări lumină şi pentru multe persoane care se bucură de fiecare cuvinţel al meu, iar eu de fiecare zâmbet al lor!


Vă mulţumesc că existaţi dragii mei cititori virtuali...
Fără voi, cuvintele mele ar fi mult mai sărace, iar eu cu siguranţă mult mai tristă. Cu voi îmi împart bunele şi relele, cu voi îmi beau cafeaua de dimineaţă şi de seară şi tot vouă vă pregătesc în taină câte o odaiţă cu miresme de liliac şi cânturi de leac sufletesc...atunci când luna încearcă să vă adoarmă, iar frunţile vi-s strânse de griji...


(Sursa foto: Thomas Kinkade)

Poftiţi dară în han...afară poate-i frig!

18 octombrie 2009

Despre iubire...altfel



Playing For Change | Song Around the World "Don't Worry" from Concord Music Group on Vimeo.

Se spune că singurul dialect înţeles de toată lumea este muzica şi "ochii"...
Şi de ce nu ar fi aşa?
Cu muzica, putem să ne lăsăm sentimentele să "vorbească" - indiferent cum ar fi ele, oamenii le aud, le simt, le pot trăi, iar ochii...

Ochii pot râde:



 

pot transmite stări:






 pot plânge:



pot fi plini de linişte şi împăcare:


 
 
pot fi răi, furioşi, speriaţi:



 



pot fi...senini şi plini de tot:





"Ochii sunt oglinda sufletului."

"Muzica este vibraţia iubirii pe înţelesul fiecărei inimi. - Ioan Gyuri Pascu"

Şi uite aşa, putem vorbi despre iubire privind-o, ascultând-o şi lăsând-o să ne dea ce are ea mai bun şi mai frumos!

15 octombrie 2009

Daniel Iordăchioaie - O VOCE MINUNATĂ, UN OM de MARE VALOARE!




Pentru tinerii de astăzi, Daniel Iordăchioaie reprezintă muzica plictisitoare de altădată, un simplu cântăreţ, sau mai grav, mulţi, nici măcar nu au auzit de el.

Ritmurile muzicii s-au schimbat, iar tinerii nu mai gustă şlagărele de altădată.
Îmi pare rău oarecum pentru că ei nu au apucat să crească în acordurile unor melodii de calitate, a unor "personaje" spectaculoase, a muzicii adevărate, cea care îţi satură sufletul, ţi-l umple şi ţi-l completează chiar dacă o auzi de pe un disc, de pe o casetă sau la radio...

În ziua de astăzi, golurile "dintre note" sunt umplute cu "peisaje" pline de ambient, cu aspectul aproape impecabil al silicoanelor, cu implanturi, cu vedete mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate,  cu personaje de videoclipuri "ieftine" ca şi calitate de apreciat, fără de care însă, aceştia şi-ar pierde faima...şi ... multe altele.

De cele mai multe ori muzica din ziua de azi "se vede" nu se ascultă, sau se ascultă în mii de variante ale aceleiaşi melodii care mai de care...mai colorate, mai lungite, mai "repărite", mai mixate, mai, mai, mai...

Nu spun că muzica de azi e lipsită de valoare sau talente! Nicidecum!
Nu aş fi un adevărat iubitor de muzică, un adevărat ascultător dacă aş spune aşa ceva, însă am scos grotescul în faţă ca să se înţeleagă cât mai bine mesajul.

Revenind la Daniel, îmi amintesc cu mare plăcere despre cum l-am denumit un Elvis al românilor şi l-am pus mereu la loc de cinste în tonomatul meu sufletesc.

Eu cred că este o voce de mare valoare care va avea întotdeauna cum să ne încânte!
Vocea lui Daniel este vocea care ştie să urce şi să coboare pe portativul sufletesc, care a făcut ca muzica să fie respectată, iubită şi apreciată la adevărata ei valoare, iar omul care a interpretat-o, la fel!
O voce poate să spună multe, iar a lui, cu siguranţă a spus şi va mai spune!

Pe lângă voce, Daniel este un OM remarcabil!

A participat la foarte multe concerte care au fost ţinute în spirit caritabil şi a reprezentat câteva cazuri de copii, cu mare, mare dăruire, generozitate şi caracter!
Daniel Iordăchioaie a plâns pentru "copii lui" şi când a câştigat şi când a pierdut!

Nu urmăresc emisiuni la Tv... m-am săturat de bâlciuri televizate!
Întâmplător însă, am aflat de faptul că "Serviţi vă rog", dincolo de tot bâlciul, este o emisiune unde fiecare concurent reprezintă un caz social grav sau mai puţin grav, dar care merită sprijinit.
Ce nu înţeleg eu la această emisiune este comportamentul absolut copilăresc şi nejustificat al unor concurenţi.

D.p.m.d.v., atâta vreme cât ai mai văzut emisiunea, cât ştii că ai probleme de sănătate, cât eşti la curent cu ceea ce se petrece acolo, cu faptul că va trebui: să faci şmotru, să faci mâncare, să serveşti la masă , să speli, să cureţi la animale, să mulgi, să... şi ŞTII că nu eşti în stare de un astfel de efort sau că nu suporţi anumite aspecte ale muncii în gospodăria ţărănească...pentru ce te mai duci???

Pe lângă faptul că te faci de toată pomina şi râsul, pe lângă faptul că ţi-o dai în petec mai rău ca şi la camera ascunsă, dezamăgeşti persoanele pe care le reprezinţi, familia, persoanele care până la un moment dat aveau o stimă pentru tine, te îndrăgeau ca şi om de scenă, de sport, de muzică, de artă, de...

La emisiunea unde a fost prezent Daniel, cred că Doroftei ar fi trebuit să-i dedice lui centura pentru rezistenţă la stres, rezistenţă fizică şi morală şi în special pentru mult bun simţ şi etică!

Din momentul respectiv, pentru mine, Doroftei a rămas doar un boxer (nici măcar un sportiv) care a câştigat o centură şi a fost campion.

Nu vreau să etichetez de dragul copiilor lui, deşi se pare că pe el nu l-a deranjat să-l vadă copiii în aceea ipostază penibilă şi jenantă, dar vreau doar să spun că pe mine nu mă mai reprezintă ca şi român, nici măcar prin acel trofeu de care atunci, la ora respectivă m-am bucurat!

A fost un sportiv de mare valoare, a rămas un boxer cu rezultate deosebite!

Daniel a câştigat acea emisune, iar la sfârşit a plâns  de bucurie pentru faptul că a reuşit să împlinească măcar puţin, visul unui copil deosebit de talentat, care nu a avut parte de o copilărie uşoară şi nici de multe bucurii!

Pe Daniel l-am revăzut la emisiunea "O dată-n Viaţă" şi m-am bucurat văzând că îl reprezintă pe micuţul Ştefănel Victor Diaconu, despre care ce pot să spun? Că este un om mare, dar atât, atât de mic...
Ştefănel are doar 1 an şi  8 luni, iar viaţa lui se derulează între acasă şi transfuzii de sânge la spital. De ce? Ca să poată trăi!

Ştefănel a fost diagnosticat la vîrsta de 5 lunicu TALASEMIE MAJORĂ sau Anemie Cooley - o formă de anemie fatală, transmisă genetic de la părinţii purtători ai genei talasemice.

Ştefănel are nevoie de 170.000 Eur pentru transplant medular. A strâns în jur de 43.000 Eur.




Puteti dona direct in conturile bancare deschise pentru Stefanut
DIACONU GEORGETA
Cod IBAN:
LEI - RO37BUCU744608622511RO01
EUR - RO91BUCU744608622511EU01
USD - RO51BUCU744608622511US01
deschis la ALPHA BANK - sucursala Camil Ressu-Bucuresti, sector 3.
cod SWIFT: BUCUROBU
NUMERELE DE TELDON LA CARE PUTETI DA UN APEL DIN RETEAUA ROMTELECOM:
0900900423
0900900420


Contact: Vicol Mariana 0744537414,
DiaconuGeorgeta 0740110991
email: vicolmariana@gmail.com


Nu a câştigat, dar cu siguranţă s-a ştiut face auzit, iar eu sper, ca în curând, să aibă fericirea alături de familia încercată a acestui micuţ de a-l vedea pe Ştefănel în drum către operaţia care pentru el înseamnă o a doua şansă în viaţă şi SINGURA pentru VIAŢĂ!!!

Cu siguranţă de Domnul Daniel Iordăchioaie vom mai auzi, dar până atunci, aşa cum i-am mai transmis, pentru mine va rămâne un OM ÎNTREG şi INTEGRU, iar asta mă face să-i ofer toată stima şi dragul meu de ascultător, spectator, mamă şi om!


O viaţă fericită alături de familia Dumneavoastră, vă doresc Domnule Daniel Iordăchioaie!





13 octombrie 2009

CAMPANIA - "CAMERA DE SPITAL NU E ACASA !"

Citind şi recitind de sute de ori poveştile de viaţă ale unor copii atât de înceracţi, ale unor părinţi care au ajuns la limita puterilor şi tuturor posibilităţilor, m-am gândit că aş vrea oarecum să vin în ajutorul lor, dar singură, aş fi asemeni unui fir de nisip în faţa mării.

Singură, pot să îi ajut ascultându-i, ajutându-i prin mediatizarea cazurilor lor, dar din punct de vedere financiar şi material (prin trimiterea de mâncare, dulciuri, hăinuţe, medicamente, pampers, utile pentru igienă, etc ) oricât aş încerca, e ca şi cum aş duce sacul lui Moş Crăciun umplut doar până undeva jos, pe fund...

Împreună însă, ştiu că am putea să-i ajutăm!
Am putea să oferim acestor familii care îşi petrec săptămâni, luni, ani de zile prin spitale un zâmbet, o gură de aer care să îi ajute să-şi încarce moralul şi sufletul cu noi speranţe, putere...

Am putea să le mai luăm de pe umeri şi din griji oferindu-le...puţin din puţinul nostru:

- hăinuţe pe care doriţi să le daţi mai departe, deoarece puii Dvs. au crescut şi nu le mai vin,

- jucăriile uitate undeva prin debara, după care cei mici nu vor plânge,
- încălţările pe care micuţii "motănei" şi micuţele "pisicuţe" nu le mai poartă,
- cărţi de colorat, caiete de şcoală, creioane, etc
- iar pentru familiile ajunse la capătul oricărei resurse, putem să punem mână de la mână şi să "împrumutăm" din garderoba noastră pe care nu o mai folosim. Sunt mămici cărora un pulover, o jachetă, le-ar cădea numai bine în acest anotimp...

Pe lângă acestea, poate fiecare să trimită mici pachete cu:

- alimente, dulciuri, compoturi făcute în casă, legume puse de noi pentru iarnă, zacuscă, dulceţuri, conserve, etc
- utile pentru igiena personală: şampon, săpun, pastă de dinţi, etc
- medicamente: nurofen, algocalmin, etc
- pampers pentru cei mici

Mulţi dintre Dvs. poate au, dar simt că este foarte puţin. NIMIC nu este foarte puţin pentru unele familii! Nu trebuie să vă simţiţi prost pentru că nu aveţi foarte mult. Puţin câte puţin se va strânge de la fiecare, iar când se vor strânge măcar pentru 2-3 familii, am să fac pachetele şi am să le trimit!

Unii mi-aţi scris şi m-aţi întrebat dacă sunt voluntar în vreo asociaţie umanitară, dacă am vreo asociaţie pentru că doriţi să deveniţi voluntari, dar eu vă spun dragii mei, că atunci când vrei să ajuţi poţi să o faci şi luând iniţiative singur, alergând, căutând soluţii pentru ei, cei care au atâta nevoie să ştie că nu sunt singuri într-o lume şi aşa nedreptă şi grea pentru ei!
Nu am asociaţie şi nici nu activez în vreo asociaţie. Cred  însă în câteva asociaţii de bun simţ, formate din oameni de mare caracter şi suflet, iar pe acestea le susţin prin bannere şi mediatizare pe blog.

Astfel, m-am gândit să lansez această campanie: "CAMERA DE SPITAL NU E ACASĂ !"
Am simţit să o lansez, deoarece simt că sunteţi mulţi care vreţi să ajutaţi - fie şi doar prin mediatizarea ei, prin bannere, prin vorbă !
Am simţit să o lansez pentru că ŞTIU că este nevoie de un astfel de gest din partea noastră!

Vreau ca această campanie să trezească, să fie un semnal de alarmă pentru cei care nu ştiu că în spitalele din România, au ajuns să trăiască familii ajunse efectiv la capătul puterilor.
Au ajuns să trăiască în spitale, deoarece copiii lor sau ei înşişi au afecţiuni foarte grave care presupun ore, zile, luni sau chiar ani de tratament, iar asta, din lipsa implicării statului român şi a lipsei de posibilitate financiară a acestor familii!


Pentru cei care doriţi să ajutaţi şi să trimiteţi câte ceva acestor familii, aştept să mă contactaţi pentru detalii prin intermediul formularului de contact sau la adresa de email: lady_allia@yahoo.com





Mai jos, am să plasez două bannere, de dimensiuni diferite, pentru aceia dintre Dvs. care doriţi să le puneţi pe blogurile Dvs..




200x270


150x200



Vă mulţumesc anticipat pentru susţinere şi atitudine!

12 octombrie 2009

cântă-mi de leagăn mamă


(Sursa foto: internet)

cerul şi-a închis toate bisericile pentru mine mamă
a devenit doar un drum bătrân şi istovit
norii par nişte grote în care ecoul rugilor are doar dus, fără întors
sufletul meu strigă, strigă,...strigă, dar nu se aude. e mut în el.
în tăcerea lui singurele sunete sunt doar întrebările ce-mi viscolesc în tâmple!
pe fruntea mea cresc griji şi dureri mamă, iar vulturii ţipă a dangăt în zborul lor rotund
azi alerg la tine ca şi cum drumul meu s-ar termina în faţa ta
îngenunchez şi-ţi strâng în pumni sânii ca şi atunci când îmi adăpai setea din suflet cântându-mi de leagăn
ei sunt altarul pe care buzele mele căutau viaţa

şi atunci
şi acum
şi strig:

- Ajută-mă mamă!!! Eşti ultima mea biserică şi doar cu fruntea pe mâinile tale
îl ştiu rosti frumos pe Dumnezeu când El stă întors într-o parte supărat...
şi-n timp ce mă înveţi din nou a vorbi şi a plânge...
cântă-mi de leagăn mamă.
cum ne mai durem noi amândouă MAMĂ...!

La Mulţi Ani Minunea Mamei Minune !!! - 18 septembrie 2009, 2 ani


10 octombrie 2009

Viaţa în România sau despre cum ne conduc domnii în smoching, cu maşini luxoase şi imunitate parlamentară! Unde? La groapă!

Am obosit...
Pur şi simplu am obosit! Cred că v-aţi plictisit deja să mă citiţi sau să mă ascultaţi (uneori şi eu mă plicitsesc de mine...), dar mă simt mai neputincioasă decât oricând.
Aş vrea să fie la fel de uşor ca şi atunci când eram mică şi mama mă lua sub privirile ei, mă mângâia duios şi îmi spunea: "va fi bine Rami ai să vezi, va fi bine!". Uneori era, alteori nu, dar mâna ei şi privirea aceea de mamă făcea să fie totul mai uşor!
Mâna este şi acum. Este şi privirea. Amândouă însă pline de cărunt şi griji. Oarecum, nimic din ce şi-a dorit pentru copiii ei nu s-a împlinit, iar eu acum, ca şi mamă, o înţeleg.

Mă tot întreb...de ce naiba ne ratăm noi oamenii şansele atunci când ele se ivesc, iar apoi stăm să le aşteptăm dând vina pe orice şi oricine numai pe noi nu..., habar nu am!
Mă întreb apoi, de ce naiba în ţara asta nu se poate realiza ceva şi de ce ţi se bat cuie în tălpi şi în aripi, iar noi stăm şi acceptăm orice ni se oferă..., habar nu am!

Ştiu doar, că şi pentru anul ăsta visele mele s-au dus naibii ca şi în mai toţi anii, iar eu stau şi strâng din buze, pentru că nici mama dracului nu stă să asculte un "NIMENI". De ce un nimeni? Pentru cei în măsură să schimbe ceva în ţara asta, noi, oamenii simpli suntem nişte elemente fără valoare pe tabla lor aurită de şah!
Bine că avem valoare la vot, atuncă când ne cumpără cu festivale, cârnaţi şi mici, vorbe pe buze zâmbitoare...nu-i aşa?

Da...şi apropo de asta se trezeşte câte un neam prost şi mai zice: "ete măi fomiştii!". Păi DA, fomiştii că sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă şi  au o pensie de îi ling câinii de slabi! Sunt oameni care nu mănâncă zile întregi numai pâine cu ulei (şi pe ăla dacă şi-l permit...) sau eugenia ca să aibă copii cu ce să se îmbrace sau cu ce să meargă la şcoală în desagă...

Nu-i aşa că suntem o naţie minunată? Şi, cu cât mai incultă şi needucată, cu atât mai bine pentru ei! Oile se conduc mai bine! Dacă nu ascultă de cioban, pot fi întorse cu câinii!

Uite AICI ne-au adus sau au vrut să ne aducă domnii în smoching, cu maşini luxoase şi imunitate parlamentară! NU mă iau de Guvern că ăla nu mai merită nici măcar să-l bagi în seamă - se bagă singur!

Vrei o casă? WOOOW! Ce mai vise!!! "Visează! Visele pot deveni realitate!!!" (Pentru cei care mai cred în lozinci de tot rahatul da!)
Prima casă! Superb! Tot pentru cei care nu au nevoie să viseze bineînţeles, nu pentru "sărăntocii" de rând... Lasă, că ei pot sta 10 într-o casă, pot muri pe capete de stres, de griji, de muncă (în zadar şi aia...),... ei pot să-şi îngroape copiii care se îmbolnăvesc de sărăcie şi cancer, ei pot să se stingă încet privindu-i cum devin umbre, iar mai apoi îngeri...

Vrei credit ipotecar? Linge-te pe bot dacă ai un salar de 10 mil de lei! Ce dracu îi ăla nu? Bine că pentru alţii se numeşte retribuţie de subzistenţă!!!

Vrei ANL?
COTIZEAZĂ MAICĂ sau naşte-te naibii încă o dată ceva fiu sau fiică de om cu platoşă bogată şi cu buzunare spaţioase. Am şi eu buzunare spaţioase...păcat că-s cam goale! Aşa şi şansa la ANL!!!
Cum să existe şansă? Am eu Mercedes sau Opel sau Skoda să o parchez în parcările de la ANL? NU! Păi vezi? Să strici minunăţie de privelişte cu o Dacia şi aia poate second-hand?! Nu se poate! ANL este pentru cei cu maşini frumoase şi tătici cu bani!
Zi România şi asta lămureşte tot!

Vrei o afacere? Vrei să faci şi tu ceva pentru tine pentru că ştii că poţi şi merge? WOOOW! Cerul e atât de jos încât simt cum mă afund în pământ! Adică în realitatea de zi cu zi!
Cum naiba să vrei aşa ceva???
Aşa ceva poţi doar dacă ai deja bani, doar dacă poţi face un împrumut, doar dacă... şi cum naiba să ţi le dea cineva când eşti privit ca şi...Raşkapur? Ferească sfântul ca oamenii de rând să aibă vreo idee bună, cum ar putea....ei, plebea? Ei sunt doar proşti şi se vor a fi şi mai mult!

Cică acum e legea cu tinerii care până într-o anumită vârstă pot să-şi deschidă o afacere cu doar 10 RON!
Nu că e mişto?

Unde tată să o deschid???
În ce spaţiu? Mi-l lasă şi pe ăla măcar în primele 6 luni cu 10 RON? Că apoi îl plătesc retro!
Sediul social trebuie să existe undeva! Unde?
Vreau să cumpăr casă...nu avem salar de aşa ceva!
Vreau ANL...nu se poate, buzunarul meu e larg, dar gol!
Vreau la bunica, vecina, vecinu, ... le e teamă că le ia statu casa :)))!

O să spună vreun domn căruia îi place să se bage singur în seamă: "de ce nu pleci dacă eşti sătulă de ţara asta?". Nu-i aşa?
Aş pleca bre, aş pleca, dar ca să pleci e un adevărat lanţ al slăbiciunilor asta dacă nu eşti cumva vreun părinte ratat şi iresponsabil, care să îţi iei copilul în spate, pisica, căţelul şi să dormi prin gări până găseşti ceva...sau se va ivi ea minunea!!!
Ca să pleci legal ai nevoie de bani, cel puţin vreo 50 de mil. Pentru unii sumă mică, pentru alţii o mică avere sau vise!

DA...şi uite aşa dragul de Mircea a spus un adevăr super valabil: TRĂIM ÎN ROMÂNIA ŞI ASTA NE OCUPĂ TOT TIMPUL!!!

Amintiri



Fetita isi pierdu privirea undeva departe...in auzul ei glasuri dragi si pierdute din trecut rasunau asemeni unor clopotele de argint vechi si pretioase:

-Draga bunicului...vezi cum ninge? Desi tin foarte putin...fulgii sunt vesnici, pentru ca fiecare ninsoare e unica, la fel ca si noi, iar fata bunicului stralucea de drag.

-Dar bunicule, mie imi vine mereu sa plang cand mi se topesc fulgii pe palma...uneori ma urasc pentru ca sunt atat de calda...si urasc soarele care straluceste si topeste zapada, spuse trista fetita cuibarindu-si chipul rosu in pulovarul gros de lana al bunicului care ofta sarutand-o pe frunte.

-Draga mea...nimeni nu este pregatit niciodata sa piarda ceva sau pe cineva drag...mereu suferim cand se intampla asta...chiar daca despartirea este pentru o clipa, pentru un an sau pentru totdeauna...atunci cand iubim ceva sau pe cineva...suferim sa ne despartim, suferim sa nu il mai putem vedea, simti, auzi..., dar fiecare intamplare are un rost anume, iar ceea ce ne ramane este de nepretuit.

-Dar bunicule, dupa ce fulgul dispare...ce ne mai ramane?

-Ne ramane amintirea lui...,viata lui scurta, dar magica..frumusetea lui inainte de a se topi...cum ar fi fost draga mea daca fulgul ar fi ramas vesnic sau ar fi disparut la mijlocul caderii lui?

-Pai..., nu cred ca mi-ar place sa fie vesnic iarna...imi place si vara, spuse fetita zambind la amintirea cireselor si a ierbii, a randunicilor care isi faceau cuib la stresina casei.

-Ai vazut? Fiecare lucru si fiecare om are un drum pe care trebuie sa il strabata, chiar daca la capatul lui trebuie sa se desparta de multe fiinte si locuri dragi...daca ar fi vesnic, nu ar mai fi atat de frumos...ar deveni doar un bagaj enorm si greu asemeni unei pietre..., spuse bunicul in timp ce fetita se ridica si alerga afara sa prinda fulgii pe buze si in palme razand vesela.

-Bunicule...iubesc fulgii si ma bucur ca la anul va ninge iarasi, iar cei de acuma vor trai in sufletul meu mereu,...mereu,...ca si tine bunicule...ca si tine...!

Fetita care acuma este o femeie isi sterse lacrimile...era mare acuma, fulgii cadeau in continuare, dar bunicul nu mai era cu ea...doar amintirea lui...acea amintire pe care o va purta mereu cu ea si pe care nimeni, niciodata nu o va putea face sa fie mai putin vie...nu va putea sa i-o ia...acea amintire care pe masura ce timpul trece este mai pretioasa...
Amintirea unui batran schiop in urma razboiului care mereu o astepta in prispa casei pe un scaunel mic si verde, scorojit de vreme si timp...amintirea tigarilor Marasesti din pulovarul bunicului...a cataractei lui de pe ochiul stang...a rasului lui gros si frumos...care si acuma il mai aude...a bratelor lui calde si primitoare...aceasta amintire va fi mereu vie si nepretuita.
Tanara zambi si incepand sa rada cu lacrimi in privire alerga afara sa prinda din nou fulgii pe buze si in palme...

-Vezi bunicule ce frumos ninge?

De undeva din amintire bunicul ii raspunse fericit si tusind de la tigari:

-Da, draga bunicului...frumos mai ninge afara..., dar tu vei fi cea mai frumoasa iarna a mea...si te voi astepta mereu sa ma ningi cu sufletul tau frumos...

8 octombrie 2009