31 martie 2015

La Mulți Ani, Nichitule!!! Te iubesc și iubesc urma cuvintelor tale...



azi, s-a născut EL!!!
EL, Dumnezeul literaturii mele pe cord deschis
care îmi sângerează în cuvinte, în gând, în fiecare literă
EL, pe care îl urmez precum cânii de pradă după dârele de cerneală până în cer,
pe fundul oceanelor, de unde a pescuit toate sirenele cu litere mari
și le-a dat viață!!! le-a pus aripi de hârtie, apoi le-a vrăjit cu penița, iar ele
s-au dat peste cap lui și s-au transformat în poeme de sărbătoare tutror zilelor mele
EL a scris de suflet rănit, de suflet îndrăgostit, de suflet mort și viu, de suflet de om și sfânt
EL, cel mai sfânt dintre toți sfinții cuvintelor! Doamne! Doamne cum ne-ai îmbogățit Tu cu așa minunăție de om și ce goi am rămas, dar ce frumos a pictat lumea
în cuvinte ca să avem noi hrană din hrană zeilor!!!

(Dumnezeul literaturii mele pe cord deschis, Ramona-Sandrina)

"Azi, sunt ce iubesc! Iar eu, TE IUBESC PE TINE!!!"

La Mulți Ani, Nichitule!!! Te iubesc și iubesc urma cuvintelor tale...

30 martie 2015

sunt în tine dintotdeauna!


cum? cum se poate întâmpla asta? cum să iubești ceva ce nu ai atins?
ceva ce nu ai văzut? ceva ce însă e sub pielea ta, în carnea ta, în sângele tău
și te răscolește ca un vis, ca un gând, ca un fior ce ți se scurge până în suflet
învățându-te în fiecare zi despre tine, despre nelimite, despre pământ și cer,
despre a respira și când nu poți face asta, despre a avea credința aceea
care mută munții neîncrederii, ai neiubirii, ai distanței și încălzește
cum? cum se poate întâmpla asta iubitul meu? cum să ne iubim atât de mult?
cum, când nu demult am învățat că iubirea e doar o fata morgana, un derviș
care a învățat să fie criminal în serie de la distanță și că eu sunt ultima naivă?!
credeam că m-am îmbrăcat în atâtea zale și scuturi încât nimeni și nimic
nu va mai putea ajunge la mine, dar tu ai găsit crevașa și ai intrat. nu?
cum? cum se poate întâmpla asta? cum ai intrat tu în viața și sufletul meu așa?


"am fost mereu acolo iubito? de ce mă cauți în exterior? nu au existat crevașe!
eu te-am încălzit din interior către exterior! sunt în tine dintotdeauna!"

29 martie 2015

cuib la streașina cerului


Ramona Sandrina

așa sunt eu în preajma ta. locuiesc mereu într-o primăvară...
unde tu îmi ridici cât te-ai da peste cap de vreo trei ori,
copaci înalți, înalți - să mă ferești de restul lumii - pe care
îi îmbraci mereu în flori și frunze. pentru că știi să mă fardezi frumos,
îmi așezi cuiburi de cinteze pe ici și colo. doar atât cât să am de zâmbet larg.
îmi dăruiești o carte unde îmi scrii toate gândurile tale. gândite și negândite.
iar emoțiile ies din ea îmbrăcate în fluturi. îmi stau pe umeri, pe păr, pe suflet
și eu râd, iubitule!!! râd! larg, senin și cu tine! ești omul care îmi aduce zâmbetul
și râsul acasă! iar eu voi fi mereu casa ta! ce cămin cu noi, Doamne!
fă-ne cuib la streașina cerului...să te bucurăm...


hibernare


când nu ne putem rosti unul pe altul, e ca și cum ne-am înfășura
într-un cimitir de trăiri. și ne facem semn cu sufletul. de dor.
dar eu vreau să știi că mi-e dor și mi-e de tine. de noi.
haide să adormim înapoi până trece această hibernare a
depărtărilor


soarele meu


Ramona Sandrina

când tu taci până în adâncul pământului meu,
secundele par pietre de moară
ce nu mai trec, stau pe loc
și îmi curg toate în sânge
le simt și le aud pe fiecare
cum ticăie ținând timpul pe loc
atunci, undeva în mine se cutremură pământul
așezându-mi inima la loc cu tine, soarele meu


cu iubirea spre iubire călcând


Ramona Sandrina

să muști dintr-un măr interzis și să te înneci cu altcineva
care locuia în miezul mărului. și tu nici să nu știi.
dacă nu trăiesc doar eu în inima acestui fruct?
oare în a cui inimă sunt???


Doamne? de ce îmi dai voie să intru în grădini interzise?
știu...eu trăiesc cu iubirea spre iubire călcând...și,
uneori, mor pe la mijloc. dar nu e nimic.
am tot învățat să înviu!

codul meu genetic

Ramona Sandrina


Iubitule!?! Sunt aici. Mai femeie decât am fost vreodată.
Și îmi vine să mușc din mine. A dor. A tine. A noi. A "t-i-n-e"!!!!
Te silabisesc în gând, în suflet, ca un soldat rănit de timp
sau netimp. Pentru că noi nu l-am avut niciodată al nostru!
Pe pielea mea e impregnată pielea ta. Ca un cod genetic.
Până şi amintirile au acelaşi ADN cu al tău. Te port în sânge,
în pântec. Te nasc şi te renasc. Te recunosc oriunde şi oricum.
Până şi în moarte când deschid ochii te văd pe tine şi înviu.
Iubitule!?! Sunt aici. Mai femeie decât am fost vreodată.


Îți amintești cum îţi spuneam:
"Să ai grijă de mine iubitule, sunt şi eu din carne şi oase
pot chiar sângera! "

post mortem


Ramona Sandrina


sunt sirena apelor tale adânci în care mă arunc
de bună voie și nesilită de nimeni
cu toată dragostea și responsabilitatea mea
și las post mortem pe suflet tuturor care vor
sau vor vrea să mă salveze de tine, de noi:


sunt exact unde îmi doresc și simt să fiu.
înnot în apele cu cele mai vii și limpezi adâncuri
am toată libertatea în acest rotund în care mă învârt
și nu mă vreau salvată! e apa cu PH-ul sufletesc
cel mai potrivit sufletului meu!

27 martie 2015

oare dorul...


Ramona Sandrina

Oare dorul respiră? - Ramona-Sandrina

o galaxie a noastră


Ramona Sandrina

iubite, aș scrie atât de multe. atât, atât, de multe.
te-aș îmbrăca în toate cuvintele, dar de atâta drag le uit
sau mi se par mici. prea puține. prea goale. prea fără conținutul
care l-aș da eu. ți-aș pune luminițe în privire
îți stă așa de bine când mă privești cu tot cerul înstelat, iar eu râd
și tu mă alinți. apoi te alint și eu. ne alintăm amândoi până ies scântei,
iar cerul se mută cu toate stelele lui între noi. și uite așa, avem o galaxie
doar a noastră. se numește "Noi" și are mediu propice pentru viață bună,
fericită și plină de iubire până la adânci bătrâneți și mai departe


iubite, aș scrie atât de multe. atât, atât, de multe.
te-aș îmbrăca în toate cuvintele, dar de atâta drag le uit,
iar acum, cu toate acestea, m-a luat un dor de uit și să mă întorc la mine
sunt doar acolo...cu tine.

într-o întâia dată



când nu știam nimic despre tine, îmi tot spuneam:
ba că ești ireal, ba că ești un vis plămădit să mă răscolească pe mine,
câteodată, îmi spuneam despre casa ta că ar fi pe lună
alteori, că ai locui pe fundul oceanului cu sirenele
de geloasă, te scoteam de acolo și te făceam pustnic prin păduri
cu elfii nu am nimic și prea le semeni
când nu știam nimic, îmi închipuiam cum ne întâlneam prima oară
fiecare a nimănui, singuri, undeva într-o adolescență timpurie demult, demult
îmi văd strălucirea în ochi. te-aș recunoaște oriunde și oricum. și în alte lumi
m-aș prezenta cu o reverență și mi-ar înflori obrajii în maci, în timp ce mâinile
ar începe să se joace de emoție cu colțurile fustiței. tu te-ai uita zâmbind
în colțul gurii și al ochilor la gesturile mele copilărești și nu le-ai opri deloc
până înspre seară când m-ai învăța într-o întâia oară iubirea adevărată
așa, ca o pecete a trupului tău, pielii, până adânc, adânc în sufletul nostru: sufletul tău, amestecat cu sufletul meu . apoi, ne-am uita vreme de un somn.
ne-am trezi mirați ca și cum am fi în patul cui nu trebuie. doar după ce m-ai săruta și
mi-ai gusta buzele încet, încet, ne-am reaminti dragostea noastră
și am lua-o de la capăt cu îndrăgosteala.
până nu am știut nimic despre tine, îmi puteam închipui. acum, îmi închipui
că nu am aflat nimic. te iau așa ca și când ai fi doar suflet și ai putea oricând
să vii preț de o visare la mine...să ne iubim...ca atunci dragule, când eram
doi copii tinei și cruzi, cu buze rumene de dorință și inimi fără alte iubiri!

Marginea lumii mele va fi mereu sufletul tău… - WebCultura

“Te voi purta în mine ca pe o cruce de lumină, dragul meu. Și mă voi bucura că ne-am întâmplat atât de frumos…”

Azi, am deschis fereastra sufletului meu, iar dimineața care a intrat prin ea a fost un fel de revelație. Către mine. Eram și înăuntrul meu și în afara mea. Mi-am tras mai aproape cănița de cafea și am zâmbit. Te-am desenat din gândurile mele alături. Ca să îți demonstrez că, de fapt, nimic nu ne poate ține departe unul de de altul în afară de noi înșine. Ți-am pus pe chip soarele și în zâmbet toată fericirea. Să o ai la drum greu prin viața fără de mine, dragul meu. Eu… eu voi deschide mereu ferestre cu dimineți către tine. Și te voi aștepta.
***
 
(Sursa foto-text: WebCultura, Ramona-Sandrina)

Ai intrat în viața mea atât de neașteptat încât dacă ar fi să te asemuiesc cu ceva lumesc nu aș putea. Nu aș găsi echivalentul.
Când ai ieșit, am încercat acele sentimente omenești de slăbiciune: disperarea și revolta! Revolta interioară. Nu pentru ceea ce ai ales, ci pentru că nu înțelegeam de ce ai ales așa. Nu înțelegeam atitudinea. Apoi, când lumina a intrat suficient de mult și de clar pe fereastra sufletului meu, am înțeles că nu trebuie de fapt să înțeleg nimic din acțiunile tale. Sau atitudinea ta. Sau neiubirea ta. Nu a fost nimic de înțeles nimic nici când iubirea și-a făcut cuib în sufletul meu. Pentru tine. Ea doar a apărut, a crescut așa, mare ca o mirare nefirească și a rămas. Necondiționat.
Iubirea mea pentru tine nu a fost o alegere. A fost o întâmplare minunată! A fost pentru că a fost. Chiar dacă este! Nu te privește pe tine sau pe mine. Ea, oricum am alege noi, există. Și se întâmplă. Și va viețui, în continuare, independent de ce vom face noi ca oameni orgolioși, încăpățânați și plini de frustrări interioare. Poate, în toată viața asta a noastră zbuciumată și încercată, această iubire ne va fi singura stea polară și lumină din noi care ne va proteja și ne va învăța să fim mai buni. Iubirea mea pentru tine nu cunoaște rațiuni, deoarece nu din ele s-a născut. Te voi iubi oriunde vei fi, orice vei face și cu oricine vei fi! Nu te-am iubit niciodată parțial și cu jumătăți de măsură. Te voi iubi și dacă tu vei iubi altă femeie. Nu te-am iubit niciodată pentru că tu mă iubeai. Te-am iubit și basta! Și la fel de basta te iubesc și acum. Iubirea asta, scumpule, are sentimente și trăiri proprii. Te va iubi doar pentru că undeva exiști TU!
***
Aș vrea să fiu destul de înțeleaptă să deschid ochii și să cad pe spate când un el și un alt el îmi fac complimente, îmi duc coșul cu cumpărături și parchează mașina la scară. Nu îmi pasă însă. Nu vreau să deschid ochii. Nu mă interesează să mă îndrăgostesc. Înțelegi? Eu trăiesc o iubire! Poate cea mai matură, cea mai frumoasă și cea mai mare! Nu consider că îmi limitez lumea. Consider doar că marginea lumii mele va fi mereu sufletul tău!
Nu te judec, nu caut nici un vinovat și nu sunt supărată, dragul meu. Te voi purta în mine ca pe o cruce de lumină și mă voi bucura că ne-am întâmplat atât de frumos. Ca un big bang într-un univers cu oameni!


într-o întâia dată


Ramona Sandrina

când nu știam nimic despre tine, îmi tot spuneam:
ba că ești ireal, ba că ești un vis plămădit să mă răscolească pe mine,
câteodată, îmi spuneam despre casa ta că ar fi pe lună
alteori, că ai locui pe fundul oceanului cu sirenele
de geloasă, te scoteam de acolo și te făceam pustnic prin păduri
cu elfii nu am nimic și prea le semeni
când nu știam nimic, îmi închipuiam cum ne întâlneam prima oară
fiecare a nimănui, singuri, undeva într-o adolescență timpurie demult, demult
îmi văd strălucirea în ochi. te-aș recunoaște oriunde și oricum. și în alte lumi
m-aș prezenta cu o reverență și mi-ar înflori obrajii în maci, în timp ce mâinile
ar începe să se joace de emoție cu colțurile fustiței. tu te-ai uita zâmbind
în colțul gurii și al ochilor la gesturile mele copilărești și nu le-ai opri deloc
până înspre seară când m-ai învăța într-o întâia oară iubirea adevărată
așa, ca o pecete a trupului tău, pielii, până adânc, adânc în sufletul nostru: sufletul tău, amestecat cu sufletul meu . apoi, ne-am uita vreme de un somn.
ne-am trezi mirați ca și cum am fi în patul cui nu trebuie. doar după ce m-ai săruta și
mi-ai gusta buzele încet, încet, ne-am reaminti dragostea noastră
și am lua-o de la capăt cu îndrăgosteala.
până nu am știut nimic despre tine, îmi puteam închipui. acum, îmi închipui
că nu am aflat nimic. te iau așa ca și când ai fi doar suflet și ai putea oricând
să vii preț de o visare la mine...să ne iubim...ca atunci dragule, când eram
doi copii tinei și cruzi, cu buze rumene de dorință și inimi fără alte iubiri!

Noi facem dragoste între cuvinte. Și dialog când tăcem!


- Dragul meu, haide să ne scriem scrisori de dragoste în fiecare clipă, ca să ne amintim de noi și când ne suntem departe.

- Dar sunt doar la servici...

- Iar eu acasă...și nu știu să îmi îmblânzesc trupul, sufletul, să nu te mai dorească...Așa că, în timp ce tu muncești, mai trag și eu câte o fugă pe la bucătărie...pe la mașina de spălat...pe la tine prin brațe, prin suflet...

- Te simt!!! Să nu te oprești...simți cum se dilată timpul? Îmi placi jucăușă....într-o zi, o să te port prin jocul copiilor ce mută pietricele dintr-un loc în altul, de parcă întreaga lume ar fi a lor

- Este! Este deja a lor. Folosește mereu timpul prezent: acum și aici! Acesta nu îl poate lua nimeni. Știi iubitule, îmi place la tine jocul acesta al jocului. Nu dai mult, nu dai nici puțin, te avânți și te retragi, de parcă ți-ar fi teamă de ceea ce ai găsi în mijlocul lui, sau dincolo de el.

- Cred că jocul acesta de-a avântatul, e defect profesional. Construiesc și eu avioane de hârtie...

- Și la mine tot defect profesional este să le prind. Eu sunt femeia care le prinde cu sufletul...Iubitule?!

- Da, iubire...

- Vreau să îți spun ceva. Dacă eu mă tai la mână, mă doare cu tine. Știai? De aceea, vreau să te rog ceva. Orice ar fi, indiferent cum ne vom juca, cât ne vom iubi, îndepărta și apoi trage înapoi, cât și cât, vreau să nu ne rănim! Doar atât! Vreau să îmi promiți că nu ne vom minți și nu ne vom răni niciodată...Indiferent ce ar fi! Sau cine!

- Draga mea dragă...Aș putea să-ți promit un zbor sigur, dar orice centură de siguranță ne-ar îngrădi.

- Nuuu! Nu vreau astfel de pomisiuni!

- Vreau doar să știi că detest minciuna. Și da...îți promit...

- Vreau să fiu mereu copilul tău iubitule! Prietena ta! Cea mai bună prietenă a ta. Să ne respectăm, să ne prețuim, să ne bucurăm. Să ne înțelegem mici le defecte, greșeli, căderi! Tot ce va trece însă de pragul prieteniei...nu vreau să țină de promisiuni. Nu promisiunile împlinesc, iar tu, indiferent cât m-ai iubi sau cum, nu ai dreptul să îmi promiți nimic mai mult decât ne-am promis deja. Și nici eu!

- Și nici nu pot. Promisiunile au spațiul lor în viitor, aleargă neîngradite și de multe ori nu ne așteaptă. Dar pot să-ți promit că te iubesc acum cât pentru o viață întreagă!!!

- Nu...Mai bine iubește-mă fără promisiuni!!! Așa cum m-ai iubit când nici eu nu știam că mă iubești. Când nu mi-ai spus nimic, dar eu am simțit! M-ai făcut să plâng...

- Ce copil...Să nu mai plângi! Decât la mine în brațe! Doar așa, pot să le culeg și să le transform...

- Până la ele, o să plâng de multe ori! Vor fi și ele avioane de hârtie!

- Acelea sunt specialitatea mea. Sau defectul...

- Acum, au devenit a mea...

- Iubito...când vei fi în brațele mele, voi uita de tot. Voi fi plin doar de tine!

- Acum nu ești?

- Acum sunt în fața unui izvor desenat! Mi-e sete de mor și nu ajung să beaua apa aceea vie care să îmi răcorească sufletul! Spune-mi, draga mea...cum sunt buzele tale?

- Le vei degusta într-o zi cu buzele tale și vom afla ce gust au gurile noastre amestecate!

- Până atunci, spune-mi...Mușcă-te puțin...și spune-mi! Sunt dornice? Picură din ele dorul?

- E un gust nemaisimțit...Cred că au gustul dorinței, mirării, pârguielii. Sunt însă bosumflate ca un copil. Le e dor de tine de parcă te-ar cunoaște!

- Acum, am înțeles ce înseamnă setea iubito. Setea aceea de nestăvilit chiar și după ce bei apa.

- Am doar un suflet care ți-l fac cupă. Ia și bea din el...până ce trupul meu va fi cupa ta din care vei bea și în care vei adăuga sete...

- Într-o zi, te voi mânca de nu te vezi! Până atunci, te voi ține îmbrățășată toată noaptea! Să nu uiți!

- Tot ce-mi doresc să uit este că știu ceva despre tine! Preferam să nu cunosc detaliile, să fii ca un amant anonim care nu are altă casă decât sufletul și patul meu...

- Iubito...

- Noapte bună, iubitule! Și...să nu uiți...așa să mă ții!!!

- Așa am să te țin...

Necuvinte


Ramona Sandrina

Dacă tot plouă...

cândva


Ramona Sandrina

și îngerii plâng. mai ales când îi ucidem.
în noi, mai moare un înger. în îngeri, se mai naște un om.
cândva, știam asta atât de bine...
cândva, am știut și eu să zbor
parcă îmi amintesc
parcă...

știți ce vreau eu?


Ramona Sandrina

știți ce vreau eu? că mă tot întrebați, iar eu mă fac că nu vă aud...
vreau un suflet de bărbat. unul născut pe măsura mea
că eu mă știam pe măsura câtorva până s-au dovedit a fi mult prea mici
un suflet de bărbat unde să nu fie un amalgam cu alte femei
în care să mă pierd și să fiu pierdută până la negăsire
un suflet de bărbat unde atunci când alerg și râd și mă învârt cu brațele spre cer,
spre cerul lui de om frumos, să mă văd, să mă simt peste tot,
să știu cum este să te lași locuit și să locuiești într-un suflet
care te iubește fără să se teamă să-ți fie casă primenită
ca mereu o primăvară...ție


Îngerii unora, pot fi demonii altora!


Ramona Sandrina

Îngerii unora, pot fi demonii altora! Chiar și îngerii pot avea demonii lor! - Ramona-Sandrina

cu tine



cu tine, nu mi-e nici rău, nu mi-e nici bine
fug, mă alint, mă las mințită și-nvăț să mint,
la naiba teamă, care-ntrebări?!
de azi, voi învăța să le ignor, să mă ignor
mă resetez doar pe-a simți fără a mai gândi
ascunde-mă în tine, ascunde-te în mine
vreau! te vreau! mă vreau! cu tine...

dor crunt


Ramona Sandrina

azi, m-am trezit cu un dor teribil de crunt
mă dureau cuvintele până la os de tine, de foame,
nici nu știam cum să le hrănesc, să le treacă
așa că, le-am alăptat cu gânduri despre noi
se făcea că ne trezeam unul în brațele celuilalt,
iar ele, erau cuminți, mângâiate și adormite,
dar gângureau a dragoste

(dor crunt, Ramona-Sandrina)

***

Haideți să începem ziua cu zâmbet! Încep eu! Bună dimineața, sorilor!

26 martie 2015

Noi facem dragoste între cuvinte. Și dialog când tăcem!


- Mulțumesc...
- Pentru ce îmi mulțumești, scumpule?
- Pentru că ești, draga mea...
- Și eu îți mulțumesc pentru că ești și îmi ești atât de frumos...
- Știi? Știi că iar îmi vine să îți scriu pe sâni dragostea?
- Iar mie pe umeri, pe gât... Dansezi, suflete?
- Oricând, cu tine...presimt că tu, o să înlături tot ceea ce-mi acoperă dansul...
- Dansul este o stare de spirit interioară. Se spune că atunci când te ține de mână persoana iubită...dansezi singur...Trebuie doar să asculți inima și să privești în ochii...ei
- Daaa, ca și iubirea! De aceea îți spun că știu dansa. Deja o fac și doar vorbesc cu tine...
- Haide...ține-mă de mână, privește-mă și ține ritmul...e ușor...
- Merg să tac undeva, puțin...
- Ia-mă și pe mine. Se tace mai frumos în doi...
- Nu spune nimic. Simți?
- Da...vreau doar să simt și să tac...
- Da...
- Am citit undeva că doar se iubește, nu se vorbește. Când iubești nu ai nevoie de cuvinte...
- Și dacă nu ai fi citit, tu știai asta. E acolo, în tine
- Da..dar acolo era scris frumos...
- Da, draga mea, frumosul nu trebuie descoperit. Este suficient să înlături urâtul. E ca și atunci când sculptezi. Înlături materialul ce este surplus. Brusc realizezi că a face dragoste e o operă de artă. E ceva suprarealist.
- Și uite scumpule, ai scris un poem!
- Chiar crezi asta? Întrebarea e retorică! Mă alintam...
- Știuuuuuuu! Te și văd cum râzi acolo în colțul ochilor și al gurii. Și nu te mai juca cu degetele...te dai de gol.
- Am să fug...mă zăpăcești!
- Nu fugi! Rămâi! E frumos să fii zăpăcit...Vreau să te pictez. Să pictez cumva această dragoste, dar tot nu îmi reușește și atunci, m-am pus să te respir
- Wow! Ce frumos ai spus...Să salvezi undeva!
- E salvat oricum. În tine! Noi scriem direct pe noi, în noi...Suntem hârtie și cerneală...Apă și foc...
- Știu asta, dar eu sunt un simplu om. Partea cu pictatul are nevoie de o bibliotecă. De un cer. de un altar. Să știe toată lumea cum ne-am mărturisit...și astfel, fiecare să poată respira un asemenea poem...
- Nu ești deloc simplu. Nici doar un om...Ești tabla cerului de care îmi agaț sufletul cuvintelor...
- Draga mea...să știi că nu fug de dragul pașilor. Tu răscolești în mine însăși alergarea!
- Vezi? Haide să așezăm împreună...Așează și tu pe acest altar...mărturisirile tale...Promit că am să-ți las sufletul să scrii mereu pe el. Și sânii...
- Și coapsele?
- Și coapsele...Coapsele mele pentru umerii tăi... sânii mei pentru gâtul tău... picioarele mele pentru brațele tale... palmele mele, în palmele tale...
- Și buzele cui le lași?
- Privirii tale...degetului tău arătător...limbii...
- Vrei să-mi plângă sărutul?
- Nu...doar să mă guste ochii înaintea gurii...
- Ce foame...să te mănânc cu ochii
- Cât de frumos mă privesc în tine...Un lup din când în când îmblânzit în ochii mei, urlând pe dinăuntru a sărut
- Astfel încât toți mieii să țipe
- Și să adoarmă...
- Știi cât de frumos mă faci să zâmbesc?
- Știu...mă văd pe mine și știu!
- Și iarăși se făcu tăcerea aceea care spune tot. O simți?

23 martie 2015

Decalogul iubirii

Dragul meu… Draga mea…

1. Iubirea nu rănește!
2. Iubirea nu abandonează și nu se lasă abandonată la prima furtună!
3. Iubirea nu e egoistă!
4. Iubirea e totală!
5. Iubirea e necondiționată!
6. Iubirea se bucură și e fericită!
7. Iubirea clădește, nu dărâmă!
8. Iubirea nu destramă, ci repară!
9. Iubirea trăiește cu fluturi, fără să îi ucidă!
10. Iubirea protejează cuibul în care s-a născut!

 
 

20 martie 2015

Despre decepții și dragoste



Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa…



Ultimele articole, au fost cam atipice, dar am simțit să las libere cuvintele din mine. Și unele adevăruri. Trăiri. Noi, cei care scriem, respirăm uneori cuvinte. Inspirăm oameni, trăiri, emoții, iubiri, dureri, decepții și expirăm cuvinte. Doar astfel putem să ne exorcizăm de tot ce este prea plin.

Cu acesta, am să revin oarecum pe linia mea de plutire. Sau, poate nu. Pentru că, deși semnătura sufletului meu există printre cuvinte, cuvintele se scriu de fiecare dată ursite de alte gânduri, trăiri sau emoții.

Dragi bărbați,

astăzi aș vrea să discut cu voi despre decepție. Despre femeile acelea pe care voi le răniți și apoi le lăsați altora să le repare. Despre femeile acelea pe care voi le găsiți rănite și le lăsați să se repare singure sau pe care simțiți să le reparați voi.

Vreau să faceți, preț de câteva minute, un exercițiu de imaginație. Închipuiți-vă că, într-o zi, mergând către serviciu sau către piață, către un prieten sau la o plimbare în parc, veți găsi undeva, în calea voastră, o floare. Poate nu este doar una, însă voi doar una remarcați. Pentru că are o mireasmă aparte. O culoare aparte. O fragilitate…

Dar floarea este frântă. Rădăcinile îi sunt scoase din pământ, o parte din petale îi sunt răvășite, iar frunzele sunt sfâșiate. La o primă privire nu puteți să vă dați seama ce sau cine ar fi putut face una ca asta. Vântul? Oamenii? Dar ce mai contează? Chiar contează?

În acel moment ar trebui să conteze doar două lucruri: decideți să o luați de acolo și să o îngrijiți sau decideți să plecați mai departe. Situație de mijloc nu există. Sufletele și florile nu se pot repara pe jumătate. Ori te implici până la capăt, ori, pur și simplu, pleci mai departe. Pentru că altfel vei face mai mult rău decât bine…

Dacă vreți să vă bucurați de floarea găsită, nu aveți altceva de făcut decât să o culegeți de unde este. Să o ridicați de jos cu grijă și să nu uitați nici o clipă că este pe jumătate frântă. Să nu uitați că rădăcinile ei se tem să mai pătrundă cu încredere în pământ. Mai degrabă va încerca să pătrundă piatra de data asta. Și singura piatră disponibilă este chiar ea.

Pentru ea, stabilitatea a devenit acel loc unde se învață lecția durerii. Este locul unde intri încrezător și din care ieși sângerând. O dorește, dar se teme să mai ajungă acolo, așa că își ține rădăcinile doar pentru ea. Acolo, adunate sub sufletul ei, pământul, deși mai tremură, nu o mai poate răni. Nu o mai otrăvește. Este dur, rece și sigur. Dar nu mai periculos ca pământul în care a simțit să crească cu atâta încredere și dăruire!




Dacă vreți să o vindecați, plantați-o cu grijă în pământul răbdării voastre. Nu o grăbiți să uite că înainte trăia cu alt pământ sub rădăcini. Udați-o cu toată atenția și duioșia voastră. Nu așteptați mereu să vă vadă. Uneori, nu poate… din cauza lacrimilor. Pansați-i petalele și frunzele cu zâmbetul și copilăria voastră. Nu fiți timizi. Dăruiți-i cu încredere bucuria voastră. Îndreptați căldura soarelui vostru către inima ei și încălziți-o încet, încet. Uneori din ea vor răbufni furtuni, dar fiți acolo să i le potoliți! Cântați-i cuvinte pline de iubire, de speranță în timp ce o strângeți lângă voi și îndrăzniți să îi arătați că un cămin adevărat nu doare, nu rănește și mai ales… nu este abandonat!

Și faceți toate acestea în fiecare clipă în care sunteți lângă ea. Faceți-o să râdă mult, să se simtă dorită, prețuită, adorată. Să se simtă copil și floare. Cuvintele și gesturile de iubire… vindecă! Iar o rană făcută din iubire nu poate fi vindecată decât o iubire și mai mare. Și, într-o zi, poate când vă veți aștepta cel mai puțin, rădăcinile ei se vor înfige adânc în pământ. În pământul pe care voi l-ați așezat cu grijă în jurul ei. Pământul despre care ea a învățat că nu se cutremură, nu se rupe și nu e nestatornic.

Frunzele ei vor fi din nou întregi, verzi și pline de viață și vor simți de atunci să se înfășoare cu dragoste, respect și încredere. Petalele se vor fi refăcut și vor avea din nou culorile cele mai vii, mai neașteptate și mai frumoase. Și va străluci! Ea, floarea aceea ruptă, frântă și aparent lipsită de bucuria vieții, va străluci toată. Va străluci a voi! Și va străluci a ea! A viață și iubire. Și atunci veți afla cum este să ai propria floare căreia i-ai fost și pământ și soare și apă vie, iar ea va înflori numai pentru voi atâta timp cât va fi să fie ea.

Dacă nu vreți să o vindecați, lăsați-o unde ați găsit-o. Nu o luați deloc! Nu îi arătați raze de soare cu dinți, pete de pământ mișcător, izvoare de fete morgana. Atât timp cât nu găsiți în voi resursele necesare pentru a o vindeca până la capăt, măcar nu o frângeți și mai mult. Poate până atunci era doar frântă. Cu voi va fi mai mult de atât. Cu voi va pierde și culorile celui din urmă vis. Și tot ce îi va mai rămâne va fi decepția…

Lăsați-o acolo: în cele din urmă, orice floare ce nu a fost ucisă și este doar frântă va găsi în ea puterea de a se vindeca. De a se ridica și de a străluci. Florile pe jumătate frânte au capacitatea de a găsi căldură acolo unde nici nu ne gândim. Găsesc apă unde nici nu am crede că există. Găsesc soare și pământ în locuri nebănuite. Și toate îi stau în putință!


Dragi bărbați,

acum deschideți ochii și înlocuiți floarea cu o femeie. Una alături de care voi vă vedeți viitorul. Dacă o iubiți cu adevărat, fiți grădinarul ei până la capăt și ea vă va dărui o grădină întreagă de bucurii neașteptate. Veți fi Alfa și Omega pentru ea și vă va face invincibil cu dragostea, grija și prețuirea sa. Ce altă răsplată mai mare poate primi cineva decât pe altcineva în întregimea ființei sale?

Dacă nu o iubiți suficient, nu îi luați pământul de sub picioare. Nu vă jucați cu sentimentele, sufletul și încrederea ei. O veți frânge. Poate voi credeți că o veți umili, îngenunchea, termina. Așa este! Le veți face pe toate, dar ea va găsi puterea să se ridice din genunchi, să îndrepte spatele, sufletul și să meargă mai departe ca și când voi nici nu ați fi fost în viața ei. Și chiar dacă nu ați dorit să fiți grădinarul ei, puteați rămâne măcar un om de onoare. Și chiar dacă nimeni nu va afla vreodată, voi vă veți simți mereu, undeva, în sufletul vostru, ca o neghină otrăvitoare…


Dragi femei,

gândiți-vă că în locul florii este copac. Și imaginați-vă că fiindu-i alături va deveni un copac puternic. Apoi, închideți ochii și imaginați-vă că în locul copacului este un bărbat. Și bărbații au nevoie de grădinarul lor. De pământ stabil. De soare, de apă, de căldură. De răbdare. De încredere și de un punct de sprijin. Dacă puteți să îi vindecați, opriți-vă la umbra unui astfel de copac. Dacă nu, lăsați-l acolo. Se va vindeca singur. Sau îl va vindeca o iubire adevărată!

Bunicii mei, în astfel de situații, aveau o vorbă: “Dacă poți să faci un bine, fă-l, dar rău să nu faci!”. Și am încercat mereu să le urmez sfatul. Oamenii fericiți arată ca farurile pentru naufragiații de pe mare. Sunt asemeni unor lumini de speranță. Când întâlniți în calea voastră oameni răniți și nu puteți să îi ajutați și nu puteți să le fiți mângâiere, măcar nu îi răniți și mai mult. Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa. Dacă nu putem fi oameni până la capăt, măcar să fim umani.

Nu există femei decepționate sau bărbați decepționați. Există suflete rănite care se pot vindeca singure. Sau unul pe altul!

4 martie 2015

vreau să încolțesc

(Sursa foto: internet)

"Îţi mai aduci aminte ziua când ai luat soarele şi mi l-ai pus în suflet? - L. Blaga"

aveam de drum întunecat lumina ta,
la tot pasul exista întoarcere
puteam să văd clar
urmele înapoi,
urmele pe care stăteam
și chiar urmele pe care trebuia să merg
înainte

Îți mai aduci aminte ziua când ai luat soarele și ai plecat?

pleacă! ia și lumina cu tine! ia tot!
visele, gândurile, sângele meu, zâmbetul, inima
chiar și așa voi învăța întunericul
pe de rost
pot vedea în bezna din mine
cu tine
crezi că dacă pleci,
iubirea mea moare?

ai uitat? mi-ai pus soarele în suflet!
acum, pleacă!
pleacă!!!
eu vreau să încolțesc
pentru noi!

câte gloanțe poate încasa un om într-o viață Doamne?

(Sursa foto: internet)

câte gloanțe poate încasa un om într-o viață Doamne?
câte trec prin noi și câte rămân să ne sângereze?
de ce ne ucid oamenii care odată ne erau îmbrățișare?
dacă nu ne-au iubit, nu e nici un păcat! toți suntem oameni!
dar de ce ne ucid și după ce își iau promisiunile și pleacă?
Doamne, de ce nu ne naști direct oameni cu inimi???
câte gloanțe poate încasa un om într-o viață Doamne?
și de ce nu avem veste de protecție ca în filme?
să nu doară, să nu murim, dar mai ales să nu ne rămână
adânc, adânc în inimă???

Ce face durerea dintr-un om care scrie?

(Sursa foto: internet)

Ce face durerea dintr-un om care scrie? Dă naștere unei cărți de succes între coperțile căreia sângerează un suflet la scenă deschisă! - Ramona-Sandrina

You...my Baby You... ♥~♥



You...Baby You are always in my mind...you, you're the one I've been living for ♥~♥

Dont, don't close the light of the Moon!  :'(

Și mamele singure sunt femei...



"O mamă singură trebuie să aranjeze pe umerii copilului ei încrederea în viață. Deși ea și-a pierdut-o. Trebuie să îi aranjeze zâmbetul. Deși zâmbetul ei este doar puiul său. Trebuie să îi aranjeze respectul față de oameni și să îi educe sufletul către bunătate. Deși ea nu a fost răsplătită astfel... - WebCultura, Ramona-Sandrina"

Mai mult, AICI: WebCultura,Și mamele singure sunt femei…


3 martie 2015

În rest, ne trăim!

(Sursa foto: internet)

Eu sunt într-o relație complicată, dar nesfârșită cu viața! Când o ucid eu pe ea, când mă ucide ea pe mine! În rest, ne trăim! - Ramona-Sandrina

aș veni

(Sursa foto: internet)

simți cât de adânc ne-au apus toate și cât ne doare?
de ce nu mă chemi?
aș veni!

Ce face durerea dintr-un om care scrie?

(Sursa foto: internet)

Ce face durerea dintr-un om care scrie? Dă naștere unei cărți de succes între coperțile căreia sângerează un suflet la scenă deschisă! - Ramona-Sandrina

echilibristică

(Sursa foto: internet)

într-o vineri cu tine, am crezut că se poate iubi
într-o altă vineri, tot de la tine, am învățat
că se moare

între cele două vineri însă, deși am dovezi
că am existat prin viața ta
m-ai anulat

astfel că, am învățat că între două vineri se poate iubi,
se poate muri, se poate trăi o viață
cât o viață

și am învățat ceva! că într-o altă vineri trebuie să te ridici
să înveți din nou echilibristica până la echilibru
și să îți vezi de viața ta

cea de restul tuturor celorlalte zile pentru că mai sunt:
luni, marți, miercuri, joi, sâmbătă și duminică
în care nu bag mâna în foc că istoria nu se poate repeta

totul este însă, să te ții de echilibristică!

1 martie 2015

e sâmbătă, iubite

(Sursa foto: internet)

e sâmbătă, iubite. toată ziua. e sâmbătă și vreau să ne sorbim cafeaua în pat.
să tragem seninul zilei peste noi și să numărăm în doi cum ne bat inimile
tu când bate inima ta o auzi pe a ta? întreb copilărește. nu râde.
așa, sărută-mi fruntea grea de gânduri și spune-mi încă o dată și o dată și fără
număr că "eu sunt a ta deoarece tu ești tot al meu". strânge-mă în brațe să se
liniștească viața iubite! nu mai sunt furtuni. coșmarele inimii au zburat departe.
ce bine e sâmbăta alături de tine. vrei să repetăm asta și mâine? și poate
(aș îndrăzni să te întreb doar...poate în fiecare zi și clipă până ce eternitatea ne va despărți). vrei să ne savurăm iubirea împreună? așa, unul în brațele celuilalt, vorbind nimicuri și lucruri importante?!
după cum așezi și răsari soarele pe creștetul meu, pe ochi, pe buze și pe mâini,
aș spune că iubești aceste dimineți. nu? doamne ce nu hotărât ai spus, iubite!
"te iubesc pe tine în tot și toate! ele nu se numesc dimineți fără tine, iubito! se numesc rătăciri! nu plânge, copil!",
dar eu plâng a tine. toată a tine. a alintărilor și iubirii tale. și iubesc. iubesc cum ne suntem. neobișnuit, da, dar ne suntem și ce frumos ne iubim.
e sâmbătă, iubite. toată ziua. nu? "e sâmbătă cu tine, iubito! toată eternitatea! și vreau să ne iubim nebunește! să tragem seninul zilei peste noi și să numărăm în doi cum ne bat inimile. eu când bate inima mea, o aud pe a ta! a mea nu mai e la mine de când m-am născut să te iubesc!"
e sâmbătă, cu noi iubite. iubește-mă toată o dată și încă o dată o dată și fără
număr că "eu sunt a ta deoarece tu ești tot al meu". strânge-mă în brațe să se liniștească viața iubite! 


(e sâmbătă, iubite, Ramona-Sandrina) ♥~♥

Ce bine că îmi ești!

 
 (Sursa foto: internet)

Eu nu mă trăiesc pe mine fără tine! Ce bine că îmi ești! - Ramona-Sandrina ♥~♥

mărțișor

(Sursa foto: internet)

mă voi semna direct pe inimă iubite
voi scrie acolo toate spusele și nespusele ție
voi sigila cu toată dragostea mea, cu viața, cu mine,
apoi, am să ți-o așez sămânță de "Nu mă uita"
în suflet. mărțișor vieții tale. în piept.
și voi aștepta să răsară!


(mărțișor, Ramona-Sandrina)

taina


 (Sursa foto: internet)
vă rog, nu faceți gălăgie
nu vreau să îmi treziți sufletul
e bine așa, când doarme departe
de sunetele unui alt suflet care se aude
atât de adânc în mine
încă
vă rog, intrați încet
ca o umbră deoarece eu vreau
să mă retrag înlăuntrul meu
să înțeleg tot ce am fost și nu am fost
o taină uitată mult prea devreme


(taina, Ramona-Sandrina)

Augusta este 1 Martie și toate celelalte zile ale mele...



Nu știam de ce se grăbea în fiecare zi la școală. Era fericită și îi sclipeau ochii. Se grăbea să lucreze la un Mărțișor special...un mărțișor pe care ea l-a desenat, l-a decupat și l-a creat. Cel mai frumos cadou al meu în viața aceasta, este cu siguranță fetița mea și dragostea ei nemăsurată!
Mulțumesc, Puiuța Mamei! La mulți ani și ție, scumpa mea! Eu ți-am dăruit un hornar și un coșuleț de ghiocei să îi ai de primăvară frumoasă și plină de magia spiridușilor fericirii!

Te iubesc, Augusta mamei!

Căt de ușor este să ucizi suflete...

(Sursa foto: internet)

Doamne, cât de ușor este să ucizi visele, sufletul și speranțele unui om! Și cât de la îndemână! Îi înșurubezi în inimă un cuvânt greu ca un pumnal și pleci, de parcă omul ăla nu ar avea suflet, trăiri, sânge. Mai bine m-ai fi ucis!!! Ar fi durut mai puțin!

apus

(Sursa foto: internet)


de când mă știu, am avut încredere oarbă în oameni,
în promisiuni și iubire. mai ales în iubire!
mă îndrăgosteam subit de orice floare, gâză, adiere de vânt, bătrân sau copil
de orice vorbă caldă, pe care o luam cum era. nu o despicam în patru,
în opt, în zece, în cuvinte ce ar fi putut fi. era așa! așa cum era rostită!
îmi era drag orice om care se așeza lângă mine sau sufletul meu. preț de o clipă,
de mai multe clipe, luni, ani. niciunul însă, pentru o viață!
nu am arătat niciodată cu degetul pe nimeni. mai ales când iubea.
mă bucuram de dragostea tuturor. o luam ca pe a mea și mă emoționam.
iubeam zborul, păsările, pisicile, câinii, pâinea caldă, focul în sobă
dar mai ales, iubeam ferestrele. aveau pervaz unde îmi așezam seara, sufletul
când mai rămâneam de vorbă cu Dumnezeu și cu mine.
vorbeam des noi doi. eu și EL. foarte des.

de când mă știu, am avut încredere oarbă în oameni,
în promisiuni și iubire. mai ales în iubire!

nu am fost perfectă. nici sfântă. da de unde! în fiecare zi mai deschideam
câte un păcat cu inima sau cu fapta, cu vorba sau cu gândul
și uneori chiar mă luam cu toți sfinții de guler
dintre toți și în toate, doar bunica și bunicul m-au iubit până la capăt
fără să se lepede de mine și de dragostea mea ca de o cămașă ruptă, murdară și veche
mă îmbrăcau peste sufletul lor în fiecare zi, clipă, ca de sărbătoare
și mă închinau iubindu-mă până în măduva sufletului

apoi, ai apărut tu. știai toate acestea despre mine mai bine ca pe o poezie
m-am dăruit ție cu încrederea oarbă a unui suflet de copil.
nu ți-am cerut zilele, nopțile, lista cu femei, viața. nu ți-am cerut nici măcar iubirea.
am socotit să ți-o dau doar pe a mea. până când eternitatea ne va despărți.
nu te-am mințit, nu ți-am ascuns. mi-am permis doar să cred uneori
că există iubire și viață și în afara ta. nu există. m-am lămurit. demult.
mi-ai dat doar un nume. te-am iubit fie și numai pentru atât. era sfânt pentru mine.
cel mai sfânt. pentru că erai tu în el cu toate visele, trăirile, cuvintele și sufletul tău.
mi-am dorit doar să rămâi. să rămâi în preajma mea. să îmi pot culca bătrânețile cuvintelor
pe umărul tău. să visez cu tine că viața trece mai ușor. să povestim despre cum ne-am cunoscut.
cum ne-am iubit. cum o facem încă. și când ar fi fost, mi-ar fi plăcut
să îmi îngrop toate cuvintele alături de tăcerea noastră cea mai adâncă. și să murim îmbrățișați
în cea mai mare iubire. a noastră. dar ai plecat! să trăiești fără mine.
să mă lași netrăită cu tine. în colțul meu de lume pe care nu ți l-ai dorit.

în clipa în care tu ai ales, ai stins toate luminile pentru mine. nu mai e fir de lumină în lume,
în oameni, în sentimente. nu mai am încredere oarbă în nimeni și nimic.
nu mai am încredere în iubire. mai ales în iubire!

de azi, mi-am închis sufletul cu o mie de zăvoare. să nu îl mai ajungă  fericirea. nici zâmbetul.
nici seninul. nici o dragoste! că unde tu nu ești, nimic nu mai poate fi!
mi-ai fost apă vie și apă moartă, zâmbet, bucurie, tremur, speranța că mâine chiar poate veni
frumos, că inima chiar poate fi fericită. că poate fi  întreagă și iubită până la ultima bătaie.
ce copil naiv, dragostea asta a mea! și eu.

îmi trag peste umeri cea mai adâncă noapte. și moarte. omul tot învață, tot învață să moară
până ce moare o dată de-a binelea. și nimeni! nimeni nu îl mai poate naște. nici reînvia!
inspir întunericul până în vene. nici urmă de lumină în sângele meu.
în carne mi-a crescut doar o Biserică. să nu uit totuși de Dumnezeu.
îmi permit însă să opresc clopotele sub gene. le strâng să se fărâmițeze
nu vreau să mai ridice rugăciuni la cer. ele au murit toate cu tine. sunt îngropate
în pământul acestei iubiri. că este încă. și va fi. până ce eternitatea mă va lua.
de despărțit, ne-ai despărțit tu. că așa a vrut soarele tău de bărbat!
după care eu încă mă tot mă răsucesc! iar și iar! ca într-o rană! mereu sângerândă de azi.
mă stinge! auzi? ia soarele ăla cu tine, lumina, fericirea și viața, iar pe mine lasă-mă să apun
într-o așteptare fără de sfârșit în care am să mă gândesc mereu, mereu
la tine!!!

(apus, Ramona-Sandrina) ♥~♥

~~~

De azi, nu ai să mai vezi nici un surâs, nici urmă de fericire ca să înțelegi cu adevărat care este singura mea suferință! Poate așa, vei înțelege și care îmi este unica fericire!