31 martie 2010

La Mulţi Ani Nichita Stănescu!

Anul trecut mă întrebase cineva de ce îl iubesc eu pe Nichita...

I-am răspuns:

"Nichita?...pe "egoistul" de Nichita?! nu il iubesc. il am sub piele, in coltul ochilor, in suflet...

Nichita este Magicianul de cuvinte
a luat cuvantul in suflet
i-a soptit,
iar cuvantul s-a supus

astfel, cuvantul a nascut
o alta lume,
o altfel de iubire - leoaica,
un alt timp,
un alt cuvant
cuvantul s-a reinventat

si

l-a nascut pe Nichita!
dar el nascuse deja cuvantul...
cuvantul este Nichita!!!

cand a murit,
egoist a lasat doar
intuneric in cuvinte,
iar pe noi atat de goi lor!"

Anul acesta vreau să-l iubesc din nou, pentru că e Marte crud şi frumos, verde, ploios şi înflorit. E luna în care cerul e doar al lui, iar el al nostru...

 

ai inventat cuvintele
sau nu...greşit!
ele s-au născut odată cu tine
ghemuite în cuvântul, cuvântului tău
stăteau în genunchi pe hârtie şi plângeau Nichita,
plângeau cu tine
câteodată se ridicau sus, sus şi făceau rotocoale pe ceruri
demult dispărute şi renăscute
odată cu tine Nichita
da...ai dat toate sensurile posibile cuvintelor,
iar nouă poeţilor
ne-ai lăsat sărăcia cuvintelor
celor născuţi după tine
ce cuvânt să îmbrac eu în iubire, iar tu să nu-l fi îmbrăcat şi dezbrăcat deja de toate sensurile?
ce cuvânt să îngenunchez eu în deznădejde, iar tu să nu-l fi îngenuncheat deja până în măduva oricărei trăiri???

cum spuneam, cuvintele s-au rescris odată cu tine
au murit, au reânviat şi s-au reinventat
te-ai născut sub o stea norocoasă sau mai bine spus stelele s-au născut sub universul tău
ghemuite în cuvântul, cuvântului tău
stăteau în genunchi pe hârtie şi plângeau Nichita,
plângeau cu tine într-o zi de martie frumoasă

La Mulţi Ani Nichita...ce bine că eşti şi plouă în luna lui marte...!!!



30 martie 2010

Lansare de carte cu dileme...

Mi-am dorit întotdeauna să împart bucăţi din sufletul meu, din gândurile mele, din mine, celor care şi-au dorit să le citească deoarece au regăsit acolo frânturi de clipe, amintiri, flashuri sau pe ei înşişi altfel decât poate şi-au închipuit că îşi pot fi.
Nu am reuşit întotdeauna şi am învăţat că nu pot scrie pentru toţi oameni, dar am fost nespus de fericită când mi-am dat seama că nici nu trebuie să scriu pentru toţi ci doar pentru cei care au nevoie de ceea ce scriu eu. Defapt, cred că asta trebuie să înţeleagă orice om care scrie, orice scriitor ... "Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume. - Gabriel García Márquez" - cu alte cuvinte, fiecare scriitor trebuie să înţeleagă că va scrie întotdeauna pentru acel segment de oameni care îi sunt o completare a sa sau pentru care devin o completare aşteptată. Nu îi va mulţumi pe toţi, dar va fi mulţumit cînd va vedea măcar un alt om zâmbind fericit după ce l-a citit. eu cred că aceasta e adevărata binecuvântare a faptului că poţi da mai departe!
Nu m-am aşteptat niciodată să fiu apreciată. Mi-am dorit-o foarte tare, iar când am primit critici usturătoare m-am chinuit să scriu mai bine, mai bine.
Totuşi, niciodată nu am acceptat să devin altcineva prin scrierile mele. Nu mi-am dorit faima în detrimentul depersonalizării. Mie îmi place cu mine, iar oamenilor le place să ştie că eu sunt eu, iar uneori le sunt lor din tot sufletul. Asta m-a ajutat să perseverez, dar mai am foarte multe de înţeles şi de scris.
Sunt foarte multe persoane care mi-au scris rugându-mă să nu renunţ niciodată la a scrie, deoarece textele mele sunt un fel de apă pentru ei, o apă pe care ei o sorb ca să îşi încarce sufletul, iar eu atunci am înţeles că va trebui să trec şi la acest nivel... să scriu o carte, să lansez o carte.
Am încercat de mai multe ori, dar din păcate carenţa financiară m-a ţinut pe loc. De două ierni încerc să scot o carte de poveşti pentru copii: "Poveste de iarnă", dar...nu am reuşit. Am plâns de fiecare dată...pentru că ştiu cât de mult le-ar fi plăcut unora să le pună sub brad copilului lor această cărticică. Mi-ar fi plăcut şi mie să pot să îi ofer fetiţei mele o carte scrisă de mama ei cu gândul la ea şi la lumile din sufletul copiilor.

Şi...fără să vreau într-o zi am dat de un site care te ajută să publici online. Îţi oferă toate instrumentele necesare pentru a publica: foaie de lucru standard ale cărui dimensiuni le alegi tu ( A4, A5, etc, vertical, orizontal, etc), modele de carte prestabilite, posibilitatea de a scoate o carte cartonată sau îmbrăcată, posibilitatea de a alege între mai multe modele de coperţi sau de a-ţi prelucra una proprie, etc

Pe lângă asta poţi să scoţi ghiduri turistice, albume de fotografii, cărţi de poveşti, poezii, etc, preţul ţi-l stabileşti singur, primeşti ISBN şi Copyright.
După ce ai terminat de prelucrat cartea şi i-ai stabilit preţul, cei în măsură o vor da mai departe editurilor din străinătate: amazon, google, etc, iar după ce unul din ei te alege, în decurs de câteva săptămâni îţi scoate tirajul dorit şi îţi apare în libărira lor online.

În mod normal, mi se pare mai mult decât mi-aş fi putut dori, doar că...aceia dintre voi care o vor cumpăra vor trebui să folosească un card: Visa, MasterCerd, etc sau un cont paypal pentru plată.

Mă întreb câţi se vor încumeta să cumpere cartea astfel sau dacă acest fapt îi va opri pe cei care vor dori să aibă în bibliotecă o carte semnată Lady Allia ...

Credeţi că vi-ar face plăcere să cumpăraţi cartea mea astfel?

Site-ul este aici: www.lulu.com. ...

Poate va fi de mare ajutor şi unora dintre voi!

29 martie 2010

cerul meu e o lebădă care doarme


cerul meu e o lebădă care doarme
între aripi albastre mă frâng
ca şi cum aş sta afundată cu fruntea între genunchii gândurilor,

un trosnet surd
şi
o tresărire de ape peste un senin cu îngeri care nu ţipă
din nou linişte
cerul meu e o lebădă care doarme

am să las un semn:
"ocoliţi zona! aici nici măcar nu se poate muri din atât de multă graţie!"
cerul mă priveşte din apă,
iar lebăda mă tace cu ochi senini

25 martie 2010

nefirescule


(Sursa foto: internet)

demult
nu mai cred în îmblânzirea inimii îndrăgostiţilor
de către oameni
câte lumi şi câte prejudecăţi
au încercat
să ne pună căpestre peste iubire
şi să ne poarte unde vor mâinile lor de Dumnezei,
să ne facă să ciugulim nebunia
unei lumi goale fără sunete şi culoare
din pălmi aspre şi grele

                       şi n-au reuşit???

câte neiubiri s-au vrut iubite de ochii tăi adânci
pentru un pumn
de sentimente din care tu mă hrăneşti cu iubire
ambozie şi apă vie sufletului meu

                     şi n-au reuşit???

câte depărtări s-au vrut zări de neatins
pentru ca noi
să nu ne atingem sufletele însetate de drag

                     şi n-au reuşit???

                     cum spuneam...

eu ciugulesc iubirea doar de pe buzele tale
boabe de rouă străvezie
sub care se nasc noi şi noi trăiri lactee pentru
universul nostru

eu nu mă leg cu alte lanţuri
decât cele care mă îmbrăţişează mătase,
mă fac să tresar şi să simt roiuri de emoţii sublime,
mă strâng
lăsându-mă mai liberă decât
mi-am fost vreodată

                     şi nici alte

"10 porunci" lumeşti
nu cunosc
decât cele pe care le-am învăţat
lăsându-mă iubită pe fiecare boabă din rozarul
iubirii
pe veci ţie..."nefirescule" !


:)))))))))))) nu mă pot opri din râs...



L-am găsit întâmplător..., dar mi-am promis că ori de câte ori o să mai fiu stresată sau necăjită o să mă uit la el. Nu mă impresionează astfel de clipuri, dar interpretarea e de excepţie...
Doamne fereşte cum poate să facă... Pur şi simplu mori de râs!

24 martie 2010

cărările dintre nori


(Sursa foto: internet)

am învăţat să merg pe jos pe cărările dintre nori
străbat seninul de la dreapta, la stânga,
de-a lungul şi de-a latul,
iar când obosesc,
mă aşez pe un nor morocănos şi-l tachinez
până râde verde, verde
şi convins
mă lasă uşor jos
pe un bob de ploaie mărunt cât o Degeţică,
iar eu dorm
în timp ce noaptea îmi şopteşte pe nume
toate stele ei
oprindu-se doar la una mai mult
de-o veşnicie...iubire 

Din nou de la mine pentru voi cititorii...


nu te văd, nu am cum să te văd
te simt doar ca o adiere
te descalţi de gânduri, de zile grăbite
şi păşeşti în sufletul meu
ca într-un refugiu

omule cititor

mă răsfoieşti cu gingăşie
şi-mi cauţi iubirile, norii şi fruntea
să mi-o săruţi uneori,
să mi-o mângâi
sau doar să o găseşti
te răsfoieşti cu melancolie
să-ţi aminteşti ce te-a adus aici,
uneori, nu mereu
reuşeşti
reuşeşti să îndepărtezi ceaţa şi dorul,
alteori...te simt mai apăsat
ca pe un amurg aninat în geana timpului

omule cititor

nu te văd, nici măcar faţa nu ţi-o ştiu,
dar acum e rândul meu să mi te imaginez
gingaş, printre rânduri
cu ochi visători, cu zâmbet senin,
îngropat în toate zilele ce au trecut
şi cele ce vor veni
uneori, nu mereu
reuşesc
reuşesc să te iau de mână prin sufletul meu,
să-ţi arat ferestre nebănuite
alteori..., nu pot să rostesc nimic
decât un gând bun la ceas de seară
să ţi-l pui la reverul tâmplei
ca pe un sărut de ţigancă

omule drag,
omul meu cititor


Ţine-mă de mână să învăţ să te cunosc şi pe dinafară şi pe dinăuntru - să pot să ţip, să plâng, să râd, să îngenunchez sau să dansez pentru tine...prietene! 
Spune-mi ce vers îmi eşti ca să te pot învăţa pe de rost în nopţile în care tu îmi eşti alături...şi să te strig pe nume, după versul pe care l-ai ales!

Vă mulţumesc!

23 martie 2010

Mile...

Am scris cu speranţă în urmă cu câteva zile despre situaţia lui Mile. Nu am gândit nici o clipă că voi reveni cu un astfel de postare aici pentru el...

Mile a fost una dintre valorile reale ale jurnalismului şi nu numai. Şi ca şi om a reprezentat cu frumuseţe valorile pe care fiecare ar trebui să le avem ascunse în noi: a fost un om care a ştiu dărui, care a ştiut să fie prezent, care a oferit compasiune şi înţelegere în locuri unde aceasta nu mai exista!

Mile a vrut să salveze vieţi, dar nu a ştiut nici o clipă că va renunţa la a sa!
Mare păcat, mare ironie ne mai joacă Cerul uneori şi cum ne mai goleşte Dumnezeu de oameni frumoşi...

Dumnezeu să-l ţină lângă El aşa cum ar trebui ţinut un fiu bun şi un om de mare excepţie!



22 martie 2010

dincolo de toate

dincolo de toate cele de fiecare zi mi-ai rămas doar tu,

seara, când mă dezbrac de mine
ca de o haină prăfuită de gânduri şi dumuri străbătute la nesfârşit

şi rămân doar o femeie cu fruntea senină
timpul nu mai ticăie,
oamenii nu mai mărşăluiesc prin minte,
maşinile s-au oprit
nu mai aud nici măcar tocurile stridente ale vecinei de la etajul superior
totul stă în loc
nici măcar lumina nu se mai aude cum sfărâmă fereastra în fâşii

pieptul mi se dă la o parte asemeni unei cortine,
iar tu ieşi
învăluindu-mă în tine, departe de lumea dezlănţuită în care eu
uneori mă pierd

îmi descânţi lumi în care alerg desculţă, cu ochii plini de rouă albastră,
îmi naşti tărâmuri unde mereu mă pierd în căuşul palmelor tale,
îmi cutremuri lumile doar atingându-mă şi culcându-mă sub privirile tale

când toate nopţile dorm,
doar tu îmi rămâi
îmi asculţi toate visele şi le împlineşti înainte să cânte cocoşul a treia oară
şi mă iubeşti

dimineţile,
toate sunt la locul lor
soarele,
şoimii,
teiul şi liliacul violet
doar perna e goală lângă obrazul meu drept
ar părea că trăiesc mereu o iluzie,
dar din piept aud o bătaie frumosă,
timpul ticăie din nou,
vecina s-a trezit,
eu mă îmbrac din nou în mine să plec în lume
doar tu îmi rămâi acolo, ascuns sub sânul stâng
şi mă aştepţi
să întorci pământul pe dos când mă întorc acasă

(dincolo de toate - Ramona-Sandrina ~ Lady Allia)



În fiecare clipă, pentru prima dată am să te iubesc... ♥!


(update, 23 ianuarie 2013)

21 martie 2010

farul de la capătul tuturor lumilor mele



în fiecare seară mă înfăşor în braţele tale
devin nimfă de vise
din braţe îmi cresc nopţi lungi presărate cu stele,
din păr îmi cresc câmpii verzi,
iar din inimă îmi răsar maci roşii
mâna ta trece precum o adiere peste trupul meu
şi-mi culege stelele, câmpiile şi macii,
le mângâie, le învaţă toţi paşii uitaţi ai valsului
dintre inimile noastre,
apoi le culcă încet peste braţul sufletului tău
şoptindu-mi "Cântecul Nibelungilor",
iar eu, adorm

în sfârşit adorm...
adorm departe de zgomotul dintre tâmplele mele
departe de mine,
departe de valurile năvalnice din sângele meu agitat
în care viaţa s-a strecurat să mă strângă în pumni

în vis simt cum din umeri îmi cresc aripi,
iar aripile tale se dau la o parte
mi-au fost casă o noapte
casă la bine şi la rău
e timpul să zbor
aripile se zbat sub mine asemeni
unei păsări
pieptul îmi ţipă sunet de descleştare
sparg ziduri de întuneric,
de gânduri,
de carne

mă nasc...
mă nasc?
mă nasc!

în fiecare dimineaţă am învăţat să mă nasc
pentru tine
femeie cu zâmbet de rouă
şi rochie frumoasă
ţesută din cuvinte de borangic
în nopţi tăcute frumos
când tu cu o jumătate de suflet mă plângi,
iar cu jumătate mă râzi
în picioare am conduri de vise,
iar în priviri te am pe tine
farul de la capătul tuturor lumilor mele
care mă aduci de fiecare dată...
acasă!

19 martie 2010

fântâna

 (Sursa foto: CJ Vrancea)

m-am trezit în mâlul umed al unei fântâni
ea se închidea peste tot în jurul meu. mă strângea
şi-mi smulgea aerul. o simţeam asemeni unei mâini uriaşe
care intra pe gâtul meu şi îmi strângea inima, plămânii
scoţând afară din mine tot aerul
şi viaţa
ca şi când eu nu aş fi fost acolo.
întuneric, frig, teamă şi igrasie sufletească
picuram încet
asemeni unui cer care plouă fără voia lui,
singur...în timp ce un corb îi strângea norii în plisc.
muşchii de pe pereţi mi se încolăceau pe trup,
pe degete,
pe palme
împletindu-mă în gânduri,
cub de cărămidă fără ferestre

aş fi învăţat să mor acolo în fântâna mea
înnecată
de neputinţe şi temeri,
de singurătate şi lipsă de soare,
m-aş fi asfixiat înghiţindu-mă încet cu tot cu inimă rea

"dacă"...,
dar am privit în sus, aşa într-o doară
şi am văzut câteva stele pe un cer senin
lumina curgea încet asemeni unui firişor de praf,
iar pieptul m-a lăsat din nou să respir
fântâna s-a îndepărtat,
muşchii îmi arătau doar nordul,
mâlul era doar mâl,
iar mâinile m-au ajutat din nou să mă agăţ de pereţi
umbra mi-a arătat că există soare,
iar sufletul te-a auzit din nou cum mă strigai
să-mi înfăşor viaţa în viaţa ta şi să urc
fără teamă
pentru că ai să mă prinzi şi-ai să mă ţii ţie
asemeni unui piept în care vor locui două inimi

din fântâna în care am coborât fără tine
te-am auzit cel mai clar
şi te-am iubit cel mai mult
acum e bine
sunt aici,
iar în fântână este din nou apă!

16 martie 2010

Să -i urăm la cât mai multe astfel de evenimente lui Nea Costache!


Poate unii ştiţi, dar alţii nu...însă, printre oamenii mei frumoşi se află şi Nea Costache, o persoană deosebită, cu mare dar în ale scrisului, pentru care eu am un mare, mare respect şi drag.
Îi doresc să lanseze cât mai multe cărţi şi să ne bucure sufletele cu literatură de calitate plină de sensibilitate, realism şi frumuseţe.
Cei care doriţi o filă de viaţă în biblioteca voastră...puteţi să cumpăraţi cu încredere acest roman minunat!

"În dudu’ din spatele pătulului din fundu’ curţî’, cocoşu’ al mare, începu să cânte pe-o creacă groasă, vestind ivirea zorilor. Doda Rusanda, sări ca arsă, să uită alături, lângă ia şi văzu locu gol. Oleacă mai devreme, cu vro jumate de ceas înăinte, sîmţîsă că Nicolae al iei să sculasă şi ieşisă şi iel, ca omu’ la privata din fundu’ grădinii. ‘I pieri somnu’. Toată săptămâna, Nicolae nu fusăsă în apele lui, îl durusără picioarele, măi ales stângu’, la care fusăsă rănit pe frontu’ de est, avusăsă şi dureri de cap şi vărsături, cu ameţăli, măi mult bolisă în pat. Degeaba i-a pus ia o legătură stropită cu ţuică la cap, i-a pus şi ventuze pe şele, i-a descîntat de dureri de cap, ba l-a pus să să dea şi peste cap, că poate i-o fi căzut rânza. Az’, ar fi vrut să-i dea o telegramă fetii a mică di la Craiova, doctoriţa, să vie şi să-l ducă la vr-un spital, ceva. “Io-te că nu mai vine, n-o fi pătat ceva?” gândi ia, să sculă fuga din pat, şi ieşi afară. Trecu parleazu’ în grădină şi, la doojde paşi, lângă o tufă de făsui verde, în potecă, îl văzu pe Nicolae căzut aşa-ntr-o rână, cu oichii deschişi, aţîntiţ’ în gol, horcăind. Trăgea să moară.
- Ioanaaa, Lenuţooo, Mateeei, săriţi fraţîlor că moare Nicolae al meu!.Vîi de mine, Nicolaeee! Omu meu al drag, nu mă lăsa sîngură Nicolaeee!
Fugi repede în bucătăria iei de vară făcută de Nicolae pe primăvară, lo di pe o policioară un cribit şi doo lumânări şi fugi într-un suflet în grădină. Îl întoarsă şi ia cum putu pe Nicolae cu faţa în sus şi să aşeză lângă iel, ‘i pusă capu-n poala iei şi-i aprinsă o lumânare. ‘I pusă lumânarea în mâna dreaptă, strângându-i mâna în mâinile ei mici. I să păru că muri şi izbucni în plâns, jelindu-să cu glas tare. Nicolae deschisă oichii, ‘i aţinti în oichii ei şi vru să zîcă ceva. Doda Rusanda, muiere bătrână,’i murisă mulţi oameni în mânile ei, tăcu să-l lase să moară liniştit, să nu-l mai întoarcă moartea. Nicolae măi horcăi odată, hîrîind din piept şi să dusă. Faţa lui, chinuită de chinurile morţii se lumină. Pe poartă intrară patru vecini şi să-ndreptară în fugă spre grădină, unde, doda Rusanda să jelea cu voce subţîre şi tremurîndă, cu Nicolae mort, cu capu-n poala iei, cu mâna strânsă pe lumânarea aprinsă, ţînută de mână ei, iar cu ailaltă, mîngîindu-l pe fruntea acum descreţîtă de riduri.

[...........]

 Coasa lu’ Nicolae şuiera în fînu’ înalt ce s-aduna poloage in urma lui. Soarele, acum, de amiază, dogorăşte cu putere. “ Ar fi nevoie de-o ploiţă, altfel să usucă totu’ “, gîndi Nicolae. Sîmte cămaşa încinsă-n spate, de parcă ar fi lipit de-o sobă fierbinte. Să sîmte ostenit de-atîta muncă şi parcă i-ar fi şi o ţîră foame. Să trasă la umbra cireşului de care trecusă cu coasa, un cireş mare şi bătrîn şi să aşeză la umbra lui, la vro dooj de paşi în urma lui. Pusă coasa alături, rezemată de cireş şi scoasă un ştergar, il întinsă pe iarba proaspăt cosîtă, apoi scoasă o bucată mare de mămăligă, cîţ’va trandafiri di la garniţă, doo cepe mari si doi castraveţ’. Sparsă cepele cu pumnu’ şi presără o leacă de sare pe iele, curăţă castraveţî’ şi-i tăie în felii, le sără şi începu să mănînce cu poftă.
Pe locu’ vecin, patru cosaşi din satu’ vecin, trăgeau la coasă, unu-n spatele aluilalt, in diagonală. Pe unu-l cunoştea din copilărie, să scăldau împreună in lacu’ morii, Costică al Floarii. ‘I loasă la coasă nea Codin di la alălalt cap al satului, om gospodar in sat, da’ căruia-i murisă muierea lăsîndu-l cu doi copii, şi’acu avea o muuiere de-a doua.
- Îţ’ veni foame mă Nicolae?
- Îmi veni mă Costică, nu măncaţ’ cu mine?
- Nu mă, c-o să vie şi la noi masa. Termini pîn’ la chindie?
- Termin, termin. Io-te că vă veni şi vouă masa, zîce Nicolae.

Iera fata lu nea Codin, Rusanda, cu frate-su . Fata purta pe cap, pe un oblanic, o baniţă coperită cu un stergar, iar copilu’, o paporniţă grea în mînă.
- Bun lucru la dumneavoastra, le zîsă fata cosaşilor iei. Merge, merge?
- Mulţumim, domnişoară! Musai să meargă, dacă dai din mîni!
Îşi roti oichii şi văzîndu-l pe Nicolae su’ cireş mîncînd, ‘i ură şi lui, ruşind în obraji:
- Bună zîua şi poftă bună nene Nicolae! Ne primeşti şi pe noi la umbra cireşului dumitale?
- Cum să nu Rusando? Poftiţ’, ie loc destul pentru toţ’, zîsă Nicolae, sîmţînd aşa, o căldură în capu’ pieptului.

Rusanda veni în partea ailaltă a cireşului şi, ajutată de Costică ce ajunsăsă la ia măi întîi, pusă jos baniţa grea, apoi oblanicu’ rotund şi uşor turtit de greutatea baniţî’, apoi scoasă din baniţă doo peşchire inflorate, cusute astă iarnă de fată, le intinsă pe iarba cosîtă de Nicolae şi pusă, frumos aranjate , patru strănchini si patru linguri noi de lemn, cumpărate de ia din bîlci, săptamana trecută. Fără a mai scoate oalele de pămînt din baniţă, Rusanda pusă îndemînatică ciorbă in strănchini, cu cîte o bucată mare de carne de pasăre."

Aceste pasaje sunt din Cap.I şi  Cap. II...restul  vă rămâne plăcerea  să le descoperiţi singuri. Eu cred că acest roman are de toate: viaţă, bună voie, tristeţe, sensibilitate, iubire,  zile de armată,  miresme de  altădată... tot ce ar trebui să aibă o carte de succes!

 Dacă vreţi să comandaţi această carte o puteţi face prin intermediul blogului lui Nea Costache AICI !

Mai jos aveţi câteva detalii:

"Comenzile preluate prin intermediul form-ului de mai jos o sa fie confirmate telefonic (urmeaza sa va sun eu pentru a verifica autenticitatea comenzii).

Comenzile sunt onorate prin intermediul Postei Romane cu plata ramburs: la costul romanului de 25 lei se vor adauga max. 8 lei (cost de transport + ramburs). (Urmeaza sa va comunic pretul exact in urma primei expeditii :) ).

Comenzile primite din Tg-Jiu vor fi inmanate personal, evitandu-se astfel costurile suplimentare de transport.

Pot fi contactat pentru eventuale comenzi (incluzandu-le pe cele engross) si telefonic la numele: 0720.724.455 si 0762.621.662"


Mult succes Nea Costache  şi să vă fie de bun augur!!!

 

Şi, pentru că în romanul Dumneavostră este vorba de sat şi oameni...vă dăruiesc un cântec de suflet...
 

15 martie 2010

viaţa e doar un ospiciu plin de îngeri

viaţa e doar un ospiciu plin de îngeri
unii îşi bat cuie  în aripi,
unii zboară prin colivii mici, mici
crezând că sunt în Rai,
unii se înmulţesc,
unii se dau de pereţi până mor
după ce au desenat pe ei uşi,
unii le folosesc sângele să-şi facă
proiecte de viitor pe pereţii vecini
iar unii stau ghemuiţi în colţuri
şi îşi smulg penele una câte una
urlând cât îi ţine gura:
"eu nu vreau aripi! eu vreau doar picioare!"

atunci, câţiva îngeri care şi-au făcut partid propriu
ridică din aripi
şi le stinge pe umeri câte-o ţigară fin răsucită
în minţi diabolice
"oricum nu simt, sunt doar nişte nebuni"
nebunilor le curg din umerii drepţi toate tăcerile,
iar din umerii stângi copiii, soţiile, soţii, mamele...
ei se apleacă şi-i culeg unul câte unul
şi-i înghit din nou cu un pahar de lacrimi

"viaţa e doar un ospiciu plin de îngeri din care
vreau să evadez,
iar când voi ieşi, vreau să ies umblând pe propriile mele picioare "

Tortul surpriză pentru MATILDA !

doar o mamă ştie cuvinte, cuvinte
boabe de linte
cu ele încet copilu s-alinte
visele să vină,
el să adoarmă, ea să se teamă
din somn să tresară,
noaptea cea neagră în gând să o cearnă
peste ochi cuminţi
şi mânuţe mici
binele s-ajungă răul îl alungă,
de pruncul scânceşte luna îi zâmbeşte
prinţi şi prinţese, 
la el se adună să-l ţină de mână
doar o mamă ştie magie, magie
el să crească mare,
ea să adoarmă, ea să se teamă
din somn să tresară
boabe de linte
ei îi vin în minte
lui să-i fie bine, unde e prin lume
doar o mamă ştie cuvinte, cuvinte
născute s-alinte
pui de om anume
în mamă crescut,
de mamă născut,
pe braţe ţinut,
în viaţă lăsat, dar mereu purtat
de suflet de mamă ce în ea adună
magie, magie
cum doar ea o ştie lui să-i fie bine
când ea n-o să-i fie

cuvinte, cuvinte
boabe de linte






LA MULŢI ANI BĂIATULUI TĂU FEMEIE FRUMOASĂ !
LA MULŢI ANI ŞI ŢIE MATILDA!

Fără tine draga mea, minunea nu ar fi fost posibilă şi nici fericirea ta de astăzi şi de fiecare zi când te gândeşti la el, la nepoţi şi la tot ce e frumos în viaţa ta, a voastră!
Să vă dea Dumnezeu cât mai multe clipe minunate împreună...minunate şi fără sfârşit...să le adunaţi ca pe un album de suflet pe care să îl deschideţi de cât mai multe ori alături, plini de fericire şi împliniri!



14 martie 2010

Brâncuşi sau despre cum ne batem joc de valorile noastre - pentru care alţii şi-au dat toată măiestria!


 "Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres" - La umbra marilor copaci nu creşte nimic." - spunea Brâncuşi când a refuzat să fie ucenicul lui Auguste Rodin.

O persoană cu o viziune copleşitoare, un mare deschizător de perspective în sculptură cunoscut de timpuriu în Franţa şi America unde ăşi expune lucrări câştigând medalii şi premii...Brâncuşi, este lăsat la voia întâmplării de către edilii locali, care probabil îl consideră un oarecare şi bineânţeles că nu găsesc fonduri pentru restaurarea operelor acestuia.

În timp ce unii ar da bani grei pentru a avea şi cea mai neînsemnată operă a lui Brâncuşi în patrimoniul personal, alţii îşi bat joc de ceea ce li s-a lăsat ac şi moştenire de către un geniu. Moştenire nu lor ci copiilor, copiilor lor!

Aceste imagini au fost fotografiate de către Mitruţ, finul lui Nea Costache, şi au fost expuse pe blogurile acestora în speranţa că strigătul lor de frustrare va fi auzit de către cineva în măsură să ia o decizie de bun simţ, de către cineva care poate să ia o atitudine corespunzătoare...

Radioul local a verificat starea monumentelor şi a lansat campania: “Operele lui Brâncuşi – neglijate de autorităţi”.

Nea Costache, spune..."Instituţia care ar trebui să se ocupe de monitorizarea si protejarea ansamblului târgujian tratează cu dezinteres aceste probleme, considerând că degradarea este normală. Sorin Lory Buliga, directorul Centrului de Cultură si Artă ”Constantin Brâncusi” a negat, initial, într-o interventie telefonică în cadrul matinalului, că ar exista astfel de probleme, lăsând impresia că nici măcar nu le cunostea. Asta, în ciuda faptului că sediul centrului pe care îl conduce este în Parcul Central, la doi pasi de Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor sau Poarta Sărutului."

şi prezintă pe blog câteva discuţii de la radioul local despre aceste monumente de artă.

Cei care vreţi şi doriţi să puneţi sufletul şi blogul lângă sufletul şi blogul lui Nea Costache şi a unor opere de artă fără egal şi precedent care nu merită să fie tratate cu nepăsare şi nesimţire...puteţi să preluaţi de pe blogul meu sau al lui Nea Costache articolul şi să-l daţi mai departe!
 

13 martie 2010

lasă-mi mie mâinile...

te piepteni încet
mâinile ţi-au îmbătrânit
mişcarile au încărunţit şi ele
uneori se opresc la jumătate şi cad
de parcă ar vrea să agaţe timpul
şi să se odihnească privind lumea
dintr-o roată de bâlci

lasă-mi mie mâinile
ţi le ajut eu
tu priveşte doar în oglindă mişcarea
aşa mă pieptănai şi tu pe mine odată,
în timp ce eu învăţam păpuşa să spună
"mama"

ochii ţi se pierd în oglindă
oglinda se împarte în mii de lumi
fiecare a ta
lumile se sparg în boabe de cristal
eu tac

"nu ai tăiat cordonul ombilical femeie
nu l-ai tăiat niciodată

mă dori şi mă bucuri
mă trăieşti şi mă ucizi
tot la capătul celălat îmi eşti şi acum...durere"

gura ei se deschise după atâta amar de tăcere
"nu eşti a mea. eşti a mamei tale. a mea eşti doar prin iubire"
apoi, plecă.
plecă şi trase din nou mormântul după ea
atâţia ani,
iar eu te piaptăn încă în fiecare seară
şi te iubesc chiar de nu spui nimic când te trag de păr
în dor de glasul tău

dintre toate femeile, tu mi-eşti cea mai dragă!
bunică? femeie!
cât de-n sânge ne pot durea crucile!

12 martie 2010

omul nimănui


(Sursa foto: internet)

oare de câte ori poate cerul să facă picaje?
adică, să se prăbuşească în noi aşa, asemeni unui şoim rănit
cu aripile deschise
fără să bată aerul
lovit în suflet de cuvântul cuiva, care-l credea doar un origami
peste nori

( cât e de greu să ţinteşti hârtii albe cu suflet?)

oare de câte ori poate trupul să facă picaje?
adică, să se adune în noi aşa, asemeni unui prunc
ce vrea să se nască
fără să se zbată
adunat în pântecul nerostit vreodată, asemeni unei rugăciuni
pictate
într-o biserică unde doar eu intru
să mă răstignesc
în vise frânte şi în neputinţe

(cât poate fi de greu să-ţi baţi singur cuie în tălpi şi-n palme,
iar apoi să urli în tine?)

desculţă şi goală de fiecare dată
trag lumea după mine ca pe o perdea
mă aşez în mine, strâng genunchii,
pun fruntea
şi mă nasc. mă nasc, mă nasc,
dar nu am nici măcar o moaşă care să mă scoată
bucăţi
din mine
să mă împartă câinilor, sau oamenilor, sau mamei,
sau pur şi simplu să mă arunce
peste şapte mări şi şapte zări

(să mă ia vântul peste tot pământul...)

pe la ferestre îmi trec firişoare de sânge şi lacrimi
cad încet
un ţipăt
s-a ridicat asemeni unei săgeţi sfârtecând cu ghearele
toată pielea în care mi s-au îmbrăcat dimineţile
liniştite de altădată

"TATĂ! DEZBRACĂ-MĂ DE MINE ŞI UITĂ-MĂ DE TOT!"

aşa, ştiu că speranţele au murit de tot
înainte să le plantez în vene,
înainte să le ud, să le cresc,
iar apoi să tot mor cu fiecare dintre ele
ca şi cum aş fi
omul nimănui!

11 martie 2010

Oamenii frumoşi din viaţa mea - Ştefan Ciobanu aka Alexander şi "Convoiul său de tăcere..."


El este cavalerul care "conduce", care simte şi desenează dincolo de cuvinte cu delicată măiestrie un "Convoi de tăcere" ...


Fără să exagerez, aşa cum i-am spus şi lui, îl consider pe departe unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai momentului şi...nu doar. În ceea ce mă priveşte, l-am adăugat demult în biblioteca sufletului meu, acolo, unde se simte cu adevărat cuvântul şi emoţia cuvântului, acolo unde nu ne putem minţi şi nu putem simţi minciună, acolo unde am ştiut de prima dată că, cineva, undeva, într-un colţ de peniţă scrie pentru mine.

Nu pot să vă spun mai multe despre Ştefan decât o face el prin fiecare poezie...

în gesturile mele de mim sunt nişte lifturi în care poţi face dragoste 

mergem prin iubirecu mâinile la spate
printr-un aer care aşteaptă
marea rocadă din plămâni

inima
animalul de casă
stă ghemuită de când era boboc
visând să facă din resturile menajere
o mandarină
pentru că
ghemotocul de hârtie
este doar o sferă de riduri
din care urlă un scris schimonosit

nimic nu ne ajunge oasele din urmă
nu-le bate uşor umerii înmuguriţi să se întoarcă
să înceapă dracului recunoaşterea aia
fără dioptrie

ca atunci când
am aşteptat să îmi dea scrisoarea poştaşul
o veşnicie
privindu-l în ochi


oamenii au dorinţe mărunte, cum ar fi să respire sub apă. în mediul acela unde sunetul se mişcă autist. uneori aşteaptă leşinul ca pe o maşină cu pâine, îşi întâmpină moartea în şoşoni, citesc cărţi pentru că au forme de aripi, construiesc zgârie nori în loc de zgârie morţi. se îmbrăţişează pentru a pune între ei, virgulă. din toate frunzele îi pândeşte rugina ca o piatră în praştie şi le loveşte tâmplele luându-le locul. pe scaunul de pe verandă rămâne adesea aerul care se dă în balansoar.



Alexander...este un modest, un perfecţionist...este un om frumos pentru că este..., pentru că dăruieşte şi ne ajută şi pe noi prin frumuseţile lui să vrem, să ne dorim să fim frumoşi şi uneori chiar reuşim...citindu-l.

Prieten drag...tu cu siguranţă eşti deja o poveste scrisă de mulţi dintre noi cu litere mari în suflet!
Aştept volumul şi volumele ce vor veni!

soţia unui fir de iarbă

(Sursa foto: internet )

se aplecă şi culese roua de pe buzele ei cu un sărut, iar ochii începură să-i râdă
privirea lui deschidea lumi în sufletul ei, le deschidea larg şi lăsa în trupul ei
să zboare emoţii colorate, înfăşurate în aripi mari şi sclipitoare
deodată se opri şi o privi mai altfel. era adânc precum gândurile ei încătuşate
rupse două fire de iarbă şi le împleti. unul i l-a pus ei să-l aibă de drum de suflet
pentru totdeauna. mâna aceea era calea lui către inima ei mereu. aşa i-a spus.
celălalt inel i l-a dat ei să i-l pună lui. să-l aibă el de drum spre sufletul ei până la capăt.
dacă eu m-am legat, iar cerul ne-a surâs...cine oare va avea dreptul să ia ce noi ne-am dăruit?
a întrebat. ea a tăcut şi i-a răspuns doar în suflet...uitarea şi plecarea. ele sunt singurele.
plecările au venit rând pe rând asemeni unor nori de cocori albaştri, apoi cenuşii, iar mai apoi negri.
cerul nu le-a mai surâs. a plâns desupra lor zboruri negre şi frânte, iar ei şi-au dăruit câte o aripă.
au trecut ani. încă sunt şchiopi. el într-un capăt de lume. ea în alt capăt de lume. (lumea lor)
câteodată gândurile bat la geam de suflet, iar atunci pumnii se frâng, fruntea cade apăsat,
iar inima se agaţă de piept. păcat că piepturile nu au ferestre! şi ţipă! ţipete de cerneală.
apoi...linişte. sau nu. pe cer încă se mai aud fâlfâiri albastre. doar visul îi mai lasă aleşii lumii
în care nimic nu i-a despărţit. până aseară. până aseară! până aseară!!! ţipă toată carnea,
toată fiinţa asta care fără suflet nu mai e nimic. inima stă. nu mai caută ferestre. la ce bun?
fără cealaltă aripă lumea ar fi doar o cădere liberă mereu. un cer negru.
poftim...mi-a spus în vis aseară. inelul. ţi-am jurat că te voi iubi până la capăt. m-am ţinut de cuvânt.
am venit să-ţi dau sufletul în acest inel...să ai drum spre mine mereu oriunde voi fi. şi ai plecat.
privirea ta nu mai deschidea lumi. era dincolo de ele. sper doar că unde eşti nu cresc aripi adevărate,
iar visele sunt doar vise. au trecut ani. vor mai trece. ea încă este soţia unui fir de iarbă. şi va fi.

10 martie 2010

paşii tuturor vrâncenilor


de la o vreme, viscolele mi s-au mai risipit,
iar cerul are ochii unei magnolii 
gingaşe
mă priveşte rozaliu şi prelung,
eu zâmbesc
ştergând norii grei de deasupra sufletului
cu un oftat uşor

de la o vreme am voie să visez
şi visez verde
verde precum frunzuliţele de castan
din faţa ferestrei
(fereastra care mereu dă spre acasă)
acasă e locul unde poţi fi mereu tu
şi poţi iubi
fără să râdă parcurile de tine,
sau ferestrele,
sau iarba,
sau castanii,
sau privirile celor care te culeg sub pleoape

de departe, visele mi se întorc şi ele
înflorite
îmi aduc din când în când veşti
despre cuiburile de cinteze
care pun câte un fir de iarbă peste respirări adânci,
despre oameni dragi,
care se adună serile pe băncuţă
povestind vieţi tinere,
despre pitpalacul
care îmi intrase în balcon
după ce i-am şoptit toate dorinţele
ţinându-l între palmele mele
l-am lăsat să plece
să mă povestească
dimineţilor

uneori..., 
nu întotdeauna
uneori,
pot să simt şi miresmele de clătite
pe care le făceam altădată
cu atâta drag
în timp ce ea, copila mea 
mă ţinea de colţul de la mânecă
ridicând către mine
o lume mare care clipea, cu sclipiri negre muratice, 
cât un univers
fără nici o urmă de pată...doar senin!

alteori aud...
aud vântul la fereastră,
fanfara
şi uşa vecinei cum se închide în sunetul
unor râsete de copii
aud toate clopotele bisericilor
cum bat în mine
cea de pe Bulevardul  Gării
o aud ca pe o şoaptă caldă,
iar cea din Sud
ca pe o amintire dragă

aud Siretul
şi Milcovul
şi paşii tuturor vrâncenilor 
pe sub fereastra sufletului meu

îi auziţi cât de frumos păşesc?
asemeni unor adieri frumoase...



lecţie

 nu mă descrie
eu nu te descriu
răsuflarea mea mi te-a

scris
cu doruri în suflet
şi ţi-a păstrat fiecare

plecare şi revenire
buzele te-au învăţat pe
de rost
te şoptesc singure
şi ochii...mi te-au
învăţat

nu te-aş reinventa
niciodată
poate doar uneori
ţi-as transforma mâinile
într-un şal
să mă înfăşor în ele
înainte să adorm
ghemuită în iubirea ta

9 martie 2010

Masacru în Insulele Feroe! Masacrul delfinilor CALDERON!

VREAU SĂ ATENŢIONEZ DIN START CĂ IMAGINILE SUNT DEOSEBIT DE ŞOCANTE!

Cuvintele sunt de prisos...
Pot doar să spun că omenirea îşi merită soarta. Nu ştim să respectăm NIMIC!
Nu respectăm valoarea familială unde ne aruncăm noi născuţii în tomberoane şi la câini, ne torturăm copiii, ne batem soţiile, mamele, taţii...!!!
Nu respectăm valoarea vieţii pentru că ucidem şi uneori o facem cu o inimaginabilă cruzime! Ucidem orice!
Nu respectăm natura: tăiem copaci, schimbăm cursul apelor, ucidem animale, distrugem milioane de habitaturi şi desfinţăm specii uimitoare!!!
Nu ne respectăm între noi ca şi oameni - între noi şi pe noi înşine!!!

Toate acestea le facem pentru a demonstra! A demosntra că noi suntem stăpânii noştri, în familii, în casă, în societate, în lume, peste pământ...!!!

Ce veţi vedea mai jos se întâmplă în Danemarca, în Insulele Feroe!
După cum vedem şi statele mai mari îşi bat joc de viaţă, chiar dacă arată cu degetul înspre ţările mai mici şi mai slab dezvoltate!

RUŞINE!!!

Marea e roşie...


şi nu pentru că ar fi poluată...
 
Marea e roşie de la SÂNGE! 
SÂNGELE a sute de balene şi delfini...
"Imediat ce balenele se apropie de tarm, barbatii le ataca. In doar trei ore, aproape 140 de exemplare si-au gasit astfel sfarsitul, potrivit unui reportaj realizat de BBC. (stirile pro tv)"

Acest masacru se întâmplă an de an în Insulele Feroe. Este un ritual de demonstrare a bărbăţiei - demonstrarea celor tineri că au devenit persoan mature, adulte!

Se mai spune că omul a evoluat...
Nu a evoluat defel!
Se mai spune că doar triburile sălbatice au astfel de ritualuri. Pe ei îi arată toate statele civilizate cu degetul şi râd de ei...pentru că sunt sălbatici...

DAR...

Aceşti tineri danezi ce sunt????
Animale!

Ştiţi ce scuză au?
"ca actioneaza rapid si le taie arterele, astfel incat mamiferele sa nu sufere prea mult. "

!!!!!!!!!!!

Delfinul Calderon, ca şi toate celelalte specii de delfini, este pe cale de dispariţie şi se apropie de oameni pentru a se juca şi a interacţiona. Cu alte cuvinte, ne oferă o prietenie curată, necondiţionată, PURĂ!

Aceştia nu mor imediat; sunt tăiaţi o dată, de două sau de trei ori cu cârlige groase. În acel moment delfinii scot un ţipăt asemănător cu ţipătul de durere al unui nou născut...

Nimeni nu îl aude însă..., iar el, delfinul, acest animal generos, sensibil, devotat este lăsat să moară înnecat în propriul sânge...nu i se arată nici un fel de compasiune.
Lumea participă la eveniment! Toţi...într-un fel sau altul!
Unii călăi, iar alţii spectatori...



Cum spuneam...cuvintele nu mai au nici o valoare...sunt goale şi de prisos!
Ne mai rămâne doar frustrarea, revolta, durerea... nouă, celor cărora ne pasă...

http://www.petitiononline.com/Dolphend/petition.html

8 martie 2010

Primăvara în Focşani... primăvara noastră în Focşani...

 

 

 

  

 
 

  

  

 


 

 (Sursa foto: Internet - Fotografiile nu îmi aparţin!)