7 iunie 2011

"Cartea de ieri şi de mâine, o carte pentru fiecare" - Campanie


Fiecare dintre noi am ţinut în mâini măcar o carte. Senzaţiile, emoţiile şi mirosul cărţilor sunt unice. Când intrăm într-o bibliotecă, primul lucru pe care îl remarcăm este mirosul de carte, cărţile, titlurile, culorile. Cei care iubim cartea, zâmbim şi ne întrebăm cum ar fi dacă am avea şi noi măcar jumăptate din aceste cărţi? O zi senină, la umbra unui copac, ciripit vesel de păsări şi ea...cartea! 

Când citim evadăm din lumea în care de multe ori ne simţim prizonieri sau simţim că nu îi aparţinem. Putem fi oricine şi orice ne dorim. Putem visa, putem călători, putem iubi, putem lupta, putem naviga, putem fi invincibili. Putem chiar să trăim în poveşti fără de sfârşit, iar ele, cărţile ne vor fi mereu cel mai bun prieten. 

Prietenul care mereu ne învaţă, ne este aproape, ne ajută şi ne ascultă..., prietenul care ne dă aripi şi zboară alături de noi!

Şi, pentru că iubesc cartea şi îmi doresc ca oamenii să îşi amintească cărţile într-o lume a vitezei şi a tehnologiei, pentru că îmi doresc ca oamenii să aibă în biblioteci cărţi învelite în coperţi, cu litere şi miros şi nu cărţi electronice lipsite de personalitate şi viaţă, pentru că vreau ca tinerii să ştie ce înseamnă să se ascundă undeva într-un loc liniştit pentru a citi o carte, m-am gândit să demarez o campanie.

Această campanie, urmăreşte colecţionarea de cărţi...câte o carte de la fiecare dintre voi cei care doriţi să le daţi mai departe. Aceste cărţi vor ajunge la oameni care vor dori să citească, care vor dori să aibă măcar o carte în bibliotecă, care le vor iubi. Aceste cărţi vor încerca să deschidă lumea de ieri pentru lumea de mâine. O emoţie poate fi un nou început.

Şi, pentru că nu demult am avut un eveniment alături de oameni frumoşi la Biblioteca Municipală Adjud, i-am povestit şi doamnei Tatiana Valea despre acest vis al meu...cel de a aduce cartea cât mai aproape de oameni, iar dumneaei s-a bucurat nespus. Despre doamna Tatiana mereu aş vorbi. Nu cred că am mai văzut atât de multă dăruire din partea cuiva. Dăruire pentru carte, pentru oameni, pentru frumos.

Ba mai mult, a dorit ca această iniţiativă să devină un obiectiv comun, o campanie pe care o vom demara suflet lângă suflet, un parteneriat al cărţii în favoarea cărţii şi a cititorilor. Nici nu mă aşteptam ca această iniţiativă să nu fie preluată şi de dânsa...să nu fie dezvoltată şi susţinută. 

Îi mulţumesc în mod deosebit!

Această campanie se va derula pe tot parcursul lunii iunie şi iulie. La sfârşitul campaniei, ne vom întâlni în Parcul Adjud şi le vom împărţi oamenilor. Vom discuta despre carte, vom citi, vom recita poezii, vom asculta copii vorbind despre cărţi şi vise. Cărţile vor ajunge la oameni, deoarece numai ele pot fi adevărata cheie către sufletul oamenilor! Numai ele pot deschide lumi demult uitate sau lumi viitoare care nu vor lăsa sentimentul cărţii de pe palmele noastre să piară într-o lume rece în care degetul nostru nu poate simţi foaia, nu poate trece peste litere, peste coperţi!

Aceia dintre voi care doriţi să donaţi o carte, vă rog să mă contactaţi pe mailul: lady_allia@yahoo.com, sau  prin formularul de contact de pe pagina blogului!

Cărţile mai pot fi donate şi direct Bibliotecii Municiaple Adjud!

Susţinând campania, susţineţi cartea şi cititul!

6 iunie 2011

Circulaţie în picătura de vopsea

Bară la bară..., încleştare în încleştare, gânduri în gânduri ne furişăm prin viaţă. Ne furişăm sau trecem precum săgeţile uitând de toate şi de toţi. Uneori, ne uităm chiar pe noi în mijlocul gândurilor şi a grăbii. Nu mai contăm nici cine am fost, nici cine ne doream a fi. Contează doar mersul, condusul... În dreapta şi în stânga noastră, viaţa trece precum peisajul pe care îl vedem prin fereastra maşinii. Nu vedem decât contur şi umbre. Din când în când soare. Atunci zâmbim. Unii, din oarecare motiv ne oprim. Poate avem pană. Poate motorul s-a oprit brusc. Poate... Nu are importanţă. Are importanţă că ne-am oprit. Furia. Asta e prima reacţie. "Trebuia să fiu în altă parte! Trebuia să ajung!". Nu mai contează că direcţia era greşită sau nici măcar nu ştim unde ne îndreptăm. Ne punem mâinile pe ochi, le trecem prin păr, peste frunte. Apoi, se aude un sunet. O pasăre. Un avion pe cer. Un greiere. O lăcustă. Un copil. Ne ridicăm ochii şi dintr-o dată totul e clar. Slow motion... Maşina e cea care stă. Fereastra e vie. Noi suntem vii. Imaginile sunt clare. Sunetele se aud în sfârşit, iar noi, noi ne-am regăsit cel mai bun prieten...pe noi. Ne luăm de mână şi alergăm pe câmpul de lângă maşină. Era mereu acolo. Noi doar atunci l-am zărit. Privim cerul. Privim omul de lângă noi. Copiii. Prietenii. În sfârşit viaţa nu mai aleargă cu viteza maximă. În sfârşit noi nu mai suntem în ea asemeni unor pasageri. O trăim. Viteza întâi e bună. privim mai des. Ascultăm mai des. Respirăm mai adânc. Uneori, viaţa este un drum. Alegerile sunt nişte maşini. Noi suntem "pasageri" la volan. Doar de noi depinde cum vom conduce şi unde vom ajunge. Trebuie doar să ne amintim că uneori e bine să oprim. Să ne oprim din graba noastră care ne face să uităm de lucurile care contează în viaţă cu adevărat. Care? Într-o zi, la o oprire, va afla fiecare ce contează pentru el cu adevărat. Când furia va dispărea...vom ştii!


Tema pentru acasa - studiu individual:
Text: Lady Allia; Foto: Dungha

Când lucrurile se aşează...


Mulţi dintre voi îmi scriu pe mail şi mă întreabă de ce tot trag chiulul de pe net, de ce intru atât de rar şi m-am gândit că este frumos să împart cu voi și veștile bune, aşa cum am făcut mereu, deoarece pe cele mai puțin bune le-am tot împărțit...

Aşa cum ştiţi, mult timp am avut foarte, foarte multe greutăţi. Cele mai multe legate de locuinţă, de partea financiară, de lipsa unui loc de muncă. Multă vreme ne-am tot mutat dintr-un loc în altul. Eram obosiţi, frustraţi. La un moment dat nu mai înţelegeam nimic. Ne simţeam ai nimănui. Cam la fel ca şi  în cântecul ăla pe care îl tot aud la radio...

"si si stiu la fel ca tine
viitorul meu e in fiecare zi de maine
in fiecare zi trag de mine ca de-un caine
sa fac pe dracu`-n patru sa iau cea mai mare paine
si stiu ca poa` sa treaca luni
poa` sa treaca saptamani ani buni
si tot sa nu aduni
si stiu ca ma invart intr-o lume de nebuni
fara cotiere casca si instructiuni
si stiu ca s-a facut tarziu e ora de culcare
du-te acasa ca la 7 esti in picioare
si stiu ca pot sa scriu o carte despre fiecare
dar pentru critici cartile astea n-au valoare"

Ajunsesem la un moment dat să nu mai ştiu nimic din ceea ce sunt sau am fost. Nu mai aveam un set de valori proprii după care să mă ghidez, să mă echilibrez. Simţeam că nu sunt bună de nimic. Simţeam că nu mai este nimic bun de găsit în lume. Nu mai era nimic bun. Mă îndoiam de mine şi de tot.  

Singura constantă în viaţă mi-a fost mereu Augusta. Și dragostea.

Aşa am ajuns la concluzia că Dumnezeu niciodată nu ia fără să dea şi niciodată nu îţi pune în spate fără să îţi ofere un sprijin. Totuşi, când te zbaţi şi totul e negru în jur nu vezi lumina decât foarte, foarte greu.

Într-o seară însă, după toate evenimentele frumoase din ultima vreme, într-o seară când după multă, multă vreme mi-am permis să pot discuta din nou cu mine şi să caut soluţii liniştită...o clipă de senin...am început să zâmbesc. Atunci am văzut că am fost nedreaptă. Cu mine, cu cei pe care îi iubesc şi chiar cu Dumnezeu în capul căruia le spărgeam pe toate uneori. Nici acum nu ştiu de ce mă tot suportă, dar cred că sunt o norocoasă deoarece cred în EL atât de mult şi ÎL iubesc ca pe un bunic.

Atunci, am realizat că EL defapt nu a fost nedrept niciodată. Nu a fost rău sau crud. EL ştia ce va fi să fie în viaţa mea mereu. EL ştia ceea ce îmi doream eu cel mai mult şi ceea ce mă făcea cea mai fericită femeie din lume. Eu eram cea care tot uita. Mi-a oferit o carte de lecții, iar eu am refuzat să învăț. Sau am sărit capitole.

Știind că voi trece prin nespuse greutăţi, mi-a dăruit cel mai de seamă cadou din viaţa unei femei...mi-a dăruit frumuseţea de a deveni mamă şi de a avea un copil precum Augusta. Uneori, am impresia că e ireală. Este cuminte, miloasă, frumoasă şi mereu veselă. O binecuvântare!

Ştia că dăruindu-mi acest copil eu nu am să cad niciodată în abis. Voi avea mereu lumina care să mă îndrepte, care să mă ridice. Voi simţi mereu sentimentul acela că trebuie să merg mai departe orice ar fi. Bineînţeles însă, că om fiind...am uitat de multe ori bunătatea şi compensarea credinţei şi a vieţii în sine. Şi, ca atare m-am răzvrătit, m-am revoltat, am disperat şi nu înţelegeam..."de ce".

Iată însă că în acea seară am înţeles că Dumnezeu îmi dăduse un "toiag la drum de viaţă"...unul care să mă ţină pe verticală şi să îmi păstreze mereu o bucată de senin deasupra inimii şi vieţii.

Iată că Dumnezeu le-a aşezat pe toate. La timp. Iată că dintr-o dată eu am căpătat căminul viselor mele, stabilitatea şi posibilitatea de a face şi ceva bun cu viaţa mea. Ba mai mult, toate au venit de la sine. Familia a devenit o familie. În întregime.

Dintr-un om singur m-am trezit cu o soră pe care mi-am dorit-o demult, cu nepoţii, cu unchi, cu mamă, cu prieteni, cu mămăiţă, cu propria mea familie. Şi e bine. E foarte bine. Pe lângă asta mai este ceva la care nici nu am visat. Defapt mi-am dorit foarte mult să aparţin acelui loc. Într-un fel sau altul, dar nu mi-am permis să cer sau să visez.

Acum, mă simt oarecum întreagă şi aproape împlinită. Mă simt fericită. Cu adevărat. De altfel, nu e tare greu să mă mulţumeşti pe mine :). Eu nu mi-am dorit nimic altceva decât stabilitatea unui cămin...mă săturasem de chirii peste chirii..., căldura familiei şi un loc în care să pot pune şi eu o floare, un copac, un răsad şi să mă bucur de soarele dimineţii, de păsări, de ziua de azi, de mâine. Să mă uit la copila mea şi să ştiu că va fi bine ziua de mâine pentru ea, iar ea va putea creşte liniştită şi fericită.

Se pare că viaţa şi Dumnezeu le-a aşezat pe toate la locul lor şi mi-a oferit un nou şi frumos început.

De aceea, voi lipsi o perioadă de la Han. Va trebui să rearanjez o grădină pe care multă vreme am lăsat-o în paragină...o parte din viaţa mea. Va trebui să aerisesc o casă. Va trebui să mă ocup de un cămin. Când va fi gata, am să vă arat şi despre ce este vorba. Până atunci, cu mare greutate mă abţin să nu dau în vileag totul :). Oricum, nu voi avea acces la net o vreme. Când voi avea, am să vă dăruiesc şi vouă zâmbetul meu larg şi fericit. Promit!

Să aveţi grijă de Han până atunci. El nu îşi închide uşile. Nici odăiţele. Prietenii mei dragi de prin Han vor ştii să vă primească. Va lipsi doar Povestitoarea. Pentru prima dată Hanul va fi doar al vostru. Poveştile le voi aştepta eu. Şi vorbele voastre calde :).

Vă doresc o vară frumoasă şi plină de surprize...aşa cum am avut eu parte!