29 noiembrie 2010

La Mulţi Ani anticipat...Români!


Am intrat la Cătă pe blog şi am văzut că şi el are aceeiaşi stare. Poate de vină o fi iarna care stă să vină. Sau poate unele amintiri. Sau poate doar greaţa şi revolta faţă de anumite aspecte ale vieţii acestui popor. Poate e doar amărât.

Şi eu sunt. Sunt şi revoltată şi uneori dacă aş putea, jur că aş lua nişte întâmplări şi nişte persoane şi aş da cu ele de toţi pereţii timpului şi ai vieţii. Dar nu pot. Dar pot face totuşi ceva!

Pot însă să aleg grâul din neghină, zâmbetul din durere şi să văd printre colaje.
Pot să pun o muzică liniştitoare...eu mereu am colinde cu Silent Night, White Christmas(în orice anotimp)şi să îmi aşez inima la loc.
Pot să mă uit la copila mea, la fiinţele minunate de lângă mine şi...oarecum, durerea trece şi ea. Nu de tot. Nu are cum. Oamenii dragi pe care i-am pierdut nu revin, dar pot să îi aduc lângă mine. Nu fizic. Dar, pot!

Cât despre 1 Decembrie, mie îmi plac defilările. Bunicul a fost poliţist (un om frumos şi înţelept), tata a fost ofiţer...iubesc hainele militare, iubesc oamenii aceia frumoşi care şi-au sacrificat aproape fiecare clipă fericită pentru alţii...pentru noi defapt... Iubesc enorm atmosfera aceea care are mirosul vechimii, a altor lumi şi timpuri, indiferent cât de actuale ni s-ar părea.

Pe lângă aceste evenimente, iubesc artificiile, chipurile încântate ale copiilor, ale bătrânilor care trăiesc clipele, momentele cu specific românesc.

Ignor restul! Nu aud manelele, nu aud sloganurile şi ignor orice parte politică. Privesc doar oamenii şi mă delectez la sfârşit cu luminile de iarnă care sunt aprinse pe străzi ca şi cum...ele sunt acelea care pot aduce liniştea şi bucuria în sufletele noastre mohorâte!

Şi ştiţi? Chiar pot aduce aceste sentimente liniştitoare. Iarna sunt sărbătorile cele mai frumoase. Sărbătorile în care putem medita la noi. La ce am făcut prost sau ce am făcut bine, la sentimentele negative şi la cele pozitive, la oamenii de lângă noi. Într-un fel sau altul, ei sunt cei care ne pot face să revenim pe linia de plutire, ei sunt cei care ne pot da aripi şi puterea de a le depăşi pe toate!

Deci vedeţi? Fiecare zi poate fi una nouă şi frumoasă. Totul este să faci din ea un cadou şi să îi oferi o altă perspectivă. Priviţi printre rânduri şi adunaţi colajele care pot face dintr-un film de doi bani un film minunat...

Deci, La Mulţi Ani anticipat...Români!

Clăpăugii, varianta în versuri

  (Sursa foto: internet)

Cât spui tu "coadă de peşte"
eu îşi scriu iar o poveste
o poveste de copii
să-ţi doreşti din nou să vii
în lumea cea fermecată
de cei mari demult uitată

Dacă nu ştii să ajungi
am să-ţi spun să nu mai uiţi
te răsuceşti pe călcâie
strigi tare "copilărieee!"
şi ajungi din nou la mine
în ţara poveştilor,
în casa piticilor,
pe marginea norilor,
în lumea magiilor
şi-a povestitorilor!

Dar să nu lungim iar vorba
să vă spun cum fac eu "ciorba"
off, nu ciorba, am greşit!
hai, mă pun pe povestit!

După cum voi veţi vedea,
în şugubaţa poveste,
este vorba despre "ea"
despre-o soaţă iubitoare,
harnică şi primitoare,
cum în lume nu prea este.
ea c-o lecţie isteaţă,
pe făgaşul bun în viaţă
al său soţ şi l-a adus
şi-ăsta-i lucru bun de spus!!!

Într-o curte, 'ntr-o pădure,
lâng-o casă între văi,
unde-un pădurar de treabă
avea grijă toată ziua
de-animalele pădurii,
de-un pisoi şi trei dulăi,
îşi făcuseră căsuţă
într-un trunchi de brad scorţos
cam bătrân şi arţăgos,
Clăpăug şi Clăpăuga
doi soţi şoricei de soi,
certăreţi, dar frumoşi tare
cu urechi mai mari ca ei!

Despre ei, eu o poveste
am mai scris cândva demult,
dar un om (tot Clăpăug)
m-a făcut să vă scriu asta
"un pisoi într-o poveste"
cică lui i-ar fi plăcut
(Clăpăug...tot Clăpăug!)!

La şoricei în căsuţă,
pe uşiţă e-o tăbliţă
unde poţi ca să citeşti
în litere şoriceşti
scrie mare de o poştă
lăbărţat şi întărit

"Familia Clăpăugii"
să ştii unde-ai nimerit
de cumva te-ai rătăcit!

Clăpăugul mofturos
era un lăudăros
îi plăcea ca toţi să ştie
că el are băcănie,
unde soaţa lui isteaţă
vindea o marfă aleasă
şi gătea mâncare bună
iară el se fandosea
că e şef  peste ce-avea
doar mânca şi se plimba
tot greul ei i-l lăsa

Dar, cum se spune la noi
orice sac îşi are acul
şi-orce boală-şi are leacul!

Într-o zi, când el dormea
Clăpăuga supărată
afară se furişa
şi în casa lui Om Bun
pe pisoi îl căuta
că avea un gând nebun

Lângă dudul din grădină
Rio, un dulău corcit,
dar frumos şi zăpăcit,
stătea tolănit şi trist
Clăpăuga îl zări
şi-l întrebă ce păţi,
iar el îi spuse-n dată
că are-o ţepuşă-n labă
şi îl doare de trei zile,
însă nu-i pasă la nime
de toată durerea sa,
iară el se oftica

Clăpăuga noastră bună
îi luă lăbuţa-n mână
pricepută şi 'nţeleaptă
ţepuşa o scoase-ndată

Fericit nevoie mare
Rio-i mulţumi frumos
şi o întrebă duios
dacă poate s-o ajute
ea îi spuse că în casă
pisoiul îl căutase,
toată casa-n sus şi-n jos

"- Dar ce treabă ai tu doamnă
cu acel pisoi tărcat
nu ţi-e teamă chiar deloc
că e pus pe înhăţat?"

"- Nu mi-e teamă chiar deloc
fiindcă eu şi Tigrişor
ne cunoaştem chiar din seara
când fetiţa cea frumoasă
îl găsise în pridvor.
era mic şi pricăjit,
frigurat şi vai de el,
iară eu l-am îndrăgit
şi-am crescut în coş cu el."

"- Dar acum ce vrei cu el?
ai nevoie de ceva?
eu nu te pot ajuta?"
întrebă bietul căţel

Clăpăuga-i povesti
despre Clăpăugul ei
cum că el de la o vreme
de nimic nu se mai teme
că e leneş şi trândav,
că de ea nu îi mai pasă
numai să-i pună pe masă,
iară ea s-a tot gândit
şi-o idee i-a venit
despre cum pe el să-l facă
să fie ce-a fost odată
un soţ bun şi iubitor,
harnic şi-npăciuitor

Rio râse sub mustaţă:
"- Eşti şi bună şi isteaţă!
hai să văd atunci de pot
să-l găsesc pe Tigrişor"
şi se puse pe lătrat,
pe urlat şi scheunat.

Şi atunci, de prin cămară
Tigrişor ieşi afară
la Rio el alergă
miorlăit îl întrebă:

"- Ce te-ai pus iar la urlat?
de durere-ai căpiat
sau poate că ai turbat?"

"- Tigrişor ce ai păţit
de vorbeşti aşa pripit?
crezi că eşti mai important
sau şi tu te-ai cam acrit?"
Clăpăuga l-a-ntrebat
dojenindu-l printre rânduri
ca să-i scotocească-n gânduri

"- Las, c-am să-i aduc un os!
zău, nu ştiu ce mi-a venit
de-am vorbit aşa acrit
îs nervos şi ofticat,
că nimic nu am mâncat."

"- Dar Ochi mari azi n-a venit? "

"- N-a venit, mi-e dor de ea!
este singura din casă
care-i preferata mea!
şi e bună, iubitoare...
ei de noi mereu îi pasă!"

Clăpăuga suspină
şi după ce-l alină
se puse de depănă
câte-n lună a păţit
de la el ea a venit

Tigrişor mai miorlăia,
mai râdea, mai se mira,
iar apoi a-ncuviinţat
că de soţul ei cel drag
se va ocupa îndat'
şi se va distra grozav

Ea plecă atunci acasă
mai zâmbind,
mai bucuroasă,
iară el când o zări
se puse şi-o dojeni


Ea oftă, dar de îndat
s-a pus pe dereticat,
la mâncare şi spălat,
la vândut la băcănie
şi la Dumnezeu mai ştie
câte lucruri ea avea
de făcut în casa sa.

Clăpăuga şoricica
era mare gospodină
aduna de prin grădină
şi gătea-n cupe de ghindă
doar mâncare foarte bună
astfel toţi au dat să prindă
vestea de bucătăreasă
i se duse-n lumea toată
din gloata şoricerească,
dar şi-n lumea cea aleasă
uneori chiar şi pitici,
iepuri, viezuri şi arici
îi cereau ca pentru iarnă
ea să le gătească hrană,
iar în schimb primea de toate
de prin lume adunate
covoraşe, umeraşe,
ciuboţici mai mari, mai mici,
ceasuri, linguri, furculiţe,
tablouri, rochii, fundiţe,
iară ea harnică foc
le găsea la toate loc
ştia cum să le aşeze,
casa să o aranjeze.

El, trândav şi plictisit,
fandosit şi fonfăit
se tot învârtea prin casă,
se tot aşeza la masă
după ce se ghiftuia
iarăşi el se plictisea
şi pe-afară mai dădea
curtea de-o cutreiera
şi la toţi el le spunea
că "invizibil" era.

Uneori, chiar reuşea!
(când din loc el o zbughea
şi apoi se ascundea).

Într-o zi, mai pe la prânz
(la vreo două sau trei zile
după ce se întâlniră
Tigrişor şi Clăpăuga...)
bombănind din cap mofluz,
se lovi din întâmplare
de-o lăbuţă cu cinci gheare
şi-aşa frică-l năpădi
că nici nu putu fugi.

Tot ce mai putu să facă
fu să se bage sub şapcă.
de sub tur de pălărie
se vedea doar o codiţă
tremurând nevoie mare
ca un fir de lămâiţă
când lăbuţa cu cinci gheare
ridică de pălărie
Clăpăugul galben tare
spuse: "- Eu sunt invizibil!
de mă vezi, doar ţi se pare!"
şi se-ascunse sub o floare

Motanul zâmbi-n mustaţă
şi fiind mai înţelept
se făcu că nu îl vede.
el trecu mişcând din coadă,
scuturând floarea sub care
Clăpăugul cum se vede
se-ascundea fără să mişte
acum galben, acum verde
"- Poate, poate nu mă vede!"
gândea el cu voce tare.

Tigrişor se aplecă
de codiţă-l înhăţă
plescăind apoi din limbă
începu să îl miroase:
"- Ah ce bucată de brânză
galbenă şi cam mofluză!
numai bună de mâncat,
de gustat, de-adulmecat!"

"- Nu sunt brânză! Şi-s stricat!"
spuse şoarecu-ofticat
că el domn de rasă-aleasă
ajunse meniu la masă.

"- Nu, nu, nu! Nu eşti stricat!
poate puţin alterat!
de la prea mult stat în casă?
de la lenevie-aleasă?
de la lipsă de iubire?
de la prea multă mâncare?
de la teamă, de la toate
sau de la-nvizibilitate?"
spuse motanul zâmbind
pufăind şi plecăind

"- De la invizibilitate?
hm, da, da! da se prea poate!"
spuse şoarecu-ntr-o doară
uitând că poate să moară

"- Eu cred că de la mâncare,
egoism şi-nfumurare!
ai uitat de a ta soaţă
o laşi doar pe ea în casă
toate, toate să le facă!
tu te duci numai la masă,
iar de ea nici că îţi pasă!
însă ea ea tot te iubeşte
de tine se îngrijeşte
şi de rău nu te vorbeşte!
eşti soţ rău aşa să ştii
şi-ai uitat de când copii
îţi plăcea de Clăpăugă
şi-ţi doreai nevoie mare
să se uite şi la tine
doar o clipă nu mai mult.
într-o zi ea s-a uitat
şi de soţ te-a şi luat!
iar acum, tu ai uitat?"

Clăpăugul mai mirat,
mai uimit, mai ruşinat
la pisoi se tot uita
şi în gând se întreba
el cum de toate ştia
şi de ce nu îl mânca.

"- Şi acum ce ai să-mi faci?
dac tu mă vei mânca
eu nu mă mai pot schimba!
asta-i predica prohod?
sau deja eu chiar sunt mort?"

"- Nu eşti mort şoarec zevzec!"
spuse pisoiul direct

"- Hai, înghite-mă atunci!
nu te mai lua de mine!
sta-ţi-ar coada mea în gât!
fi-ţ-ar blana de ruşine!"

Tigrişor când auzi
blana un pic şi-o zburli,
iar apoi în râs pufni
mârâit şi motănesc,
miorlăit şi pisicesc

"- Eşti un şoarec tare prost!
tu chiar nu ai nici un rost!
poate dacă te-aş mânca
lumii un rost bun aş da,
iară Clăpăuga ta
viaţă bună ar avea
poate-un şoarec şi-ar găsi
care chiar o va iubi!"

"- Clăpăuga mea să ştii
alt şoarec nu ar iubi!
(spuse el şi se zburli)
ea e bună, iubitoare,
frumoasă nevoie mare!
Şoricică minunată
şi soţie devotată!"
şi zicând aşa ceva
el din gene lăcrima
şi atunci realizase
cât de rău el se purtase...
soţia el şi-o jignise,
şi pe ea totul lăsase
treburi, muncă şi copii,
adunatul de prin vii,
băcănia şi grădina
atunci el oftă prelung
şi mai spuse doar atât:
"- Ştii ceva pisoi tărcat?
eu chiar că merit mâncat!
poate de la cum am fost
nu sunt nici măcar gustos.
Oi fi-amar şi chiar aţos!"

Tigrişor îl legănă,
iar apoi jos îl lăsă
"- sper c-ai învăţat ceva,
altfel chiar te voi mânca!
fugi acum la Clăpăugă
fiindcă are mult de muncă!
să nu uiţi să o iubeşti
şi mereu s-o preţuieşti!"

Clăpăugu-i mulţumi
şi în casă o zbughi
soaţa şi-o îmbrăţişă,
casa o deretică,
masa el o aşeză
apoi puse în surdină
muzică dulce şi fină
şi îi spuse c-o iubeşte
şi că de azi înainte
va fi un soţ bun, cuminte
responsabil, iubitor,
harnic şi-npăciuitor.

Ea se bucură nespus
c-al ei soţ s-a reîntors
la cum ea l-a cunoscut
şi îl sărută plângând.

După ce el adormi
ea se furişă afară
Tigrişor o aştepta,
iară ea îi mulţumi.

Dar de atunci mult mai este
Clăpăugii au copii
trei duzini
aşa să ştii!

Au trăit frumos şi bine
de nu mai trăiesc şi-acum
ori în bradul de pe drum,
ori poate-n casă la tine
într-un colţ mai cald şi bun!

Tigrişor pisoi frumos
a devenit şi el soţ,
soţ şi tată minunat
pisoiaşii lui frumoşi
chiar Rio i-a botezat!

Chiar dacă nu ar fi vrut,
Ochi Mari şi ea  a crescut,
şi acum are şi ea
o fetiţă despre care
lumea spune că-i ca ea

(tot Ochi Mari îi spun şi ei)

Dintre toţi de Tigrişor
ei îi era cel mai dor
şi de el, de şoricei,
dar şi pe Rio-al ei,
un căţel puţin corcit,
dar frumos şi zăpăcit
şi acum ea îl visează
şi pe cer îl desenează
din doi nori mai cenuşii,
ce aleargă peste vii

Dacă vreţi iar o poveste,
eu îmi trag suflet-un pic,
voi spuneţi "coadă de peşte"
eu mă pun pe povestit!

Însă azi, am terminat
merg ca să mă bag în pat!
hai cu toţii la culcare,
că e ora multă tare
să visăm la Clăpăugi,
zâne şi pisoi cu dungi,
poate chiar din întâmplare
la ei tu ai să ajungi!

Iar din lumea lor frumoasă,
doi pitici şi-o zână-aleasă
pe la noi ei au venit
să se-aşeze peste geana
copilului adormit
ca să-l poarte-ntr-un basm
pe un fir de vis pitit!

(Mâine iar ne întâlnim!
şi promit să povestesc
ce-am visat! un vis ciudat...
Acum...shhhtt! că dorm şi ei
copilaşii şoricei!
Noapte bună dragii mei,)


26 noiembrie 2010

timp în timp

 Yanni - One man dream
   




 păşea încet şi apăsat. piciorul drept se târa după cel stâng asemeni unei dureri de demult. amintiri. se aşeza pe un scaun mic şi verde. mereu acelaşi. mereu în acelaşi loc. probabil printre puţinele lucuri din viaţa lui care nu se schimbau. copiii au crescut. un el şi o ea. niciunul fericiţi. scoase cutia de chibrite şi pachetul de Mărăşeşti. luă o ţigară şi o aprinse. trase în piept ca şi cum acolo era salvarea şi liniştea. ştia şi el că nu e aşa. piciorul începu să îi zvâcnească, iar el şi-l frecă încet. niciodată de cincizeci de ani nu şi-l mai simţi cald. şi-ar fi dorit să nu-l mai doară...măcar o dată. mânuţa i se aşeză pe umăr. aminitirile plecară. nefericirea copiilor lui plecă şi ea. durerea nu mai o simţea la fel. zâmbi larg. întoarse obrazul drept încet şi îl lipi de mânuţă.

- nu ţi-e frig zânuţa mea?
- cu tine? nuuu! mai faci rotocoale? unul?
- unul! şi făcu. vreo trei sau mai multe, pentru că ea râdea şi se ridica pe vârfuri să se lupte cu spada.
- am ucis un pirat de stele!
- eu cred că am văzut mai mulţi! eşti sigură căpitane că era doar unul? râse.
fetiţa privi către faţa bunicului. nu vedea ridurile. nu vedea barba de două zile şi nici măcar urma timpului. ea vedea doar ochii albaştri şi strălucirea. puse mâna pe ei, iar apoi îi sărută încet.
- bunicule?
- da, zânuţa mea...
- tu nu ai să pleci de lângă mine niciodată să ştii... te iubesc nespus!
bunicul lăcrimă şi zâmbi. pupă mânuţele fetei şi o luă pe genunchi. trase şuba în jurul ei şi stătură o vreme aşa. tăcere. aproape. Rio, câinele fetiţei se fâstâcea pe lîngă gard şi mârâia încet, iar pisicul torcea. din casă se auzea un glas cristalin de femeie. murmura. din când în când se auzea o bufuitură. linişte. bufuitură. bunicul începu să chicotească. fetiţa la fel.
- vă aud să ştiţi, glăsui femeia.
era bunica. făcea cocă de tăieţei.
- nu te supăra Jenică... era linişte, iar bufuiturile alea ale tale erau ceva neaşteptat. părea că vrei să faci tăieţei şi cu masa şi cu peretele. bunicul pufni în râs. fetiţa la fel. bunica nu rezistă nici ea.
- doi aiuriţi. asta sunteţi. doi aiuriţi. şi eu, dar acum nu se pune!
iarăşi linişte. Rio a adormit la picioarele fetiţei. bunciul zâmbea. bunica murmura din nou cântecul, iar de la vale se auzea orăcăitul broaştelor şi târâit de greieri. fetiţa adormi şi ea. bunicul o sărută pe frunte şi închise ochii. de acum, singura lui amintire era: "- tu nu ai să pleci de lângă mine niciodată să ştii... te iubesc nespus!".

păşea încet şi apăsat. piciorul drept se târa după cel stâng asemeni unei dureri de demult. amintiri. se aşeza pe un scaun mic şi verde. mereu acelaşi. mereu în acelaşi loc. femeia se aplecă şi trecu mâna deasupra lui. o părere. scaunul îi dărui o bucată de vopsea verde. arsă de timp şi de vreme. ea o luă în palmă şi o strânse între degete. vopseaua se desprinse în fărâme. sufletul ei deveni verde. părea să o strângă şi pe ea cineva între degete. înghiţi şi trase aer adânc în piept. casa nu mai era. pridvorul nu mai era. Rio murise otrăvit demult. pe bunicul îl otrăvise viaţa, durerea şi multe neâmpliniri. am fost însă acolo. până la capăt "căpitan din stele". i-am dat apă să bea. i-am ţinut capul pe genunchi şi l-am mângâiat în timp ce îi citeam de ale mele. zâmbea. în cealaltă clipă a devenit un rotocol de fum prin care eu îmi trec toată iubirea. au rămas broaştele şi greierii. din când în când, în noapte adânc mi se pare că aud bufuituri şi râsete. atunci dorm liniştită şi zâmbesc. bunicul mă sărută. bunica mă înveleşte. viaţa...? viaţa a avut grijă să îmi dea şi mie acea mânuţă. mânuţa mi se aşează pe umăr. aminitirile pleacă. nefericirea pleacă şi ea. durerea nu mai o simt la fel. zâmbesc larg. întoarc obrazul drept încet şi îl lipesc de mânuţă. ea face ochii mari, râde larg, iar lumea se aşează frumos la locul ei.


iedera

 

Eu stau la un capăt de clipă,
iar tu la celălat capăt adormit în braţele mele
cu braţele mele te învălui asemeni unei iedere
ce-mi înconjoară de jur împrejur sufletul,
tâmplele albe şi tinere de dragoste
înflorind între cuvinte şoaptele nerostite încă.

Te arunci şi revii din marea de cuvinte
aducându-mi buchete de iasomie,
în timp ce buzele tale mă iubesc în tăcere
mângâindu-mi privirea cu adâncul ochilor tăi calzi
în care uneori aruncându-mă...mi-e teamă să mă găsesc.

Sunt goală între tine şi mine
doar conturul umbrei se întinde asemeni unui fir de fum
încercuind tăcerea dintre iubirea noastră căruntă
şi legându-ne îmbrăţişarea în mijlocul sărutului,
iar tu dormi în braţele mele, cu braţele mele te învălui
asemeni unei iedere 


25 noiembrie 2010

afară

ENERGY 52 - Cafe Del Mar (Michael Woods Remix)
   

afara picură ploaie,
în mine picură amintiri, 
dureri şi bucurii,
fericiri şi amăgiri,
frica de a nu înnebuni,
pământul şi iarba,
iar talpa genunchiului
mi-e plină
de tâmpla scundă
a golului
din sufletul meu!

24 noiembrie 2010

Să învăţăm coreeană ! 안녕 하세요! An-niăg-ha-se-yo - Bună ziua!

Alfabetul Coreei:



Hangeul, alfabetul coreean, este compus din 10 vocale şi 14 consoane.

Alfabertul Corean, numit Han-gul aparţine limbilor de origine Ural-Altaică (care include finlandeza, ungara şi mongola).
Până în anii 1400 coreenii foloseau caracterele chinezeşti pentru a scrie. Astfel numai oamenii înstăriţi îşi puteau permite să înveţe să scrie şi să citească.


Din acest motiv,  regele Sejong cel Mare al patrulea conducător al dinastiei Choseon (1392-1910)  în 1443 a dorit să invetenze primul sistem de scrierepentru ca toată lumea să aibă acces la învăţătură (în Coreea fiind foarte importantă învăţătura şi educaţia).



 



안녕히 가세요 An-niăg-hi-ga-se-yo La revedere

(Sursa: Asian Forum, youtube, wikipedia)

Coreea de Sud - azi: informatii generale, educaţie, religie

Informaţii generale:

Coreea de Sud, oficial Republica Coreea (coreeană 대한민국) în coreeană „Daehan Minguk, este o ţară din Asia de Sud-Est, cu capitala la Seul, a doua mare metropolă din lume [1] şi un important oraş pe plan mondial. Se învecinează cu Republica Populară Chineză la vest, Japonia la est şi Coreea de Nord la nord.

Conform Constituţiei adoptate la 25 februarie 1988, Coreea de Sud este republică prezidenţială, unde preşedintele şi Cabinetul (Consiliul de Stat) exercită puterea executivă, iar cea legislativă de un Parlament Unicameral (Adunarea Naţională). Mandatul preşedintelui este de 5 ani, acesta fiind ales prin vot direct. Cele mai importante partide politice sunt: Partidul Democrat-Milenium, Partidul Liberal Democrat Unit, Partidul Oamenilor Uniţi, Partid Marii Naţiuni.

Drapelul:


 



Coreea de Sud ocupă teritoriul sudic al Peninsulei Coreea care pătrunde în mare aproximativ 1 100 km. Această peninsulă muntoasă este înconjurată la vest de Marea Galbenă, la est de Marea Japoniei şi în sud de Strâmtoarea Coreea şi Marea Chinei de Est. Suprafaţa totală a ţării este de 99 617,39 km².

Coreea de Sud poate fi împărţită în patru mari regiuni:

* partea estică cu munţi înalţi şi câmpii litorale înguste;

* partea vestică cu vaste câmpii litorale, râuri şi dealuri domoale

* partea sud-vestică cu munţi şi văi

* partea sud-estică dominată de întinsul bazin al Râului Nakdong.


Teritoriul ţării este predominant muntos şi este, în mare parte, neutilizabil în agricultură. Zonele de şes constituie doar 30% din suprafaţa totală.

Aprope 3 000 de insule, majoritatea nelocuite, aflate pe coasta vestică şi estică, intră în componenţa teritoriului Coreei de Sud. Insula Jeju se află la aproximativ 100 kilometrei sud în largul Mării Chinei de Est. Este cea mai mare insulă, cu o suprafaţă de 1 845 km². Aici se atinge cea mai ridicată altitudine, de 1 950 metri pe vulcanul stins Halla-san. Alte insule mai sunt Ulleungdo şi Liancourt Rocks, care este situată la cea mai mare distanţă în largul mării dintre toate insulele, şi Insula Marado, care este cel mai sudic punct. Liancourt Rocks este una din numeroasele insule disputate cu Japonia[11], iar Ulleungdo este nelocuită.

Clima este temperată cu precipitaţii bogate în timpul verii şi ierni care pot fi foarte friguroase. În Seul, temperatura medie a lunii ianuarie variază între -7 °C şi 1 °C, iar temperatura medie a lunii iulie variază între 22 °C şi 29 °C. În partea de sud, temperaturile sunt mai ridicate iarna şi mult mai scăzute în depresiunile intramontane. Cantitatea de precipitaţii este concentrată între lunile de vară, din iunie până în septembrie. Coasta de sud este locul unde se produc taifunurile târzii, cu vânturi puternice şi precipitaţii abundente. Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 1 370 mm/m2 an în Seul şi 1 470 mm/m2 an în Busan.

Vegetaţia
corespunde florei manciuriene apărute la contactul dintre pădurile temperate boreale (taigaua) şi vegetaţia subtropicală şi tropicală meridională. Pădurile ocupă în ansamblu peste 70% din suprafaţa peninsulei. De mare valoare economică sunt cedrul coreean, molidul negru şi argintiu, pinul roşu, stejarul, teiul castaniu, dafinul, stejarul semperviriscent, ginkgo, bambusul etc.

Fauna
este diversă şi cuprinde unele specii de interes cinegetic: tigrul de Ussuri, pantera, ursul brun, ursul negru, lupul roşu, jedrul cu guşă galbenă, pisica salbatică, cerbul nobil, cerbul pătat, elanul, veveriţa, iepurele, fazanii etc.

Coreea de Sud are 20 de parcuri naţionale şi aproximativ 100 de rezervaţii naturale. Una dintre zonele în care viaţa sălbatică are o deosebită dezvoltare este DMZ (Zona Coreeană Demilitarizată), practic, o zonă neatinsă de om din 1953. Această zonă nelocuită a devenit un adevărat paradis pentru multe tipuri de plante şi animale, în special pentru păsările migratoare. Cele 20 de parcuri naţionale sunt: Jiri-san, Gyeongju, Gyeryongsan, Hallyeo-haesang, Seorak-san, Songni-san, Halla-san, Naejang-san, Gaya-san, Deogyu-san, Odae-san, Byeonsan-bando, Juwangsan, Taean-Haean, Dadohae-haesang, Bukhansan, Chiak-san, Worak-san, Sobaek-san, Wolchulsan. Parcul Naţional Halla – san este poziţionat pe insula Jeju din S Coreei de Sud şi cuprinde cel mai înalt munte al ţării. Desemnat parc naţional în 1970, astăzi, acesta aparţine Patrimoniului Mondial al UNESCO, fiind faimos pentru ecosistemul său deosebit ce cuprinde peste 1.800 de specii de plante şi 4.000 de specii de animale (din care 3.300 insecte). Muntele este uşor de escaladat. Având mai puţin de 2.000 m înălţime, poate fi escaladat într-o zi. Totuşi, condiţiile meteorologice se schimbă des, vântul se poate intensifica, iar turiştii trebuie să fie extrem de atenţi înainte de a se aventura acolo. Tot aici poate fi vizitat Paengnoktam, lacul format în interiorul craterului vulcanic. Seorak – san este parcul naţional reputat pentru apa sa termală. Parcul acvatic se află în munţii cu acelaşi nume şi posedă numeroase instalaţii şi băi termale pentru a-i mulţumi pe toţi turiştii. Parcul Naţional Jiri – san deţine unul dintre cei mai importanţi munţi ai Coreei de Sud - muntele Jiri – san, cu o înălţime de 1915 m. Există 7 temple budiste în acest parc naţional, Hwaeomsa fiind cel mai mare şi cel mai bine cunoscut dintre acestea. De asemenea, foarte cunoscută este şi zona Boseong, din S ţării, apreciată pentru frunzele sale de ceai verde de o calitate înaltă.

Educaţie:

Sistemul şcolar constă în 1 – 3 ani de grădiniţă, 6 ani de şcoală elementară, 3 ani de clase intermediare, 3 ani de liceu şi 4 ani pentru colegiu şi universitate. Anul şcolar este împărţit în 2 semestre: primul începe în martie şi se termină la mijlocul lunii iulie, iar al doilea începe la sfârşitul lui august şi se termină la mijlocul lunii februarie. Orarul nu este unul standard, ci diferă de la o şcoală la alta. Din punct de vedere tehnologic, sistemul educaţional al Coreei de Sud este foarte avansat, aceasta fiind prima ţară din lume care a adus internetul de mare viteză prin fibră optică în fiecare şcoală primară şi secundară de pe cuprinsul ţării. Utilizând această infrastructură, ţara a creat primele cărţi digitale din lume, cărţi care până în 2013 vor fi distribuite gratuit fiecărei şcoli primare şi secundare din ţară.

Religia:


Potrivit unor statistici din 2005 ale guvernului sud – coreean, aproximativ 46,5 % din populaţia ţării nu şi-a exprimat vreo apartenenţă la una dintre religii. Din restul populaţiei, 29,3 % au declarat că sunt creştini (18,3 % protestanţi şi 10,9 % catolici), 22,8 % budişti, iar restul sunt adepţi ai noilor religii precum Jeungism, Daesunism, Cheondoism, Daoism, Confucianism şi Budism Won. O mică minoritate sud – coreeană, (0,1%), este de religie musulmană. Dată fiind diversitatea religioasă, rolul religiei în dezvoltarea Coreei de Sud a fost unul foarte complex. Confucianismul rămâne o religie de etică socială, în timp ce creştinismul religia cu cel mai mare număr de adepţi aici, este identificat cu modernizarea şi reforma socială. Astăzi, libertatea alegerii religiei este garantată prin constituţie şi nu există nici o religie de stat în Coreea de Sud. Structura lingvistică şi educaţia. Toţi coreenii vorbesc şi scriu aceeaşi limbă, ceea ce a fost un factor decisiv în menţinerea puternicei lor identităţi naţionale. Coreenii au câteva dialecte diferite alături de cel standard utilizat în Seul. Totuşi, aceste dialecte sunt suficient de similare pentru vorbitorii nativi, încât nu există dificultăţi de înţelegere. Studiile lingvistice şi etnologice au clasat limba coreeană în familia limbilor altaice, alături de turcă şi mongolă, dar conţine şi multe cuvinte chinezeşti. Alfabetul coreean, Hangeul, a fost creat de regele Sejong cel Mare în secolul XV. Înaintea creării lui, numai un mic procent al populaţiei putea utiliza caracterele chinezeşti, din cauza faptului că erau foarte dificile. În încercarea de a inventa un sistem coreean de scris, regele Sejong s-a inspirat din câteva sisteme de scris cunoscute în acea vreme, precum vechile litere chinezeşti şi scrierile uighur şi mongolă. Hangeul, alcătuit din 10 vocale şi 14 consoane, poate fi combinat astfel încât se pot forma numeroase grupuri silabice. Este simplu, dar sistematic şi este considerat unul dintre cele mai ştiinţifice sisteme de scriere din lume. În Coreea de Sud rata de alfabetizare este de 97,9 %, mai crescută în rândul bărbaţilor şi puţin mai scăzută în rândul femeilor.

Educaţia în Coreea de Sud este considerată crucială pentru obţinerea succesului, în consecinţă, competiţia poate deveni una acerbă.

tu

 Maggie Reilly -So far away
   


 departe

te-ai născut în alt timp
într-un timp în care eu nu mi-am găsit paşii
către tine,
într-un timp unde mă împiedicam în conjuncturi
întunecate,
într-un timp în care am ales să mă nasc aşa
goală de tine


aripile tale sunt mult mai frumoase şi mai largi
fără mine
deşi uneori...simt cum din ele picură lacrimi
atunci îndraznesc să le acopăr cu mine

tu, mă recunoşti
nu după chip,
după suflet şi paşi
mereu ştii că mă îndrept către sufletul tău

22 noiembrie 2010

melancolii



mi-e dor de iarnă. o simt cât de aproape este. văd şi norii. albi-cenuşii...gata, gata să îşi scuture umerii peste noi. mi-e dor de căldura sărbătorilor. atunci când deşi linişte...sunt cei mai mulţi oameni alături de noi.murmure de acum, de atunci, de mâine. mi-e dor de un brad mare şi verde, de globuri şi betele, de focul ce arde în sobă, de mirosul lemnelor, de amintiri, de visare. mi-e dor de tine. aş vrea să vii cu un coş de mere şi un zâmbet larg. când tu zâmbeşti, toate sunt bine. inima mea urcă la loc, ochii mei îşi amintesc sclipirea. da..., cum spuneam, îmi este dor de  miresme de mere coapte şi de colinde şoptite pe vârf de suflet. mi-e dor şi de mâna ta...ca a unui şcolar. mâinile pot spune multe. a ta vorbeşte despre iubire şi emoţii, gingăşie. mi-e dor de iarnă şi de mine în iarnă...îmbrăcată gros, cu mănuşi de lâniţă, cu fular lung, cu mâinile bunicii aranjându-mi părul sub căciulă. mi-e dor de tine şi de iarnă. vă simt cât de aproape sunteţi. nu ştiu de ce, dar de la o vreme simt că nu mai am energia de altădată. nu mai vreau să alerg prin zăpadă, nu mai vreau să fac îngeraşi. vreau să privesc, să stau în fotoliul călduros şi să croşetez mii de vise. în această iarnă am să fiu doar cea care ascultă vântul.

Podurile din Madison County...sau un răspuns la o întrebare esenţială



"- Nu vii cu mine, nu-i aşa ?

- Oricât m-aş gândi la asta, nu mi se pare a fi corect.

- Pentru cine ?

- Pentru noi, toţi. Nu vor putea trãi printre bârfe. Şi Richard nu va putea face faţã situaţiei. L-aş rãni profund. Nu meritã aşa ceva. N-a fãcut nimãnui niciun rãu.

- Se poate muta. Oamenii se mutã...

- Familia lui are ferma asta de peste 100 de ani. Richard nu ştie sã trãiascã altundeva. Şi copiii mei...

- Au crescut. Ai spus cã abia îţi vorbesc.

- Da, nu vorbesc prea mult. Dar Carolyn are doar 16 ani. O sã descopere singurã viaţa. Se va îndrãgosti şi va încerca sã-şi clãdeascã o viaţã cu cineva. Dacã plec, ce impresie o sã-şi facã ?

- Şi noi ?

- Nu se poate sã nu simţi în adâncul tãu cã în momentul în care vom pleca, totul se va schimba.

- Da, ar putea fi mai bine.

- Şi oricât de departe am pleca, nu voi putea uita casa asta. O simt în fiecare clipã când suntem împreunã. Şi mã voi învinovãţi pentru cã te iubesc. Şi chiar şi aceste patru zile minunate vor pãrea ceva sordid şi greşit.

- Crezi cã ceea ce ni s-a-ntâmplat nouã, se întâmplã oricui ? Ceea ce simţim unul pentru celãlalt...Noi suntem, cu mare greutate...Aproape cã suntem o singurã fiinţã.

- Unii cautã o viaţã întreagã aşa ceva şi nu gãsesc. Alţii nici mãcar nu cred cã existã.

- Ai de gând sã-mi spui cã aşa e normal ? Sã renunţi ? Noi alegem...

- Tu nu-nţelegi. Nimeni nu înţelege cã atunci când o femeie allege sã se cãsãtoreascã şi sã aibã copii...într-un fel viaţa ei începe într-un altul, se sfârşeşte. Clãdeşti o viaţã tihnitã şi tu rãmâi pe loc ca ei sã meargã mai departe. Şi când ei pleacã, iau şi viaţa tihnitã cu ei. Trebuie sã mergi mai departe dar, nu-ţi aminteşti ce te punea în mişcare. Nici mãcar nu te mai întrebi. Nici mãcar tu însãţi. Nu te gândeşti niciodatã cã o dragoste ca asta ţi se poate arãta ţie.

- Dar, acum, cã o ai ?

- Vreau s-o pãstrez pentru totdeauna. Vreau sã te iubesc mereu, aşa cum te iubesc acum, dar dacã plecãm, vom pierde dragostea asta.    (Podurile din Madison County)"

Era o perioadă..., când eram un copil ce visa la ideea de iubire, de cavaler pe cal alb, de eternitate, de căsnicii perfecte până la capătul capătului şi nu puteam să îmi închipui o căsnicie în care să apară o ea sau un el.

Mi se părea sfidare faţă de toate legile iubirii şi ale firii, dar în timp am înţeles că iubirea nu are legi. Singura ei lege este ea însăşi. Iubirea nu poate fi comparată decât prin iubire...

Am înţeles că nu am dreptul să judec astfel oamenii şi să îi împart în buni sau răi, fideli sau infideli. Oamenii pot să aibă căsnicii frumoase, dar asta nu înseamnă că sunt fericite, împlinite, depline.

Poate dragostea adevărată nu a avut niciodată loc acolo, între ei. Şi totuşi îşi rămân, se sprijină şi merg mai departe. Uneori, în viaţa lor apare dragostea! Nu se aşteaptă nimeni ca la jumătatea vieţii, când eşti implicat într-o căsnicie şi ai copii să apară ea...iubirea adevărată, care are încă puterea să te facă să vrei să trăieşti, să iubeşti cu intensitate şi să fi iubit la fel, care îţi dă aripi, emoţii, îţi pune bujorii în obraji şi te transformă într-un adolescent... Şi totuşi, pentru foarte multe persoane se întâmplă aşa...

Nu mulţi au fericirea de a porni de la bun început în căsnicia perfectă, în prima "bărcuţă" cu care va aluneca pe valurile vieţii până la capăt. Sunt şi astfel de oameni, dar ei sunt cei care ne arată că dragostea poate exista şi astfel. Ei ne sunt stelele care ne ghidează în speranţa noastră că undeva, există şi pentru noi, doar că nu am întâlnit-o încă sau nu am întâlnit-o la momentul potrivit.

Cel mai frumos mi se pare când indiferent de vârstă sau conjunctură, viaţa ne dă voie să cunoaştem iubirea. Nimic nu mi se pare mai sublim decât să simţim acest sentiment unic care dă cu adevărat sens fiinţei şi vieţii noastre!

Înainte judecam oamenii care găseau iubirea târziu, acum mă bucur pentru fiecare om care a avut acest privilegiu! De judecat nu mai judec pe nimeni...demult.

Pentru cei care vreţi să vedeţi un film de viaţă frumos, romantic, plin de emoţii, de realism, de muzică de calitate,...vă recomand cu mare drag "Podurile din Madison County".

De la cei care l-au văzut sau îl vor vedea, aştept comentarii pro sau contra...

19 noiembrie 2010

Lecturi Urbane, Focşani - Duminică, ora 13:00, Ceasul Rău


"Elevii şi adulţii atraşi către lectură
De Cristina Lucaci

Două eleve de la Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” din Focşani vor să îşi atragă colegii către lectură prin intermediul proiectului „Lecturi urbane – Focşani Citeşte!!!”, iniţiat în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” şi Direcţia de Cultură. Cătălina Bereş şi Mihaela Romanică au reuşit să strângă aproximativ 250 de volume de carte pe care le vor împărţi oamenilor gratuit, în speranţa că astfel îi vor face să îşi descopere pasiunea către lectură într-o societate şi într-o perioadă în care tot mai puţini sunt cei ce mai au timpul şi răbdarea să răsfoiască o carte. Acţiunea elevelor va avea loc duminică, cu începere de la ora 13.30, în zona Ceasului Rău din Focşani şi se va derula cu sprijinul a 50 de voluntari care, la fel ca şi Mihaela şi Cătălina, vor împărţi cărţi oamenilor ce le vor ieşi în cale. Activitatea se va desfăşura sub sloganul „Vino şi tu să ne luăm rămas bun de la toamnă împărţind zâmbete şi cărţi cu speranţa că noi vom fi schimbarea!“. Cărţile ce vor fi oferite sunt titluri din literatura clasică şi contemporană dar şi volume scrise de scriitorii vrânceni. Un sprijin important în buna desfăşurare a acestui proiect extrem de interesant l-a oferit şi profesorul de Limba Română, Silvia Chelariu. Imediat ce voluntarii vor termina de împărţit cărţile, se vor putea bucura de o binemeritată pauză în parcul din zona Teatrului Municipal, unde vor citi din volumele preferate. „Urmărim să promovăm cititul în aer liber dar şi cititul în general. Noi aducem cărţile dar vom purta şi scurte dialoguri cu trecătorii. Tot prin acest proiect încercăm să promovăm operele scriitorilor vrânceni“, a spus Mihaela Ramonică, elevă a Colegiului Naţional „Al. I. Cuza” din Focşani. Proiectul „Lecturi urbane” iniţiat în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” şi Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Vrancea este lansat la iniţiativa organizaţiei non – guvernamentale „Civika” din Bucureşti.

Donaţii de cărţi se pot face în conti-nuare la Librăria „Alexandria“ din Promenada Mall sau la adresa

 http://focsani.orasulciteste.ro."

15 noiembrie 2010

Veni, vidi, vici :) !

Deci, aşa cum le spuneam şi dragelor mele prietene Crengu şi Rami, soarele apare încet şi pe strada noastră... S-a lăsat aşteptat ani de zile, dar cred că tate au avut un sens şi un rost. Ca soarele să apară am avut nevoie de oamenii care mă iubesc, de câţteve prietene foarte, foarte aproapiate şi dragi, de un pas în sănătate şi...iată-mă! În sfârşit cu gura până la urechi, cu bobiţe fericite în privire, cu o mare, mare dorinţă de viaţă şi plină numai de gânduri bune!

Totuşi, nu am să vă pot spune acum prea multe...în câteva zile voi lăsa imaginile să vorbească de la sine!

Pot doar spune că acum suntem în sfârşit, dar în sfârşit...ACASĂ!

Cum spuneam, Dumnezeu ştie să brodească lucurile în cele mai neobişnuite şi minunate modalităţi. Noi ne umplem între timp de frustrări, de revolte, de necazuri, chiar ne şi îmbolnăvim, iar asta, pentru că nu avem nici răbdarea, dar nici atenţia necesară pentru a putea vedea sau primi mesajele sau "semnele de cale" de la Doamne, Doamne...

EL e mereu lângă noi şi ne ajută şi nu e vinovat pentru că noi uneori nu ştim să primim sau nu ştim ce ne dorim...

Şi acasă, e un apartament micuţ, finuţ, parcă făcut să se potrivească pe sufletul meu şi al Gărgăriţei... Mă uit în jur şi nu pot să cred... E...perfect!!! Nu i-aş adăuga şi nu i-aş lua nimic! Cred că a fost aranjat şi pus acolo numai şi numai pentru noi... Pe lângă asta este în Sud, aproape de locul unde am locuit multă vreme şi unde ne-am dorit mereu să ne reîntoarcem.

Am vrut să împărţesc cu voi din bucuriile şi sufletul meu...aşa cum fac mereu..., să vă mulţumesc că îmi existaţi!
Revin în câteva zile şi, sper să aveţi şiu voi gânduri fericite să îmi împărtăşiţi...
La mine se pare că a venit Crăciunul mai devreme...

12 noiembrie 2010

""O eclectică poveste cu oameni şi iubire ” – recenzie de Gheorghe A. Stroia

În timpul lansării, aşa cum era normal şi de aşteptat, am avut extraordinar de mari emoţii. În sală se aflau persoane dragi, persoane apropiate, tineri, dar şi persoane noi, cu o oarecare prestanţă pe scena literară. Mi-am dorit ca fiecare să plece de acolo cu inima plină de senin, cu un zâmbet, cu dorinţa de a reveni ori de câte ori voi mai lansa un nou volum. Multe sunt grele, dar a avea capacitatea de a da mai departe cu modestie şi înţelepciune, mi se pare cel mai greu!
Undeva în sală, în primul rând, se afla un domn de o seninătate deosebită. Un chip cald, blând, plin de zâmbet şi frumuseţe. Nu ştiu de ce, dar am simţit de multe ori să-l privesc deoarece, deşi nu am ştiut de prima dată cine este, am găsit în privirea acestui om o anume încurajare, ca şi cum mi-ar fi spus că tot ce se dăruieşte din iubire nu poate fi decât frumos.
Acest om, după cum bine aţi dedus, nu era altcineva decât domnul Gheorghe A. Stroia, un scriitor de mare valoare, care a cucerit deja cititorii atât cu poezie, cât şi cu proză şi literatură pentru copii. Un suflet sensibil, plin de dăruire şi magie, Gheorghe A. Stroia a păşit în lumea scrisului de mic, iar azi este cunoscut atât în ţară cât şi în străinătate, lucrările dumnealui fiind adevărate valori literare.

"Stroia A. Gheorghe este un poet, prozator, eseist, publicist şi critic literar, care s-a născut la Adjud, pe 22 mai 1970, judeţul Vrancea. A cochetat de mic cu scrisul,având o colecţie impresionantă de poezii, încă din ciclul gimnazial, remarcat fiind de profesorul său de limba română. Deși cu vădite înclinații literare, debutul literar este relativ târziu, după împlinirea vârstei de 39 de ani. A debutat în anul 2010, la editura Sfântul Ierarh Nicolae din Brăila, cu volumul de proză şi poezie pentru copii, intitulat "Pledoarie pentru...inocență". Tot în același an publică, la editura brăileană, încă două cărţi şi anume: volumul de poezie, intiulat "Pelerin, la porţile...eului" şi cartea pentru copii "De vorbă cu o...minune" (în 4 volume) din care volumul 1 poartă același titlu. Editura Rafet de la Rîmnicu Sărat îi publică un al doilea volum de poeme, intitulat: "Omul retortă", carte care are deja o carieră internaţională, fiind prezentă în multe reviste literare din ţară şi din străinătate(cu grupaj de poezii sau referinţe critice). Editura Optima din Iaşi îi publică în 2010 al doilea volum al lucrării "De vorbă cu o...minune", intitulat "În braţele bunicului", volum care a obţinut premiul I la Concursul Naţional de Literatură "VISUL" - Orăştie, septembrie 2010.Visul Ca publicist, este prezent cu articole, eseuri și recenzii literare, în paginile unor reviste naționale și internaționale. În țară este publicat pe reviste precum: "Visul", "Glas comun", "CreștinOrtodox", "Jurnalul de Vrancea", "Basarabia Literară"Basarabia Literară, "Ecoul", "Monitorul Cultural", "Neamul Românesc", "Cărticică Românescă de Copii" și își publică scrierile pe Biblioteca Online( o inițiativă Artur Silvestri - fondatorul Asociației Române pentru Patrimoniu). Ca și critic literar, publică în diverse reviste internaționale. Face aprecieri critice asupra operelor unor scriitori consacrați, cum ar fi: Vasile Sevastre Ghican, Paul Spirescu,Ionel Marin, Năstase marin, Speranța Miron. Este numit redactor cultural a mai multor publicații din diaspora și anume: Așii Români (Agenția Internațională de Presă - Munchen)Germania, Gazeta de Belgia, Anima News (Tel Aviv -Israel și colaborator - analist al revistei Agero StuttgartAgero . Publică articole în ziare și reviste din toată lumea, precum: Gândacul de Colorado - SUA, Diaspora Românească-ItaliaItalia, Lumea Românească -SUA, Observator - Canada. Are colaborări cu reviste literare de succes din țară, precum: Ateneu, Contemporanul, Convorbiri Literare, Dunărea de Jos, Hyperion, Luceafărul și multe altele. Înființează la Adjud atelierul de creație "Hyperion" și cenaclul "Armonii", destinate publicului tânăr. Împreună cu poetul Ionel Marin și cu membrii cenaclului "Vasile Cârlova" al casei Armatei din Focșani, înființează revista "Armonii Culturale"(ca redactor-șef)- la care care colaboratori nume de marcă ale culturii românești contemporane, precum: Eugen Evu, Victor Sterom, Lucian Gruia, Speranța Miron, pictorii Mihai Ionescu -BucureștiMihai Ionescu și Bortă Ovidiu Ambrozie -Suceava.BOA Printre recenzorii săi se numără: Vasile Sevastre GhicanVS Ghican, Ionel marin, Speranţa Miron şi mulţi alţii - Wikipedia."

Domnul Gheorghe A. Stroia, a simţit şi a socotit să îşi aplece sufletul şi înclinaţiile sale critice asupra cărţii mele de debut, oferindu-i toată atenţia şi grija pe care o poate dărui un om care iubeşte cartea şi literatura...fie ea şi una de început.

Mai jos, am să redau textul pe care am avut marea plăcere şi emoţie să îl citesc şi pentru care îi mulţumesc domnului Stroia în mod deosebit şi din adâncul sufletului meu. Aşa cum am spus, oamenii se întâlnesc şi se ating în cele mai neaşteptate împrejurări..., împrejurări care de cele mai multe ori devin unele minunate şi fericite...ca şi aceasta!


"Farul de la capătul tuturor lumilor mele" de Ramona Sandrina Ilie




 ...sau "O eclectică poveste cu oameni şi iubire ” – recenzie de Gheorghe A. Stroia

Oricând, în oricare colţ al pământului ai fi, sau în orice limbă ai şopti, iubirea este aceeaşi: un simbol, un dar, un adevăr, o lumină, o cale spre autocunoaştere sau poate fi – uneori - nimic din toate acestea. Încărcată de astfel de sensuri este şi cartea de debut a poetei Ramona-Sandrina Ilie, care doreşte a fi recunoscută sub pseudonimul literar de Lady Allia. Cartea (160 pagini) este publicată de editura Etnous din Braşov – 2010. O scurtă prezentare a rosturilor acestei cărţi este făcută de însăşi autoarea cărţii, care declară: „Întotdeauna mi-am dorit să împart bucăţi din sufletul meu, din gândurile mele, din mine, celor care şi-au dorit să le citească regăsind în ele amintiri, iubiri, gânduri demult uitate sau pe ei înşişi, altfel decât poate şi-au închipuit că îşi pot fi. Nu am reuşit întotdeauna şi astfel am învăţat că nu am să pot scrie pentru toţi oamenii, dar am fost nespus de fericită când mi-am dat seama că nu e nevoie să scriu pentru toţi, ci doar pentru cei care au nevoie să regăsească frânturi din ei în sufletul altcuiva, iar această întâmplare fericită să se transforme într-o poveste cu oameni şi iubire. Ce poate fi mai frumos decât să-ţi doreşti să faci din sentimentele tale - o modalitate de a-i determina pe ceilalţi să-şi perceapă propriile trăiri şi să se regăsească în eclecticul sentiment care înalţă şi construieşte: iubirea? Deşi semiotica iubirii este vastă, trebuie să recunoaştem că marea (pe care o poartă omul în suflet) nu este întotdeauna calmă şi săgetată de zborul lin al pescăruşilor. Alteori poate genera valuri uriaşe, care să distrugă şi transforme totul în pustiu. Demn de remarcat este faptul că, nu despre această dragoste distrugătoare doreşte să ne vorbească poeta, ci despre dragostea pură, o dragoste care înalţă, zideşte şi care ne face cu adevărat oameni.
Titlul cărţii are o semnificaţie aparte. „Farul” este sclipirea de lumină către care tinde sufletul poetei, de-a lungul unei călătorii care o va purta până la „capătul tuturor lumilor ” sale. Lady Allia se dovedeşte un rafinat cunoscător al îmbinării sensurilor iubirii cu cele ale unui eros pur, fără nici cea mai mică urmă de vulgaritate. Cele nouăzeci şi unu de poeme, te inspiră şi te poartă tot mai adânc în universul liric, care nu pare nicidecum al  unei poete aflate la debut. Se spune că poezia este apanajul tinereţii şi că proza este semnul maturităţii. Acest lucru este reconfirmat şi de efervescenta tinereţe a autoarei care, prin iubire, împărtăşeşte celor din jur din preaplinul său. Se mai spune despre poet că este „un animal marin, ce trăieşte pe uscat şi vrea mereu să zboare”. Veţi întâlni pe parcursul prezentei scrieri toate elementele acestei ludice definiţii. Poeta ne „poartă” spre adâncimile unei mări albastre, calcând apoi cu sfială pe „plaja” sentimentelor, pe care deseori ştie să le înaripeze. Cartea este dedicată soţului său - „farul” care îi împărtăşeşte lumina, îi aduce echilibru şi speranţă. Poemele din carte sunt strigătele unui om plin de iubire şi pentru care, singura cale de salvgardare este certitudinea împărtăşirii acesteia cu persoana iubită. Începutul unora dintre scrieri este uneori ceţos, difuz, pornind tocmai de la aceste incertitudini. De fiecare dată poeta se asigură ( cel mai adesea - interogativ) că iubirea ei este împărtăşită: „M-am trezit în mâlul umed al unei fântâni/ ea se închidea peste tot în jurul meu, mă strângea/ şi-mi smulgea aerul. O simţeam asemenea unei mâini/ uriaşe/ care intra pe gâtul meu şi îmi strângea inima,/ plămânii/ scoţând afară din mine tot aerul/ şi viaţa…” Parcurgând labirinturile incertitudinii, tocmai pentru a amplifica frumuseţea sentimentelor trăite, Lady Allia ajunge în final la lumină, acolo unde mâlul se transformă în „apa fântânii” (Fântâna).
„Metafizicul” personaj al cărţii este IUBIREA însăşi, care uneşte cele două jumătăţi ale sale printr-o asociere de tip reflexiv. Aceste asocieri nu sunt întotdeauna însă, dintre cele mai fericite, ca de exemplu: „mă râzi”, „să mă ţii ţie”, „mi-am fost”, „te şoptesc”, „mi-ai crescut”. Versificaţia (uneori clasică: „De nord la drum lung…”, alteori modernă: „Omule cititor”) este a unei  poezii cu accente romantice.  Se insistă pe una din temele poetice „consistente”, utilizată încă de la începuturile omenirii: IUBIREA. Prin Iubire, omul a devenit Om. Prin iubire, Omul s-a cunoscut pe sine şi a simţit nevoia să se „dăruiască”. Asemănarea personajului feminin din carte cu cel al reginei Damayanti din binecunoscuta epopee indiană „Mahabharatha”, confirmă perenitatea sentimentului, care este aparent fragil şi uşor de spulberat. „Ea” este atât de frumoasă, încât „Farul” se identifică cu propria-i persoană : „seara, când mă dezbrac de mine/…şi rămân doar o femeie cu fruntea senină/..pieptul mi se dă la o parte asemenea unei cortine,/ iar tu ieşi/ învăluindu-mă în tine, departe de lumea/ dezlănţuită în care eu/ uneori mă pierd” (Dincolo de toate). Asemenea trăirilor epopeice, pentru împărtăşirea iubirii sale – poeta alege Omul ( acceptându-i calităţile şi „valorizându-i” defectele ) în detrimentul Zeului, care-i poate oferi (în schimb) nemurirea.


Chiar dacă poemele cărţii sunt preponderent dedicate unei persoane anume, Lady Allia se dovedeşte a fi o poetă perspicace. Ea păstrează un „strop” de iubire pentru oameni, această iubire înnobilându-i sufletul şi atingând-o cu petalele melancoliei. O astfel de iubire, „desecretizată”, este cea pentru cititorul său. Deşi nu-i cunoaşte chipul – ea şi-l imaginează. Deşi nu e o certitudine – ea îl invită, plină de tandreţe, într-o călătorie prin sufletul său generos: „Uneori, nu mereu/ reuşesc/ reuşesc să te iau de mână prin sufletul meu,/ să-ţi arăt ferestre nebănuite/ alteori…, nu pot să rostesc nimic/ decât un gând bun la ceas de seară/ să ţi-l pui la reverul tâmplei/ ca pe un sărut de ţigancă// omule drag,/ omul meu cititor”(Omule cititor). Lirica de dragoste are - în literatura română - poete de seamă precum: Ana Blandiana şi Otilia Cazimir şi aş îndrăzni să o amintesc aici şi pe poeta gălăţeană Speranţa Miron. Fiorul liric al operelor înaintaşelor este continuat cu persuasiune de poeta Ramona Sandrina Ilie. Ea ne invită în loja propriilor sentimente, pentru a putea „descoperi” noile valenţe ale iubirii. Construcţiile sale metaforice sunt sensibile, rafinate, uşor de perceput şi fără cuvinte „preţioase”. Totuşi, „preţiozitatea” versurilor se realizează prin cultivarea (din abundenţă) a simbolurilor. Cantabilitatea versurilor îi transformă poemele în veritabile romanţe, dedicate iubirii prin milioane de triluri: „mi-ai învăţat/ sângele să se transforme în valuri nebune,/ inima să bată ritmuri precum horele verilor desculţe,/ mâinile să-mi tremure precum frunzele sub adieri,/ iar stomacul să tresalte ca şi cum l-ar atinge un vin/ roşu”( Lecţie). Simbolurile Ramonei Ilie sunt vii, desprinse din sufletul său care debordează de iubire, sunt adânci şi subtile, te încarcă şi te surprind de fiecare dată: „apa fântânii”, „imortalitatea” (prin împărtăşirea iubirii), „teiul”, „liliacul violet”, „zborul”, „lumina”, simboluri care confirmă latura romantică a poeziei sale, dar şi influenţe din simbolismul francez. Deşi cartea este a unei poete „debutante”, versurile sunt ale unei poete „consacrate”. Scrierea de faţă este aureolată de simbolurile profunde ale unei iubiri împărtăşite cu generozitate celor din jur. Influenţele postmoderniste ale poeziei Ramonei Ilie sunt confirmate şi de o punctuaţie aparte, care implică jocul (interactivitatea). Te încearcă de multe ori senzaţia de neexhaustiv a liricii domniei-sale. Însă, prin utilizarea unei astfel de punctuaţii, poeta lasă cititorului posibilitatea de a-i „completa” versurile, în funcţie de propria sa percepţie. Cu toate acestea, poezia sa nu este postmodernistă, neregăsindu-se în ea: accente grave - uneori sinistre, cuvintele inovatoare, sensurile – uneori decadente. Poezia Ramonei Sandrina Ilie păstrează - ca puncte forte - lumina, frumuseţea, romantismul şi efervescenţa. Există în poemele cărţii sunete care joacă rolul imaginilor, ceea ce-i apropie lirica de instrumentalism. Este impresionant modul în care poeta reuşeşte să „multiplice” amalgamul de stiluri şi tendinţe poetice. Iubirea poate fi tristă, ori preponderent romantică, aşa cum este şi poezia cărţii de faţă. Iubirea nu este întotdeauna un sentiment limpede ( care să poată fi uşor de „citit”) şi nici măcar un „tot” – ca sumă a părţilor sale. Împletind atâtea simboluri şi având multiple semnificaţii, putem afirma cu certitudine, că poezia Ramonei Sandrina Ilie este una de tip eclectic, având valenţele unei noi semiotici a iubirii. A unei iubiri curate şi sincere, ce ni se dezvăluie prolifică, sensibilă şi încărcată de sensuri. Iată de ce - prin poemele sale - Lady Allia ne dezvăluie puţin câte puţin din tainele unei poveşti „cu oameni şi iubire”. Să-i urăm „drum bun!” pe calea împlinirii tuturor aspiraţiilor sale poetice şi păstrării imaculate a iubirii care-i înnobilează sufletul şi care este de fapt propriul său „perpetuum mobile”.

Gheorghe A. Stroia
Adjud, noiembrie 2010"

Recenzia a mai apărut şi în:


Basarabia Literară
Visul
Niuzer
Belgianul

Mulţumesc încă o dată citittorilor care m-au încurajat şi m-au sprijinit moral şi sufleteşte pentru a putea ajunge aici, mulţumesc celor care îmi sunt alături şi cred în mine atât de frumos şi, nu în ultim rând, îi mulţumesc încă o dată domnului Stroia pentru tot ceea ce a scris în această recenzie, recenzie pe care nu mi-aş fi închipuit-o vreodată sub o astfel de formă plină de consistenţă, de suflet şi frumuseţe...Mulţumesc!


11 noiembrie 2010

Ionaşcu David Andrei sau despre cum să ajutăm fluturaşii să zboare...


Oarecum, aşa am intrat eu în lumea virtuală...prin ochii şi sufletul copiilor...

 Puţini ştiu, dar eu sunt o mămică de înger şi mi-am dorit un copil mai mult decât orice pe lumea aceasta. Nu mi-am cunoscut bebiţa, nu am reuşit decât să văd o umbră mică pe ecograf, dar... a fost suficient să îmi dau seama câtă magie poate exista într-un asemenea moment. Am pierdut sarcina în luna a doua către a treia.

De atunci, mi-am promis că indiferent cât de imposibil este...eu voi deveni mamă într-o zi. Am devenit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest miracol.

Mamă fiind, nu pot să rămân indiferentă la tristeţile sau disperarea altor mame, altor părinţi...de aceea, într-o zi, am cunoscut-o pe Isa, o persoană foarte specială, care şi-a dediact întreg sufletul unor cazuri pe care mulţi oameni le trec cu vederea...nu din indiferenţă, dar din durere pentru durerea acelor oameni.

Atunci am ştiut că rostul meu ca şi mamă e să fiu acolo. Ce exemplu aş fi pentru copila mea, pentru mine dacă m-aş lăsa copleşită de durere şi nu aş încerca măcar să rămân o clipă pe loc...să ascult, să citesc, să privesc, să ajut dacă pot sau cum pot.

M-am implicat în multe cazuri. Unele au fost cazuri fericite, unele mai aşteaptă, iar altele şi-au luat zborul către cer. Copii frumoşi, copii cu vise, cu străluciri în privire, copii atât de puternici, plini de viaţă...care au luptat atât de frumos.

A trecut o vreme de când nu m-am mai implicat. În anul trecut şi începutul acestui an, câţiva copii au mers să se joace printre stele, iar aici jos...pământul a devenit mai gol, iar părinţii...au rămas să privească mereu către cer...poate, poate o stea mai atare va sclipi altfel, iar ei îşi vor revedea puii... Nu am fost pregătită o vreme să mai scriu despre boală, despre suferinţă, despre transplanturi, despre tremurul din glasul mamei..., dar azi, mi-am luat sufletul în gât şi cu un nod de amărăciune, dar şi de speranţă...mi-am spus că trebuie să scriu iar! Acolo undeva, sunt persoane care au nevoie să creadă şi să spere, iar aici sunt încă oameni care pot oferi sprijin...

David, este un copil aparent sănătos, aparent un copil ca oricare altul. Copii sunt foarte puternici... Copii ne dau lecţii adevărate despre viaţă. Priviţi-i doar cu atenţie...

 La fel şi David! 

El ne învaţă cum poate un bebe de 2 anişori să lupte cu stările critice cauzate de diabet.

Pentru unii, diabetul este doar o boală..., o boală ca oricare alta. pentru cei care cunosc însă această boală, diabetul este mai mult decât o boală...este un chin. Teste peste teste la timp scurt, scăderea sau creşterea glicemiei, greţuri, dureri de cap, ameţeli, leşin ...diete.

Să ajungi ca în buzunar sau în poşetă sau în borsetă să ai cu tine în loc de chestii personale...injecţii.., să nu poţi alerga cu prietenii, să nu poţi face lucuri pe care orice copil vrea să le facă...

Părinţii lui David au înţeles că pot să îl ajute. Au găsit şi o soluţie. La recomandarea unor medici din România s-a găsit o posibilitate în Germania.

Aceasta constă într-o extracţie a unor celule din măduva osoasă şi apoi prin inserţia lor intravenos. Intervenţia nu asigură vindecarea completă dar oferă o stabilitate a a glicemiei şi astfel David va avea mai multe clipe de luciditate de care se va putea bucura în aceste clipe atât de importante.

David ar trebui acum să alerge primii paşi stingheri, firavi.

David ar trebui acum să descopere lumea din jurul său, parcurile, copiii, maşinuţele, mingea...
David ar trebui să se poată bucura pe deplin de mama şi de tata...

David vrea să poată face toate acestea, dar momentan nu poate...

Eu cred în mulţi care au ajutat în cazurile precedente, care au redat zboruri şi vieţi. 
Numai Dumnezeu şi unii prăinţi ştiu cum îngerii de dincolo de monitoare au ştiut să apară, să citească, să asculte şi să ajute! Eu cunosc bunătatea acestor îngeri! 
Am văzut ce pot să facă şi cum pot să aşeze din nou aripile...

Vă rog...cine poate şi vrea...să fie din nou înger păzitor pentru un fluturaş firav să sune la numerele de telefon: 
Dragoş Ionaşcu 0722.238606
Andra Ionaşcu 0735.565606
sau prin mail la adresa ionascudragos@gmail.com
Vă rog din suflet...daţi mai departe! Într-o lume cu oameni, nimeni nu ar trebui să înveţe să spere singur!

10 noiembrie 2010

atât de departe...

Kim Nam Gil - Wind flower


seara mi-a adormit încet peste pleoape,
iar tu mi te-ai întins peste tot sufletul

lumina aceea departe,
mare cât o lună
dureros de frumoasă

aş vrea să te privesc măcar o dată
în ochi
să-mi culeg paşii pentru mâine,
pentru viaţa ce n-am trăit-o,
pentru o altă viaţă
aş vrea să te aud fie şi o şoaptă
stingheră
să-mi culeg toţi fluturii pentru zborurile
niciodată zburate

aş vrea să îmi iei mâna doar o clipă
în mâna ta
să nu învăţ a muri vreodată fără tine

atât de departe...

viaţa este doar un orizont
în care fiecare respiraţie
devine o pădure de săgeţi adânci,
adânci
cât o infinitate

unde eu învăţ a muri în fiecare clipă singură

9 noiembrie 2010

Filme coreene istorice... - Deokman sau despre timpurile în care onoarea conta

După cum bine ştiţi, eu iubesc tot ce ţine de civilizaţia şi istoria asiatică. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, cu siguranţă mi-ar face o mare plăcere să mă nasc în Coreea, China, Japonia... Asiaticii, d.p.m.d.v. trăiesc viaţa la intensitate maximă...iubesc, râd, muncesc, dăruiesc, se copilăresc...fără complexe, fără jumătăţi de măsură. Multe din sentimentele umane, sentimente pe care alţii nici măcar nu ştiu să le trăiască în viaţa de zi cu zi, ei ştiu să le pună în scenă atât de frumos încât...doare.

Primul film coreean pe care l-am văzut a fost "Giuvaerul Palatului" şi, deşi la început am privit cu scepticism acest gen de filme...m-a captat şi a reuşit să mă facă să descopăr sentimente şi trăiri dincolo de mine, dincolo de percepţie. Coreenii ştiu să aleagă actorii şi se bazează foarte mult pe entuziasmul şi dăruirea actorilor tineri. Majoritatea sunt între 23-28 de ani şi joacă extraordinar. Se transpun pur şi simplu în personajul pe care îl joacă, iar la un moment dat ajungi ca şi privitor sp nu mai faci diferenţa între actor şi personaj. Asta, spun eu, este o mare realizare...înseamnă clasă, dăruire, iubire faţă de ceea ce faci.

 

Al doilea film a fost "Furtună la Palat"...un film despre istorie, împăraţi, trădare, iubire, legi. Nu aş fi putut crede vreodată că un om poate să expună în asemenea mod trăirile noastre interne, revoltele. Am plâns, m-am bucurat şi am trăit pentru fiecare moment. După el am crezut că nu va exista film coreean care să îmi mai acpteze la un asemenea mod atenţia. Am suferit pe bune când s-a terminat :). Perechea aceea de actori au fost ca o mână pe care se afla mănuşa perfectă!



Începuse deja "Secrete la Palat", dar eu nici nu vroiam să mă uit. Sufeream încă după Yi San, Song Yeon şi dae Soo. Pe lângă asta, mai citisem şi înainte o parte din scenariu - partea cea mai greşită când începe un film. Cronicile despre un film nu sunt întotdeauna obiective sau, mai bine spus, nu poate să exprime anumite trăiri personale.
Fără să vreau, m-am uitat la un episod, apoi la altul, apoi...m-am trezit că mă uit la fiecare. Nu mă capta ca şi filmul precedent, dar.,..era altceva...o parte din istoria îndepărtattă a Coreei...un film cu deşert, cu o fată asemeni unui băieţoi (asta era partea mea favorită...mă amintea...), un scenariu parcă rupt dintr-o filă de basm. Fără să ştiu cum sau când...am început să aştept seară de seară filmul. Cel mai ciudat a fost episodul în care a apărut el...
 Un bărbat firav aş spune care emana entuziasm, inteligenţă, copilărie, putere, frumuseţe. Un om care putea să aibă o mie de feţe...pe scenă, care putea râde şi plânge în acelaşi timp...un copil şi un iubit...era oricine şi orice. O transpuere de mare excepţie de la care cred eu că mulţi actori ar putea să înveţe...
Din clipa în care a apărut Bidam am ştiut că acesta va rămmâne pentru totdeauna personajul meu preferat, actorul care oarecum mă va marca, filmul care va spune mai mult decât oricare altul. Din acea clipă filmul a devenit nu doar captivant ci plin de energie.
Poate părea o nebunie, o copilărie, o prostie, dar din prima clipă în care a apărut în scenă mi-a dat impresia că că îl cunosc de o veşnicie. Era ca şi o reântâlnire undeva în timp... Am simţit un nod în gât, o mirare ciudată şi multă emoţie. Nu a fost poate cel mai reuşit, nu a avut cei mai mari actori coreeni, dar a ştiut să reprezinte cel mai bine revoltele sufletului, trăirile, trădările, iubirea..., iar Kim Nam Gil a devenit fără să vrea Bidam. Nu cred că oamenii care au văzut filmul îi mai pot spune cu uşurinţă Kim...şi sunt convinsă că pe stradă fetele exclamă: "Bidam" :), pentru că da, el este Bidam. A demonstrat că poate fi oricine vrea el să fie şi poate trăi sentimentele oricui la intensitate maximă. Un actor tânăr de mare, mare graţie, clasă şi dăruire. Cred ă îi voi mulţumi multă vreme pentru faptul că într-un oarecare fel m-a ajutat să învăţ să trăiesc din nou o parte din mine demult prăfuită.

Pentru cei cărora le plac filmele istorice, romantismul şi acţiunea, recomand cu mare plăcere şi încredere acest gen de filme. Te captează de la primele scene şi dialoguri. Defapt, cred că sunt bucăţi din viaţă, din suflet. Actorii chiar pot exterioriza trăiri de neimaginat, pot să te facă să stai cu sufletul la gură, strălucesc şi emană dincolo de ecran. Te fac şi pe tine o parte din fiecare scenă...



Ce vreau să spun este că tare mult mi-ar fi plăcut să trăiesc în asemenea timpuri în care chiar dacă erau revolte, războaie, foame, secetă, dureri, neputinţe...peste toate exista onoarea, respectul faţă de rivali şi ceea ce au însemnat ei ca şi oameni, exista iubirea aceea curată şi pură pentru care merita să mergem până la capăt.

Da, ca şi multă lume simt de multe ori că locul meu nu e acum şi aici, dar chiar şi aşa mă voi strădui să îmi trăiesc viaţa sub semnul acelor timpuri în care conta omul, sufletul, fapta şi nu cine erai!
Orice rang cade şi orice rege e uitat de istorie dacă bazele stăpânirii sale nu sunt iubirea şi dăruirea faţă de cei pe care îi conduce! Sufletul este singurul care ne dă rangul cel mai înalt sau ne şterge definitiv din orice istorie!

8 noiembrie 2010

frunze, frunzatec prin mine...


Toamna se ţine cu ultima respiraţie de crengile copacilor, de petalele florilor, de trilurile păsărilor, de sufletul meu şi ne sărută cu raze timide de soare. M-am aşezat afară pe terasă cu ceaşca mea de cafea în mână. Nu va lipsi niciodată în astfel de momente... Nu ştiu de ce, de la o vreme m-a luat nostalgia. Mă gândesc la braţele bunicii mele tot mai des şi la faptul că odată cu ea s-au îngropat aproape toate visele şi clipele mele fericite. Nu mai e aproape nimeni lângă mine să îmi ia faţa în palme şi să îmi zâmbească larg, să îmi dea suviţele de pe frunte şi să mi-o sărute... Nu mai e aproape nimeni care să mă strângă atât de tare în braţe încât să simt că tot pământul respiră cu mine, plânge cu mine, se bucură cu mine ca şi în clipele în care mă strângea bunica în braţe lângă sufletul ei. Uneori, aveam impresia că mă cufund acolo înlăuntrul ei, în inima ei, că alunec prin tot ce are ea mai frumos, mai bun şi că mă nasc senină şi plină de curaj cu mine însămi. Mi-am fost mereu propriul duşman. Omul care nu a ştiut să îşi fie sieşi aproape niciodată. O adiere ciudată frunzăreşte gutuiul din faţa mea, iar eu zâmbesc printre lacrimi. Bunica iubea gutuile, iar eu am luat de la ea acest sentiment...mireasma, forma lor, culoare, gustul care parcă te mângâie pe limbă, pe cerul gurii până în stomac şi te bucură. Mă ridic şi iau o gutuie. Mai sunt vreo trei în pom. O privesc, o apropii de obraz şi simt mâna bunicii. Ştiu că e mereu aici, dar tare mult mi-aş mai dori să mă ia de mână măcar o ultimă dată...şi să îmi spună că vor trece toate, că eu sunt prinţesa ei cu puteri supranaturale care poate topi gheţarii şi mişca munţii cu voinţa şi optimismul ei. Nu cred că sunt o astfel de persoană. Nu mai cred defapt. Nici un munte nu s-a mişcat, nici un gheţar nu s-a topit, grijile sunt din ce în ce mai multe, iar eu simt că mă cufund în notorietate...mereu mi-a fost teamă de ea. Nu mi-am dorit succes, nu vreau să fiu recunoscută pe stradă, nu vreau să fiu "vedetă", vreau doar ca prin mine însămi să fiu cineva pentru cineva.
Cum spuneam azi cuiva într-un mail...simt adierea iernii. Asta e bine. Iubesc iarna! Ador iarna! Iarna mi-e ca o mantie magică. Mi se aşează pe umeri, pe faţă, pe suflet şi mă încălzeşte. Ciudat, nu? Dintre toate anotimpurile, doar acesta mi se potriveşte pe suflet ca şi o mănuşă. Mai uit de tristeţi şi mă înfăşor în clipe fericite, în amintiri minunate, în miresme de cetină, în sărbători care nu aş vrea să se sfârşească niciodată, în betele, în globuri, în alb... Culeg alb şi încerc să îl păstrez de-a lungul anului...la clipe încercate. Când mi-e greu, scot din mânecă un fulg şi îl las să mă ningă... Sper să mai pot păstra măcar această magie în mine. Magia de a naşte poveşti care să mă smulgă din aerul ăsta atât, atât de greu şi apăsător.
De undeva din timp, simt mireasmă de mere coapte şi mă gândesc că nimic nu e întâmplător, că poate măcar această poveste va fi ceea ce este, că nu degeaba prăjitura mea preferată era cea cu mere, iar bunica zâmbea atât de frumos când mă vedea titirez în jurul ei. Nu voi uita niciodată cum ieşea din cuptor acea mireasmă şi nici nu am să uit cum iese din sufletul meu atâta graţie pentru el, iubirea mea căruntă şi frumoasă. Plâng şi mă gândesc că omul poate spera măcar, nu?
Sper doar să nu fiu notorie, să fiu deosebită prin mine însumi Augustei, lui, vouă..., iar viaţa să fie acum doar o toamnă care se agaţă cu ultima respiraţie de tot ce a fost rău şi greu în drumul acesta către Golgota mea... Fiecare o avem, fiecare o ducem, fiecare trebuie să ne aplecăm să o ridicăm dacă ne cade. La urma urmei, poate cuiele nu mi s-au bătut încă, deşi simt că respir lovituri continue de ciocan şi fier...
Ce ţi-e şi cu mine, cu nostalgiile mele, cu dorurile... Cine ştie...poate se trage de la aerul acesta rece sau de la cafea?! Sau poate de la cuţitul acela din inimă pe care nu reuşesc decât să îl răsucesc...gândindu-mă la tine ca la o repetare, o repetare, o RE-PE-TA-RE!!!!

cum ştiai tu să îmi aşezi soarele pe frunte dimineţilor geroase
şi cum ştiai să desenezi
cu privirea ta curcubee cu aripi ce mă ridicau la vise şi viaţă
mereu,
mereu
cum ştiai tu să îmi ştergi ochii şi să-mi creşti din ei margarete
larg deschise

mâinile tale îmi culegeau de pe umeri, de pe creştet, de pe mâinile mele
mici
apăsarea şi tristeţea
o împărţeau zărilor şi mărilor
ca o vrajă de fericire,
iar când mă pieptănai şi murmurai cântece ştiam că povestea
nu se va termina niciodată

între noi două bunică există doar magie,
doar magie

auzi bunică?
adie vântul printre gutui, iar eu plâng a fată şi mamă!
auzi bunică?
nu mai adie a nimic, iar eu tot te plâng!

5 noiembrie 2010

Drum bun către stele Adrian Păunescu!




pentru cei ce tac 

se apropie toamna sau noi ne apropiem de toamnă - oameni
aruncăm pe noi câteva uitări,
câteva zâmbete peste umăr,
câteva frunze uscate în păr,
pe buze brumă - de neputinţă

oameni - a venit iarna sau noi am intrat în iarnă
mult prea înveşmântaţi cu nepasare
la colţ de viaţă stau atât de mulţi îngeri
ei, tac în timp ce din aripi le cad minutele, orele, zilele
pe care noi le pierdem, iar ei le strâng încercând
sa-şi cârpească zborul frânt - la ceasuri fragede
ei, ţipă mut

(stiţi voi...
trupul zvâcnind a trăire - spasmodic
genunchii în piept sau adânc în piatră - înfipţi,
capul cu fruntea pe cer - picurând sânge
gura deschisă larg - cât pentru toate sunetele
ce nu se aud,
iar mâinile - se frâng în pumni - lacrimi
ştiţi voi?)

au venit şi au trecut anotimpuri
au trecut şi au revenit nepăsări
încă ducem prea multe veşminte inutile
pe noi,
în noi,
cu noi,
îngerii nu primesc niciodată nimic - adună
ce le-a fost dat să fie

ascultaţi cum s-a frânt un înger
asemeni unui os
înfipt adânc în carnea părinţilor şi a copiilor săi
care şi-o smulg
şi-o frământă
în pumni,
în palme,
în degete
poate li s-o mai plămădi iarăşi pruncul
sau tatăl
în timp ce ochii urlă,
părul stă strâns în pumni lângă tâmple,
trupul urlă şi se prelinge pe lângă noi,
genunchii sunt zdrobiţi de atâta trântă
gura e singura care e încleştată
cu sufletul în ea!

au trecut şi au venit speranţele
sau
noi trecem şi venim odată cu ele
copacii se scutură sub noi,
iar părinţii, copiii,
părinţii-copii
ne zboară odată cu toamna
atât de sus,
atât de departe
atât de..."spre cer"


Dumnezeu să te odihnească în linişte alături de cei mai frumoşi îngeri ai săi! 
Nu te vom uita niciodată poet plin de magia frumuseţii şi omeniei!
Drum bun către stele Adrian Păunescu!

3 noiembrie 2010

mormântul



mă răsuceam în dreapta şi în stânga
sub mine mustea pământul a lacrimi şi tristeţi
părea un mormânt
răsărit acolo demult, pe când am început
să mă îngrop încet, încet de vie
împreună cu toate visele mele despre mine

lângă mine sunt frânturi de copilărie
călcată sub tălpi şi strânsă în pumni de oameni
de oameni mari şi revoltaţi
de curcubeele mele cu mai multe nuanţe,
de visele mele mult prea înalte,
de părul meu scurt, de hainele rupte
şi zâmbetul larg ce îmbrăţişa viaţa
de la dreapta, la stânga
ca pe o mamă
ce uitase parcă să mă nască de tot
(încă mai fac asta..., încă mai cred în placentă)

mă răsuceam în dreapta şi în stânga
sub mine musteau anii ce m-au risipit ca pe un fugar
fără casă către niciunde
azi, îmi culeg câţiva ani, câteva vise şi un curcubeu frânt
le presar de la stânga, la dreapta
de jur împrejurul vieţii mele
şi încerc să mă nasc împreună cu unele vise despre mine

lângă mine, prinde aripi o copilărie cu vise până la cer
şi curcubee în cele mai nemaivăzute nuanţe!

2 noiembrie 2010

Câteva imagini, filmuleţe, impresii de la lansare


video

video

Pe data de 31 Octombrie ar fi trebuit să mă trezesc, să merg în bucătărie să îmi pregătesc cafeaua...să ies pe terasă să ascult cintezele şi piţigoii care încă mai ciripesc, să mă joc cu Augusta prin curte, să scriu câte ceva dacă aveam inspiraţie şi...să visez cu ochii deschişi la multe, multe vise încă nevisate sau încă nepermise.

Totuşi, pe data de 31 Octombrie, m-am trezit la mama în casă în Adjud, mi-am savurat cafeaua cu mare emoţii, m-am bucurat de telefonul dat de Crenguţa, draga mea care a venit tocmai din Bucureşti pentru a-mi fi alături..., m-am bucurat de familie, de Augusta mea, m-am pregătit şi cu paşi tremurători şi puţin împiedicaţi de vântul care bătea destul de puternic m-am îndreptat către Biblioteca Municipală din Adjud.

În drum, lângă parc mă aştepta un om deosebit mie, o persoană pe care am îndrăgit-o de la prima "răsuflare şi clipire" pe net..., o fiinţă firavă, gingaşă şi plină de frumuseţe despre care pot afirma cu siguranţă, cu emoţie şi foarte multă fericire că îmi este mai mult decât o prietenă..., îmi este o prietenă bună, o persoană alături de care îmi doresc să îmbătrânesc frumos şi să ne povestim câte în lună şi în stele alături de copiii noştri. Pe 31 Octombrie am văzut-o pentru prima oară pe Crenguţa mea :) şi îi mulţumesc!

După ce ne-am îmbrăţişat cu emoţie şi fericire, am pornit amândouă către Bibliotecă, iar când am intrat am avut marea surpriză să găsim acolo un loc deosebit de frumos, de bine structurat şi pus la punct...un loc de lectură pentru copii, plin de cărţi, de jucării, dotat cu un computer, cu băncuţeşi măsuţe pentru cei mici, cu desene pictate şi desenate de ei, alături de care se afla o doamnă plină de zâmbet, de strălucire, de bună dispoziţie. Am reţinut vocea ei calmă şi caldă...

După ce am urcat, lângă biroul Domnei Directoare Tatiana Valea, ne aştepta Profesorul şi Scriitorul Ion Croitoru nume deja cunoscut şi apreciat în rândul poeţilor români, prin epigramele sale deosebite, pline de substrat şi consistenţă, care mi-a spus de cum m-a văzut că "mă aştepta cu nerăbdare şi emoţie şi că sunt exact aşa cum m-a închipuit dânsul...gingaşă şi plină de duioşie, o persoană care emană frumuseţe interioară prin toţi porii"...

Îi mulţumesc pentru spargerea gheţii într-un mod atât de neaşteptat şi de frumos!

Domnul Ion Croitoru mi-a făcut deosebita plăcere şi bucurie să împărtăşească şi celor prezenţi şi mie, bucuria de a se afla acolo şi de a putea să mă cunoască personal, fericirea de a putea să spună ceva despre "farul meu..." şi despre Scarlet, persona care stătea pe scaun plină de emoţie şi aproape fără răsuflare.

Îi mulţumesc că nu a uitat să mă încurajeze, să îmi ţină mâna şi să îmi dea aripi..., îi mulţumesc pentru că nu a uitat să mă strige aşa...Scarlet :), pentru că într-un fel sau altul o astfel de femeie am fost nevoită să fiu şi să îmi fiu în viaţă. Îi mulţumesc pentru candoare, duioşie şi încredere!

Alături de noi s-a aflat şi un suflet cald, plin de seninătate, Poetul Ionel Marin, scriitor pe care criticii îl denumesc "poet al luminii" şi, aş spune eu pe bună dreptate, deoarece poemele sale sunt pline de strălucire interioară. Domnia sa a venit la lansare pentru a lăsa câteva impresii, gânduri şi sentimente cu referire la cartea de debut "Farul de la capătul tuturor lumilor mele" şi îi mulţumesc încă o dată şi pe această cale pentru cuvintele expuse cu atâta frumuseţe şi naturaleţe.

Bineînţeles că nu voi uita că acolo undeva, printre oamenii din sală s-a aflat şi Scriitorul Gheorghe Stroia, o persoană deosebit de deschisă, de senină, plină de zâmbet şi încurajare. Dânsul a vorbit deosebit de frumos despre cei prezenţi, despre unii care nu au putut ajunge acolo, despre poezie, literatură şi dragoste.

A punctat foarte frumos faptul că iubirea şi dăruirea sunt sentimentele esenţiale nouă ca oameni şi nouă ca şi fiinţe sociale, care muncim şi trăim alături de alţi oameni!

Despre Doamna Tatiana Valea aş putea scrie zeci de pagini şi mi s-ar părea că scriu foarte puţin. Dânsa este cu adevărat sufletul bibliotecii. Are grijă de acest loc ca şi de propriul copil. Biblioteca are săli de lectură, săli pentru expoziţii, are dotării excepţionale, iar mai mult de atât este întrupată de oameni deosebit de bine pregătiţi, de plini de zâmbet, de căldură şi dăruire. La biblioteca din Adjud mereu are loc un eveniment, o expoziţie, concursuri literare pentru cei mici, pentru adolescenţi, dar şi pentru cei mari. Eu cred că această bibliotecă şi această Doamnă a Cărţilor merită toată susţinerea şi respectul noastru!

Augusta a fost şi ea acolo....glasul ei, ochişorii curioşi şi plini de curiozitate şi strălucire m-au ajutat să trec repede peste emoţii, să zâmbesc şi să mă bucur pentru faptul că acest eveniment era încă o dată o binecuvântare prin fiinţa ei atât de iubită!

Acolo era şi Căpruiul meu care avea emoţii, care asculta şi care încerca să mă încurajeze aşa cum putea, care filma şi imortaliza momente importante pentru noi.

În sală se afla şi mama lui Cătălin..., mama despre care am povestit atâtea şi de atâtea ori, femeia care m-a primit de prima dată cu căldură şi dragoste şi alături de care nu am simţit niciodată că sunt o străină ci un copil iubit, ba chiar foarte iubit.

Doresc să îi mulţumesc şi Domnului Vasile Enache, de la Editura Etnous, Braşov, care m-a încurajat de la început, m-a sprijinit şi a făcut din visul meu o realitate minunată prin munca dumnealui şi a echipei de la editură.

Aş...vrea să pun multe despre fiecare prieten şi persoană aflată acolo, dar vreau doar să le mulţumesc pentru faptul că mi-au fost alături cu un zâmbet, cu o privire, cu o încurajare, cu o floare.

 Într-un astfel de moment nu cred că îşi poate închipui cineva cât de mult face să ai în faţa privirii tale un chip drag şi cunoscut... E ca şi cum ai ştii că orice s-ar întâmpla, orice ai spune sau nu ai spune, cineva va fi acolo ca să ridice degetul mare a "ok", să zâmbească, iar tu aşa vei putea continua ca şi cum nici măcar nu te-ai fi împiedicat într-o emoţie absolut normală.

Mi-au fost alături multe persoane care nu au putut veni, dar despre care ştiu cu siguranţă că dacă ar fi putu mi-ar fi fost alături. I-am scris pe o hârtie imaginară în sufletul meu şi i-am ţinut aproape. Aşa, toată lumea mi-a fost acolo, aproape, iar eu am fost încă o dată un om bogat prin oamenii frumoşi din viaţa mea!

Vă mulţumesc tuturor pentru această zi minunată!