28 aprilie 2012

La mulţi ani Adriana mea!!!!!!!!!!



Dintre toţi oamenii...doar tu îmi eşti aceea pe care inima mea o poate recunoaşte oriunde şi oricând, iar asta, deoarece deşi nu suntem surori de sânge, viaţa mi te-a dăruit ca şi un altfel de soră...
Surioara aceea pe care eu nu am avut-o niciodată, dar cu care îmi împărţeam toate...Aşa cum fac şi acum. Cum facem dimineţile şi serile. Şi toată ziua. În gând, aici, la telefon...
Eşti cel mai cald şi frumos om pe care l-am cunoscut. Un om bun ca şi pâinea cea mai rotundă a lui Dumnezeu. O mamă minunată. O prietenă de nădejde care este mereu aproape când simţi să o chemi. Uneori şi când nu o chemi.
Tu ştii să auzi şi şoaptele şi nerostitele oamenilor. Nu ştiu stea pe cer care să lumineze cum luminezi tu prin bunătatea şi candoarea ta! Nu cred că este şi nici nu va fi vreuna vreodată! Eşti asemeni unui far! Oamenii te văd de departe şi găsesc calea către lumina aceea firească din ei. Când nu te văd ei...te văd inimile lor!
Poate cuvintele îmi sunt sărace acum...pentru că dacă aş putea m-aş transforma într-un cântec, sau o poezie..., dar pentru că eşti tu...rămân doar eu,...fireasca şi senina ta... cu sufletul deschis către tine şi ştiu...că şi tăcându-te, tu mă auzi cel mai frumos!

Îţi doresc ca viaţa să ţi le împlinească pe toate şi să te fericească...! Să îţi dăruiască sănătate şi linişte! Bucurii cu carul şi zâmbete!
Iar într-o zi...îţi doresc să îţi găseşti acel loc din Bali în tine, în inima ta unde să ştii că orice ar fi, tu eşti mereu acasă!

La mulţi ani, Adi...a mea...!!! Te iubesc din toată inima surioara mea dragă! Nu am să pot vreodată a exprima cât...

într-o zi, aproape oarecare din braţele cerului
te-ai strecurat TU
copila cu zâmbet de soare,
cu suflet de floare,
cu braţe surioare
şi păr de stele plin
într-o zi, aproape oarecare pe vârfuri de suflet
ai intrat TU
rază de lumină
de iubire plină,
iar eu am ştiut
că toate în viaţă au un început
vise culori din patru zări s-au adunat în curcubeu
de-atunci TU şi EU
două nuanţe, două surori, gând împlinit
aşa cum te-am dorit
mereu,
mereu,
pereche de om frumos în sufletul meu
codiţe să îmi împletească,
codiţe să i împletesc,
iubiri să-mi povestească
la bine şi la rău
câmpuri de maci să alergăm o viaţă-ntreagă
şuviţă albă să îţi iubesc
în părul tău

eu azi mai mult decât oricând
îi mulţumesc Tatălui meu!

un os al tăcerii



voi simţiţi?
simțiți cum trosneşte sufletul
sub apăsări?
un os al tăcerii de unde zboară mii de fluturi
şi curg ape sărate
un sunet surd ca aripa unei cinteze rănite
de o rază de lumină
la mii de ani distanţă

Ştefan Stan la Românii au talent...părere personală...



Stefan, este cu siguranţă unul dintre românii care au talent...Talentul lui este incontestabil, încă dinainte de a ajunge Vocea României...din ziua în care un anume băieţel a începu să cânte şi s-a îndrăgostit iremediabil de fata cu note despeltite... Din acea clipă, între Ştefan şi muzică s-a legat o iubire pe viaţă. Nu au contat premiile sau concursurile. Contează doar oamenii. Felul în care el îi atinge, îi răscoleşte şi îi poartă cu el peste tot cerul melodiilor sale. Ştefan cântă orice. A demonstrat asta. Este un artist complet. Un artist omniprezent în media televizată şi scrisă. Totuşi, promovarea unui astfel de artist, a unei astfel de valori trebuie făcută şi pe alt plan. Oamenii care au ales să îi susţină cariera ar trebui să se implice mai mult. Mai mult şi la un alt nivel. La nivelul competenţelor lor. Să o facă responsabil şi rapid. la urma urmei, ar trebui şi ei să înţeleagă că promovarea lui nu înseamnă decât minime cunoştinţe de marketing şi...implicare. Înseamnă profit şi pentru ei. Nu doar pentru noi ca şi susţinători. La noi "profitul" este bucuria de a-l asculta şi de a-l revedea pe Ştefan.
Ştefan cântă în concerte caritabile, în show-uri şi evenimente organizate. Însă, eu tot aştept o piesă nouă. Un concert marca Universal prin care Ştef să fie lansat, propulsat în lumea pe care o merită cu vârf şi îndesat! Şi ce primesc? Melodii scoase de ceilalţi concurenţi de la Vocea României, care culmea...au concerte şi sunt promovaţi.
Azi l-am revăzut pe Ştefan. Nu acelaşi Ştefan. Am revăzut un Ştefan obosit. Nimic din el nu mi-a amintit de 27 septembrie. pentru unii contează doar să îl vadă sau să îl audă. Mie nu mi-a fost niciodată indiferent cum îl aud şi cum îl văd. Eu ştiu doar cum l-am văzut...atunci! L-am văzut radiind, fericit, liniştit, senin...dăruind bucăţi din el. Azi, am ascultat un Ştefan care părea că dăruieşte altfel de bucăţi din el. Un puzzle împrăştiat peste toate aşteptările, lumile şi neliniştile lui.
A fost impecabil ca şi artist A cântat frumos. A demonstrat clasă, atitudine, profesionalism. Este un autodidact. Se schimbă continuu şi ca look pentru a se putea ridica la nivelul oricăror aşteptări. Dar...eu vreau să vină ziua aceea, în care pe orice scenă va fi să fie, Ştefan să radieze. Lumea să se contureze altfel. Muzica să fie culoarea aceea inconfundabilă din inima lui...fluturi din sunete care dansează prin noi. Îmi doresc doar un Ştefan fericit...

nebănuite, nespuse, nerostite



Câte poveşti nebănuite, nespuse, nerostite între noi,
o viaţă aş sta lângă tine oricum doar să te văd, să te-aud, să te-ngîn,
iar noaptea în gând la suflet cu drag să mi te strâng din zări şi mări, atâtea drumuri, atâtea alergări şi-apăsări
cu mine, cu tine, cu noi...doi ce învaţă să numere-n doi prin viaţă cu ploi

prea târziu, prea curând, prea nu ştiu, timpuriu sau în van eu îţi spun şi îţi scriu
lumi de cireş unde alerg, sufletul să-l leg oarbă şi mută ca şi o ciută în miez de nucă
de trei ori peste suflet tremurat am să mă dau şi-am să mă fac tot ce te atinge, tot ce te-nconjoară, tot ce te iubeşte
şi nu te-ngrădeşte
nu plânge inimă, nu plânge...potecă de piatră tu te fă îndată şi din piatră piatră
curge-mă o apă, fă-mă mal la el...

Ca să-mi povestească...nebănuite, nespuse, nerostite între noi,
o viaţă aş sta lângă tine oricum doar să te văd, să te-aud, să te-ngîn,
iar noaptea în gând la suflet cu drag să mi te strâng din zări şi mări, atâtea drumuri, atâtea alergări şi-apăsări
cu mine, cu tine, cu noi...doi ce învaţă să numere-n doi prin viaţă cu ploi,
în miezul inimii mele mereu voi visa din nou şi din nou şi din nou
seninul cu tine fără de nori!

Poveste...

 (Sursa foto: internet)

E atât de cald. Soarele nu mai vrea să se joace ascunselea astăzi. Ne sărută frumos. Noi însă suntem schimbători. Niciodată mulţumţi. Dacă nu este...ni-l dorim. Dacă este, l-am vrea cu termostat reglabil. După stare. Dup suflet. Nu ştiu. M-am ascuns câteva clipe în visare sub crengile verzi şi pline de flori ale copacilor din parc. Cintezele şi mierlele cântau atât de frumos, dar azi, nu le-am găsit cu privirea. Dragul meu, azi în timp ce te aşteptam m-au nins din nou copacii. Cu alb. Din toate imaginile cu tine mi-am amintit când te-am văzut prima oară. Cu mulţi ani înainte. A fost ca şi azi cu soarele. Atât de cald. Apoi o perdea. Cortina pe care am tras-o singură peste visarea mea. Tu zburând într-o aripă. Eu în jumătate de suflet. Între noi erau atunci mări şi ţări. Şi doar un pas. Pe care l-am făcut într-un sfârşit. La ridicarea cortinei, soarele a strălucit la fel de frumos ca prima dată. Ba chiar mai frumos. L-am cules de câteva ori între mâinile mele. Cel mai frumos. Tabloul sublim din viaţa mea. Pentru totdeauna. Mulţumesc. Te-am zărit. Inima mea a tremurat frumos. Soarele nici nu mai arde. Zâmbetul meu te îmbrăţişează fără să ştii. De fiecare dată. Mă ridic. Un fulg alb de copac mi-a mai rămas pe tâmplă. Cred că îl voi lua ca mine. Amintire dintr-o zi cu primăvară târzie. Şi totuşi...nu pot să nu îmi las sufletul să înflorească. Asta visam eu azi. Şi nu aveam hârtie. E bine când poţi scrie direct pe inimă. Textele acestea nu se vor şterge niciodată.

A trecut destul de mult timp de când...



A trecut destul de mult timp de când nu am mai trăit starea aceasta de linişte în care cuvintele mele au fost tăcute...aşa, ca şi acum. Nu pentru că nu ar avea ce spune ci, pentru că nu pot exprima atât de multă fericire, uimire, rotunjime :). Stau lipită de sufletul meu...ne ţinem în braţe unul pe altul şi nici măcar nu putem respira. Ne tremurăm de emoţie unul pe altul...o apă liniştită, în care aleargă mii de emoţii...cercuri, cercuri în care te cuprind pe tine...minunea mea de om!!!
Astfel, încet, încet, inima mea împrăştiată peste zeci de mări şi zări...un puzzle fără identitate, fără casă, frânt,...învaţă o lecţie importantă a vieţii...să primească.
Aproape am uitat că "a primi" este la fel de important într-o relaţie cu "a dărui".
Zilele acestea, mi-am dat seama cât de mult m-a schimbat viaţa şi cât de împăcată trăiam eu cu ideea că sunt aceeiaşi. Nu sunt. În drumul meu prin viaţă am lăsat bucăţi din mine peste tot. Am stat în întuneric. Am străbătut drumuri ce păreau a fi fără ieşire. Mă obişnuisem să îmi port singură de grijă. ca şi frunză. Prin tremurul ei,lăsam roua să cadă la rădăcini. Să le întărească. Să le ţină în viaţă. Am devenit un om care se poate bucura ca şi un copil mic pentru oricine şi orice, dar când fericirea a ajuns la mine...bumerang am uitat să respir. Să respir bucuria. Exuberanţa mea dispăruse. Mi-a fost teamă. În singurătatea aceea, în întunericul acela...mă atinsese un suflet, iar eu am încremenit. Îmi era atât de teamă de această tresărire, de aceste trăiri încât m-am încuiat în inima mea. Sunt doar o inimă cu cerul în jos. Întoarsă pe dos către tine. Din teama de a primi, nu mai ştiu dărui! Am uitat paşii. Deşi, mă întreb de multe ori privindu-te dacă eu am făcut aceşti paşi vreodată. Încep să cred că lumea mea a început cu tine, pentru că nicăieri unde mă întorc în trecut, nu găsesc vreun semn de carte la inimă. Şi răsfoiesc prin mine ca şi într-o carte, iar ceea ce găsesc tot la tine mă duce. Şi acum ştiu...nu am trecut pe lângă ziua aceea în care "fluturii trăiesc doar o zi". Nu am trăit-o. Mă bucur doar că am recunoscut-o şi am totuşi şansa să o trăiesc. Minunea.
Era să spun "am uitat cum e să trăieşti minunea"..., daradevărul este că nu ştiu cum e să trăieşti minunea! Am fost mereu copilul care o privea de dincolo de fereastră. Prin suflet. Am ajuns şi să mă mint că o am, numai să nu mor de inimă rea. Acum, stau ca şi un copil pe marginea spectacolului, mă bucur în mine, râd, plâng şi rămân aşa...ţintuită în uimirea mea.
Cred că aşa este când viaţa îţi frânge zborul. De teamă, uiţi că ai aripi şi înveţi să umbli doar pe jos, trăgându-le după tine. La început, simţi o durere până în măduva sufletului. Apoi, te obişnuieşti cu ea ca şi cu aerul de bună dimineaţa. Uneori, le închidem pe dinăuntru. În noi. A trebuit să apari tu ca eu să văd cerul şi să îmi amintesc că oamenii uneori pot zbura!!!
A trebuit să apari tu ca eu să învăţ cât de puţin îi trebuie sufletului meu ca să fie fericit. Zâmbetul tău. Privirea ta. Vocea ta. Să învăţ cum sunt emoţiile pe care le simţi doar când priveşti un om. Un om drag. Foarte drag. Omul acela iubit care face din tine o persoană atât de importantă doar pentru că el...este!
Zilele trecute, deşi am stat atât de nemişcată în mirarea mea...am zburat cel mai frumos. Să nu mă întrebi. Nici eu nu ştiu cum. Nu ştiu cum poate un om să simtă aşa doar pentru că un alt om există, dar ştiu că am să îi mulţumesc vieţii şi lui Dumnezeu în fiecare clipă pentru că exişti atât, atât de frumos. Tu, îmi încălzeşti inima doar privindu-mă...şi nu e nevoie să îmi vorbeşti ca să te aud.
Tu...eşti şi e bine doar atât...că eşti,iar eu să pot să îţi fiu! Iubindu-te atât de mult, nici nu cred că mai are importanţă cum îţi sunt sau ce îţi sunt. Nici ce îţi voi fi sau nu îţi voi fi! De ai fi pământ, aş fi apă! De ai fi apă, aş fi albie! Dar pentru că eşti bărbat, sunt o femeie care te poartă în inima ei ca pe o rugăciune şi te va duce în sufletul ei până la capătul capătului şi cu mult dincolo...
Cum am spus...să nu mă întrebi. Nici eu nu ştiu cum. Tu doar...eşti şi asta e suficient ca viaţa mea să devină remarcabilă!

Dacă aş avea puterea de a fi oriunde aş vrea eu în lume, singurul loc unde aş alege să fiu, ar fi în braţele tale...şi numai acolo!

25 aprilie 2012

ce te faci atunci când melodia se aude adânc în tine şi nu o poţi murmura?


...........aş fi vrut să scriu atât de multe, dar uneori cuvintele chiar nu au rost. Poate într-o melodie. Dar ce te faci atunci când melodia se aude adânc în tine şi nu o poţi murmura? O strângi la piept şi te bucuri de ea, atâta vreme cât muzica există! Nimeni nu poate să ştie vreodată în ce fel acordează viaţa notele inimii noastre, dar unii pot totuşi să le simtă şi să danseze pe ele. 

Noapte bună, suflet drag...

24 aprilie 2012

Să-l asculţi aproape trei ore pe Dan Puric este ca şi cum ai "gusta" un an dintr-un pahar al credinţei în Dumnezeu.

"Să-l asculţi aproape trei ore pe Dan Puric este ca şi cum ai "gusta" un an dintr-un pahar al credinţei în Dumnezeu." - Cristi Irimia...


"Prietenia derivă din credinţa în valorile creştine, din adevărul care trebuie spus şi din curajul fără de care orice punte nu te duce vreodată pe malul celălalt. O poză în care mă simt cât o furnică lângă un leu, ca să nu spun că mă simt ca un... PURICe pe lângă un elefant. Alături de Dan Puric, un OM deosebit... - Cristi Irimia..."



Purtând în suflet şi în minte imaginea mamei sale, scriitorul Dan Puric a susţinut o conferinţă în această seară la Casa de Cultură a Sindicatelor din Focşani, vorbind oamenilor despre demnitate, fără a-i da definiţia, după cum a ţinut să precizeze. Nu este inutil de amintit faptul că audienţa a fost impresionantă, cel puţin 200 de focşăneni stând în picioare aproape trei ore pentru a-l asculta, plus alte 800 pe scaune, într-o perioadă în care în sălile din România rareori vezi sute de spectatori care să prefere să nu urmărească din fotolii comode un spectacol, indiferent de natura lui. Se întâmplă des, însă, la conferinţele maestrului Dan Puric, cel care ştie mereu nu doar să “măture cărarea spre biserică”, ci şi să deschidă uşa bisericii.

Cele câteva sute de exemplare ale cărţii “Fii demn”, scrisă de Dan Puric, s-au epuizat în mai puţin de 30 de minute, iar la finalul întâlnirii cu vrâncenii scriitorul a dat peste 300 de autografe. Epuizat, dar fericit, astfel şi-a încheiat marele Dan Puric seara de la Focşani.

Prima pagină a cărţii “Fii demn”:

(Sursa: Vrancea Media)

22 aprilie 2012

Locuri de munca

(Sursa foto: Locuri de munca)

Mă întreb în ziua de astăzi când locurile de muncă sunt atât de greu de găsit, un nou proiect online în acest domeniu cât de bine venit este? Sunt mulţi care spun că deja sunt destule proiecte. Eu cred că se înşală. Ca şi în orice alt domeniu, piaţa trebuie să fie cât mai bogată în oferte şi totodată şanse pentru noi. La câte cereri de locuri de muncă sunt acum, eu cred că ar putea să se mai înfiinţeze multe altele pe lângă cele deja existente.
Un site în plus, oferte mai multe, şanse mai multe. Eu cred că orice astfel de site merită toată atenţia noastră. Şi a celor care avem un loc de muncă şi a celor care suntem în căutarea unui loc de muncă, dar şi a celor care doresc să angajeze.
Ca şi orice portal cu locuri de munca, Job Project urmăreşte aceleaşi scopuri, dar spun eu, sub o formă mult mai accesibilă şi serioasă. Pentru mine contează foarte mult punerea în pagină, accesibilitatea unui site, navigarea uşoară, nemaivorbind de ideea de responsabilitate faţă de ofertant şi cel care cere un loc de muncă. Cel mai mult contează să găseşti pe un portal nu doar informaţie ci şi seriozitate şi promptitudine... o firmă serioasă, atentă la nevoile clienţilor săi, care să ştie mereu să fie prezent printr-un sfat util sau o ofertă care să se muleze pe nevoile acestora.
Job Project, este un portal nou în branşă, dar este extrem de bine structurat.Am intrat de câteva ori pe acest site şi trebuie să recunosc că îmi place foarte, foarte mult din toate punctele de vedere: oferte bogate şi variate, structură, look, uşor de navigat, extrem de accesibil, chiar şi pentru cei care nu cunosc foarte bine utilizarea internetului. 
Eu îl recomand cu încredere tuturor celor care sunteţi în căutarea unui loc de munca, dar şi acelora care doriţi să angajaţi, iar celor de la Job Project, le doresc succese şi împliniri!


19 aprilie 2012

Bunicii şi pâinea vieţii...


Bancoş Dumitru şi Eugenia (Mitru şi jenica...)

Satul unde am crescut eu şi pe care mi-l amintesc ca şi "acasă" după ce am făcut ochi, nu este foarte departe de Oradea. La o aruncătură de băţ. Să tot fie vreo 45 de km din faţa blocului până în faţa porţii bunicii. Sau, mai bine spus, leagănul inimii mele, este doar la o aruncătură de suflet, deoarece şi acum, când spun seara..."ia ieşi tu şi zboară până acasă", sufletul meu zboară atât de lin...către satul micuţ de câmpie, unde am învăţat eu să umblu, să râd, să iubesc oamenii, să frământ pâinea, să îmi julesc genunchii şi să cad din copaci. Să zbor. Să cad şi să ştiu să mă ridic. Când îl trimit către casă, sufletul meu...mereu zboară. Mereu ajunge acolo. Oriunde ar fi, găseşte drumul atât de repede şi uşor! Chiar şi acum...sunt la 580 de km depărtare şi ajung la casa bunicii într-o clipită de suflet, într-o bătaie de inimă.
Îmi amintesc, că la ei era mereu cald. Niciodată, dar niciodată nu mi-a fost frig la bunica. Nici trist. Nici...teamă!!! A fost singurul loc unde niciodată nu mi-a fost teamă de nimeni şi nimic. Nu mi-a fost teamă să vorbesc, să cred, să îmi împlinesc, să gândesc, să fac prostii, să alerg, să mă caţăr, să cad, să iubesc! Ştiam că orice aş face, bunica şi bunicul vor găsi o învăţătură care să mă ajute leac la inimă. Şi, aşa era.
Mi-a fost mereu veselie şi zâmbet. Poveşti şi frumos. Îmi amintesc cum îmi bătea inima când intram cu maşina tatei în sat. Nebună! Cunoşteam fiecare casă. Fiecare om. Fiecare copac. Fiecare floare căţărătoare pe gardul vecinilor. Mereu deschideam gemul până jos, iar tata mereu spunea:
- O să te ia curentul fată! Iar te ia cu dureri de măsele!
Cui îi păsa de durere atunci? O scot dacă nu îmi dă pace şi basta. Cum să nu deschid eu geamul să strig la prietenii mei sau la nanele din sat să ştie lumea că am venit acasă?!
- Iaca Floare, o venit Ramona acasă! Fă cu mâna fată!
- Inde îi, Lină? Nu o văd!
- Nici nu trabă! Fă cu mâna şi ascultă că de auzit auzi!
Şi auzea că eu ţipam cât mă ţineau plămânii:
- Sărut'mâna nană Floareeee! Sărut'mâna nană Linăăă!
- Ţuce-te nana pe tine! Să ştii că ţ-or mai crescut florile celea pe care le-ai sădit data trecută. Am trecut pă acolo cu Floarea. Şi, vezi că o fătat vaca lu nan'ta Vioară!
Uite aşa, până ajungeam la bunica, eu ştiam toate celea pe care le pierdusem într-o săptămână. Ştiam cine a murit, cine s-a născut, cine s-a căsătorit, ce pui de animale au venit pe lume şi ai cui, cine e bolnav, cine e sănătos...spre disperarea tatei care mereu dădea din cap:
- Doamne femeie, fata asta mă omoară cu zile. Nu se face ea fată de oraş cât îs eu popă!
- popă nu o să fii veci. Asta e clar! Se bucură, măi Nelule...Aici e lumea ei, spunea mama zâmbindu-mi senin.
- Femei! Toate sunteţi la fel, spunea tata, care de altfel se bucura şi el că mergea în sat, doar că băieţii mari nu au voie să pară plângăcioşi.
În dreptul bisericii începeam să ştiu că am ajuns acasă. Mereu îl auzeam pe Rio lătrând deşi era la vreo juma de km depărtare. Atunci, era momentul în care bunicul afla că noi venim în sat şi, şontic, şontic, trăgând piciorul lui semiparalizat după el se grăbea la poartă. O deschidea larg şi stătea sprijinit lângă ea. Dar eu ştiu că inima lui era şi mai larg deschisă şi dacă ar fi putut şi-ar fi deschis pieptul în două să intrăm până în adâncul lui.
Bunica îşi aranja baticul, sufleca mânecile de la rochie şi începea să şi le frece pe sub şurţă emoţionată.
- Se văd Mitrule?
- Jenică, de unde să ştiu eu? Uiţi că nu văd? De abia ce zăresc conturul lor când se dau jos. Vin ei!
Bunicul a avut o viaţă grea. Era maramureşan. Din Asuajul de Jos. Om din inima tradiţiilor şi a oamenilor buni. De la 11 ani lucrase. Oriunde. Ca să îşi ajute părinţii şi să poată să termine şcoala. A făcut liceul tot. Apoi, l-au prins cu arcanul în armată la unguri. El a stat cât a stat şi a fugit înapoi acasă în armata română. Între timp l-a prins războiul. Acolo, una dintre întâmplările care m-au emoţionat a fost aceea când el şi prietenul lui bun au fost prinşi în tranşee sub un val mare de pământ. Ghiţă a murit lângă el, iar el nici să îl plângă nu a putut. I s-ar fi terminat aerul. A stat acolo trei zile, până l-au descoperit degerat nişte soldaţi ruşi şi l-au băgat în lagăr. Aşa îi degerase picioarele şi învăţase să trăiască doar din vise şi poveşti pe care el derula în mintea lui să nu înnebunească. Războiul se terminase, ruşii le deschise porţile, dar el a stat acolo încă vreo două zile. Se gândea că îşi râd de ei ca şi atunci când îi înfometa şi, după ce deveneau ca şi animalele de flămânzi le arunca varză cu viermi peste gard. Unii mâncau până crăpau. Bunicul învăţase însă să fie înţelept. Rodea mereu ceva. Şi-a ros bocancii prima dată. Rupea câte o bucăţică şi o ronţăia ca să dea stomacului de lucru. Să nu simtă foamea. Apoi, a venit şi el acasă. A nimerit când ai lui îi puneau parastasul de doi ani. Nu i-a lăsat nici să îl îmbrăţişeze până nu a făcut o baie, nu s-a primenit şi nu s-a bărbierit pe cap să nu îi umple de păduchi. Apoi, s-a bucurat de ei. Şi ei de el. A intrat în miliţie şi s-a însurat, dar viaţa nu a fost uşoară cu el. A paralizat total însă, bunica i-a fost alături mereu. Om puternic şi cu voinţă, bunicul s-a sprijinit pe blândeţea, răbdarea şi iubirea bunicii şi aşa, a reuşit să îşi revină. Totuşi, degerăturile picioarelor îl făceau uneori să se trezească urlând de durere. Ca să nu facă asta...de teamă să nu ne trezească, bunicul strângea mereu ceva între dinţi. Îmi amintesc numai cum îi curgeau lacrimile şi cum mă ardea pe mine în suflet. Apoi, i-a slăbit vederea. A pierdut vederea total la un ochi în urma unei operaţii nereuşite a unui medic beat şi iresponsabil. Al doilea se înceţoşase de albeaţă. Nu mai vedea mai nimic. Când îi era dor mă lua alături şi mă contura cu mâinile lui mari, blânde şi atât de dragi. Apoi zâmbea.
- Aşa, acum că te-am văzut, mi-a mai trecut dorul. Şi mă săruta peste tot cu atâta dragoste încât mă topeam toată de dragul lui.
- Ioii, Mitrule îi răspunse bunica...proastă mai sunt!
- Nu proastă femeie, eşti emoţionată că îţi vine fata acasă!
Şi aşa era. Nici nu apuca tata să oprească maşina că ea se agăţa de mânerul de la uşă şi mă pupa pe geamul maşinii. Când maşina se oprea ieşeam şi direct în braţele ei mă aruncam. Doamneeeee!!! Doamne, câtă linişte şi căldură. Câtă dragoste şi dor. Cât îmi lipsesc ele acum. Braţele ei. Pieptul ei în care inima bătea toată numai eu. Cum aş mai căuta eu răspunsurile mele acolo. Mereu le găseam.
Când ne alinam dorul una de alta, îmi ridica faţa către ea, mă mângâia pe creştet şi mă săruta pe frunte.
- Da mare şi frumoasă te faci, draga mea! Tot prinţesă, tot zânuţă!
Şi eu râdeam. Apoi, după ce îi sărutam mâinile alergam la bunu. Cum mă mai aştepta!!! Mă strângea lângă el până în suflet. Şi cum îmi mai amintesc mirosul bunicului, zâmbetul şi cum i se lumina chipul. Iubirea. Emana iubire prin toţi porii lui de om încercat şi bun.
- Offf, bunule...da dor mi-a mai fost de matale!
- Aici sunt, draga mea, aici! Cum să îţi fie? Da inima ta ce a păzit fata mea? Nu ţi-a spus poveşti seara în locul meu? Doar, eu sunt acolo...ai uitat?
- Nu, bunicule, nu am uitat...doar că uneori când îmi spunea poveşti parcă nu aveam aer de dor...
Şi bunicul mă mângâia pe creştet şi plângea sărutându-mă pe mine...lumina lui.
- Ce mă fac eu cu aerul ăla al tău?
- Nimic bunule...Acum am destul!
Şi aveam. Că nu intra mai frumos aerul în mine decât atunci, când respiram în preajma lor. Când îi respiram pe ei.
Îmi amintesc apoi, o zi în care eu şi buna frământam pâine şi bunica mi-a spus:
- Vezi fata bunichii? Aşa e şi în viaţă...
- Cum adică, bunică?
- Păi, cum să îţi spun eu?
- Bine ar fi să începi să îi spui în româneşte, că e destul de înţeleaptă să te înţeleagă! îi spuse bunicul care iubea să o tachineze
- Măi, Mitrule...nu mă fă tu pe mine să împroşc cu ceva dialecte româneşti către tine acuma!
Bunicul pufni în râs. Eu la fel. Bunica zâmbea şi ea, apoi, îmi spuse iar:
- Viaţa e ca şi pâinea aia rumenă pe care o scoatem noi din cuptor, draga mea, numai că, până să o scoatem din cuptor trebuie să lucrăm la ea, să o frământăm bine, ca să iasă şi lucrurile în viaţă bine...mă înţelegi tu pe mine, draga mea?
- Cred că da...Ca să fie bună, trebuie să aştept ca şi după pita ta până o scoţi din cuptor!
- Ha!!! exclamă bunul din cameră bucuros de odrasla lui. Ţi-am spus eu că e înţeleaptă, femeie!
- Normal, că e...am frământat-o şi pe ea bine, zâmbi bunica iarăşi sărutându-mă pe frunte!
- Bunică, să ştii însă că nu înţeleg un lucru! Cum văd eu că e frământată bine viaţa? Cu aluatul e mai uşor...Ştii când e frământat că se ia de pe mâini şi face bulbuci!
Bunica oftă şi spuse:
- Nici să frămânţi aluatul ista n-i uşor! Aşa şi în viaţă. Nu-i uşor să vezi când ceva e gata au ba, dar, de regulă, aşa se petrece şi acolo. Când ceva e gata şi e numa bun de început...se ia de pe mâini...se face singur, iar inima ta se umple de bucurie...adică de bulbuci. Inima, Ramonă...aia e răspunsul! Acum, înţelegi?
- Înţeleg bunică...doar că tot spun că e mai uşor să faci pită decât să frămânţi în viaţă!
Bunicii începuseră să râdă, dar căzură de acord cu mine:
- Aşa e..., dar în amândouă cazurile cel mai frumos este când muşti din pita rumenită!
Şi bunica îmi puse cu degetul aluat pe vârful nasului, iar bunicul mi-l curăţă ca de obicei.
În ziua aceea, pâinea a avut cel mai bun gust din toate pâinile mâncate până atunci!

Aşa şi acum...bunică, bunicule... De când aţi plecat...şi viaţa mea e cu susul în jos. Inima nu mai are punct de reper. Nu mai are Atlaşii care o ţineau pe umeri! De ani de zile rătăcesc fără casa mea. Știți voi, locul acela pe care mi l-am dorit mereu aşa cum l-am găsit la voi. O casă plină de înţelegere, căldură, respect, iubire, frumuseţe, veselie şi statornicie. Oricine, oriunde mergea ştiam că se întoarce. Era locul acela unde nimeni nu era lăsat în urmă, unde nimeni nu era părăsit sau uitat!


De la o vreme însă...am şi eu o astfel de casă. În sufletul meu. Numai că rândunelul meu, acum pune rămurele la cuibul inimii mele. Poate într-o zi, va exista streaşină sănătoasă şi pentru noi, aşa cum spuneai matale. Poate. Important e bunica mea că am găsit-o și înțeleg că undeva, există el. Că poate cândva, ne vom împlini! 

De când aţi plecat, am tot pus făină, sare, apă şi drojdie în viaţa mea, dar nu am reuşit nici un aluat. Nu am avut parte de pâine rumenită şi rotundă. Doar de aşteptarea aia...dacă, dacă o ieşi totuşi ceva bun şi frumos din cuptor! A fost cum ai spus matale...când pâinea s-a frământat bine, aluatul s-a luat singur de pe mâini, iar " ...inima ta se umple de bucurie...adică de bulbuci.". Şi am ştiut! Am ştiut că în sfârşit, din cuptorul acesta frumos al vieţii, va ieşi într-o zi şi omul meu bun şi drag ca o pâine caldă...

Vă mulţumesc că aţi pus aluat bun în inima mea din inima voastră, m-aţi dospit cu dragoste, m-aţi rotunjit cu grijă şi linişte şi, când am fost numai bine crescută...m-aţi lăsat în lume oamenilor să îi dau pe ei şi pe mine mai departe, aşa cum am fost învăţată!

Vă mulţumesc că de acolo de unde sunteţi mă vegheaţi încă atât de frumos şi îmi mai ţineţi inima în palme ca să îi fie bine şi cald!

Viaţa mea a devenit rotundă...



"..Am câteva imagini şi cred că aş putea concura cu foarte mulţi la acest capitol, dar sunt din ce în ce mai convinsă de faptul că-mi lipseşte imaginea fundamentală din această viaţă...

Imaginea aceea care te schimbă, sau schimbă ceva în tine pentru totdeauna!"

Viaţa mea a devenit rotundă. Am tot ce un om îşi poate dori. Am găsit în sfârşit şi...imaginea aceea "care te schimbă, sau schimbă ceva în tine pentru totdeauna!". Pot să spun astfel că sunt un om chiar binecuvântat. Unii caută o viaţă şi alte vieţi şi nu găsesc imaginea...minunea. Însă, aici intervine omenescul iremediabil. Cel care nu ne lasă să ne bucurăm în întregime. Dacă am face-o am fi indisutabil îngeri. Îngerii nu au temeri! Oamenii au. Acum, că ştiu cum arată, cum se simte, cum transformă totul în căldură, lumină, minune...mi-e atât de teamă încât îmi tremură sufletul! Nu mi-e teamă de suferinţă. Cu ea m-am obişnuit ca şi cu sângele sub piele. Mi-e teamă că nu voi reuşi să fiu măcar o clipă parte a acestei imagini. Şi, poate tocmai acest fapt face diferenţa. Una atât de mare încât a adunat toate piesele vieţii mele rotunjind-o din drag de tine.

Nu sunt o femeie atât de diferită. Poate doar prin tine..



Nu sunt întotdeauna puternică. Uneori şi când sunt, doar par. Nu sunt întotdeauna plină de zâmbet. Uneori sunt plină de întrebări. De căderi. Nu sunt o femeie atât de diferită. Poate doar prin tine :) am devenit o femeie îmbrăcată într-o culoare unică şi frumoasă. Sunt o femeie care e mai mult copil. Căruia îi place să fie ţinută în braţe. Să ştie că acolo e locul ei, pentru că acolo se potriveşte ea cel mai bine...în braţele acelea! Sunt o femeie care vrea să fie privită şi să ştie că în ochii aceia este cea mai frumoasă. Sunt o femeie cu dor de tine. Sunt o femeie care te poartă adânc în ea peste tot şi care doar seara, te scoate alături ca să adormă lângă tine. Sunt o femeie care uneori plânge din senin. Care râde din senin. Dar care...ştie! Dincolo de toate tăcerile. De toate cele care aşa trebuie să fie acum...Dincolo de toate nespusele...ştie că sufletul ei este plin. Plin de lumină. Plin de căldură. Plin de...tine! Şi mai ştie ceva...că inima simte şi nerostitele. De aceea, tu iartă-mi slăbiciunea de fi prea femeie uneori şi calcă apăsat şi frumos pe calea ce ţi-o doreşti. Sunt şi eu acolo. Doar că uneori, când îmi şchioapătă sufletul...rămân în urmă. Nu să plâng. Nu să mă plâng. Doar să te privesc cât de frumos şi drept ştii tu să păşeşti! Eu...ştiu. Inima mea ştie. Cuvintele vor mângâia când va fi să fie, iar eu voi fi cel mai fericit om să dansez cu tine alături...dragul meu!

Ramonă, mai repede o să văd cum dă Dumnezeu o ploaie cu ouă, decât să le văd aduse de tine!

 (Sursa foto: Andrei Brănişteanu)

Era într-o sâmbătă dimineaţa. Zăpada sticlea afară frumos, Rio lătra a nebun, Tigrişor era tolănit la picioarele mele, bunica robotea prin casă ca de obicei murmurând, iar din camera de alături se simţea mirosul de Mărăşeşti. Mi-am scos nasul de sub duna de pene mare şi călduroasă şi, am stat aşa câteva minute bune. Vorba bunicii..."numa ochii ţi se văd de sub dună şi lucesc, de parcă ar fi două steluţe puse pe şotii". Am zâmbit. Bunica s-a oprit din murmurat şi i-a spus bunicului tare să o aud:
- Mitrule, ţie nu ţi s-a făcut brusc foame de un nas de prunc răzgâiat? Că pe mine m-a luat cu durere de stomac.
Bunicul începu să râdă şi răspunse:
- Jenică, eu mă las păgubaş zău aşa. Cine ştie ce boală de aia piticească o să te ia.
Eu mi-am băgat capul sub dună şi am început să râd.
Bunica, neştiindu-ne nouă poveştile se încruntă.
- Ce boală piticească măi Mitrule? Ori tu deja te-ai dat la nasul ei şi ai păţit ceva?!
- Măi Jenică, dacă ronţăieşti un nas de prunc, s-ar putea să îţi crească unul în plus sau în loc de batic o să îţi crească o frunză de brusture. Ia gândeşte-te şi tu...cum o să araţi. Un butoiaş cu frunze!
Bunica îşi făcu semnul crucii şi începu să râdă.
- Io cred că tu ai deja frunze Mitrule! de când s-o născut copila asta, numa nerozii vorbeşti. Te pomeneşti că numa acum se văd efectele războiului.
- Poate Jenică, poate! Mă rog numa să nu strănut vreun obuz!
- Ohohooo!!! Numa unul? La cât pufăieşti toată ziua, eu cred că au rămas ruşii fără muniţie în război...
Bunicul râse. Bunica se aşeză pe pat lângă mine şi mă privi. Mă sărută pe frunte şi mă îmbrăţişă.
- Apăi fata bunicii...cu tine omul nu poate sta nici liniştit, nici trist în casă. Parcă eşti toată numa lumină. Toată. Şi începu să mă gâdile sărutându-mă de zeci de ori. Peste tot. Pe obraji, pe ochi, pe frunte, pe mâini, pe gură, picioarele. Toată. Toată. Apoi, ridicându-se spuse:
- Acum, ar trebui să am vreo sută de mâini, de nasuri, de funduri, de guri, cu boala voastră piticească la cât te-am pupat.
Am sărit în gâtul ei şi am stat aşa atârnată o vreme cu capul pe pieptul ei. Acolo locuia liniştea mea. La pieptul ei. Nicăieri, niciodată nu am găsit atâta linişte.
M-am îmbrăcat, m-am spălat şi ne-am pus cu toţii să mâncăm. Tigrişor se gudura la picioarele noastre aşteptând câte o bucăţică de mâncare de la mine, iar Rio nu mai dădea Dumnezeu să se oprească din lătrat.
- Ferească Dumnezeu, da câinele ăsta e în stare să rupă lanţul dacă nu mergi la el când te trezeşti. Parcă te simte.
Bunul râse.
- Da ba bine că nu o simte! Sigur că ştie că s-a trezit flebeţea lui. Eu cred că ar mânca pe oricine dacă ar ridica mâna la ea.
Am râs şi am ieşit la blănosul meu să îi duc nişte oase şi să îi dau bineţe. Când m-a văzut sărea în toate părţile. M-am grăbit la el şi după ce l-am lăsat să sară pe mine de câteva ori, să mă alinte în felul lui, iar eu în al meu, am stat cu el să îşi pape oasele. Dacă plecam de acolo, nici că le mai atingea.
Bunica ieşi în tărnaţ (pridvor) şi strigă apoi la mine:
- Măi Ramonă, după ce termină cânele de mâncat, ia meri până la nană-ta Vetă după nişte oauă, că vreu să mă pun să frământ nişte cozonac.
Cum nu i-am răspuns, mă întrebă iar:
- Auzitu-m-ai fată, ori vorbesc singură?
- Te-am auzit, i-am răspuns eu râzând înapoi. Merg imediat.
În timp ce aşteptam eu ca Rio să dea gata oasele, aud pe uliţă nişte voci vesele şi gălăgioase. Păreau mulţi. I-am şoptit lui Rio:
- Ia roade singur o ţâră, că vin minteni!
Rio se uită lung la mine pe sub gene, mârâi plângăcios ca şi cum deja ştia ce va urma, dar continuă să roadă oasele spre bucuria mea.
Am alergat la gard şi urcându-mă pe oala mea de străjer pe care bunicul o puse lângă gard ca să mă pot eu "holba" la cine trece uneori pe uliţă, am strigat:
- Unde mergeţi măi?
Prietenii şi prietenele mele erau înarmaţo cu sănii, cu bâte, cu nişte mingi şi te mai miri ce. După ce Dinu îmi plasă un bulgăre sub bărbie în poartă de se scuturară scândurile sub mine, iar eu am ţipat la el de până la vreo zece case mă auziră, îmi răspunseră:
- Merem la vale! O îngheţat şi vrem să ne jucăm hochei de pe sănii!
Habar nu aveam eu ce idei nebune aveau ei în cap şi cum se practicau ele, dar părea interesant, mai ales că era la vale şi pe sănii. Aşa că, le-am spus:
- Io tre să mărg la nană vetă după oauă, apoi viu şi eu!
- Dă sania ta să o ducem noi nante, spuse Dinu râzând în timp ce mai pregătea un bulgăr.
- Imediat, replicai eu nu înainte de a-i plasa vreo doi bulgări fulger în căciulă.
Băieţii începură să râdă.
- Ţ-o făcut-o! Chiar eram curioşi când ţi-o întoarce!
Dinu bombăni:
- Ţi-o făcut-o, ţi-o făcut-o! Las că iese ea...
- Hahaha, daaa chiar îs curioasă ce o să îi faci, spuse prietena mea Amalia râzând. Iar mergi vânăt la mamă-ta.
Prima dată ezită încruntat, dar apoi râse. Dinu nu ştia să poarte pică.
- Da măi, ce mi-a dat una atunci la gleznă. O săptămână m-a durut.
Au râs toţi. Eram tare băieţoasă. Cât era ziulica de lungă eram pe huiuba (imaş) din capătul satului şi jucam fottbal sau alergata cu ei, în timp ce păzeam care ce. Eu gâştele, unii oile, alţii soarele pe cer, cum spunea buna.
Am ieşit repede în stradă cu sania, încotoşmănată ca vai de mine şi am pornit la drum. La poarta lui nană Vetă le-am spus să mă aştepte puţin. Am intrat şi am strigat-o pe femeie:
- Nană Vetăăăă! Nanăăă Vetăăă!
După câteva minute apare şi femeia din casă cu ochii de abia mijiţi de somn şi nedumerită.
- Da ce-i Ramonă, de strigi aşa?
- Apăi io nu strig aşa, matale nu auzi bine! Am crezut că nici nu eşti în casă.
Nană Vetă începu să râdă cu lacrimi.
- Ptiuuu, bată-te binele fată, da cum le spui tu aşa pe toate. Doamne, Doamne. Noa, zî, după ce te-a tremes bună-ta?
- După oauă! Da nu mi-o zîs câte. bag samă că tre să ştii matale. Ea vrea să facă nişte cozonaci.
- Apoi, îi dau vreo zece. Nu am mai multe. Şi, intră în casă după ouă. Veni cu ele într-o punguliţă şi, după ce mi le dădu, scoase din jeb vreo trei bomboane.
- Na, ia nişte camfore de astea că tare îs bune.
Le-am luat şi el-am băgat în jeb şi eu mulţumindu-i frumos:
- Mulţam, nană Vetă! O să îţi aduc şi eu de alea de fructe, acrişoare cum îţi plac matale.
- Adă, adă sufletă, că numa tu ce îmi aduci bomboane şi ciocolată.
După ce făcui afacerea, m-am grăbit la prietenii şi prietenele mele. Luată cu săniuşul, camforele şi alte celea, m-am trezit la vale, în loc să merg să duc ouăle. După câteva minute de gândire profundă, am ajuns la concluzia că dacă or sta îngropate în zăpadă câteva ore bune nici nu s-or strica şi nici cozonacii nu or ieşi din albie până viu eu.
Şi, săniuş ne făcurăm. Ne-am săniat pe vale în jos, ne-am jucat hochei, ne-am bulgărit şi am uitat de ouă.
Acasă, bunica aşteptă cât aşteptă, apoi începu să se învârtă prin casă:
- Mitrule, asta o uitat de ouă. Cine ştie ce pozne mai face. Şi ouă ca ouă, da cred că toată e îngheţată. Uite cât e oara şi ea nu mai vine.
Bunicul calm, îi spuse:
- Tu numa de inimă o să mori Jenică să ştii. parcă nu o cunoşti. Cine ştie ce cap mai sparge. Tu nu de ea tre să îţi faci grije femeie, ci de ăia d elângă ea.
- Ferească sfântul măi omule da nu eşti normal! Nu îmi ajung mie grijile, amu trebuie să mă mai gândesc şi la alţii.
Bunul începu să râdă.
- Noa, până la urmă femeie, nu am adus obuz din Rusia, dar avem o grenadă pe cinste.
Bunica se uită lung la el şi izbucni şi ea în râs.
- Doamne, Mitrule...da obloană îi treaba şi cu tine!
Ieşi şi începu să mă strige. Numa că, nu avea cine să o audă.
Între timp, poate treaba s-ar mai fi lungit, da în timp ce ne alergam noi ca apucaţii pe gheaţă, gheaţa se crăpă şi Ama căzu în apă. Numa capul i se mai vedea. Panicaţi începurăm să ţipăm. Noroc cu Rio care ne auzi şi rupând lanţul alergă la noi. O apucă pe Ama de guler şi o trase afară, că după noi, acolo rămânea. O urcarăm pe sanie şi haida înapoi în sat. Noroc că stătea în capătul satului la a doua casă şi o plasarăm degrabă la ai ei care o şi chelfăniră zdravăn.
- Numa săniuş şi hochei îţi dăm noi şie, se auzea din curte.
Atunci, am realizat eu că exista o vagă, dar sigură probabilitate să se audă şi din curtea mea la fel. Ouăle. Am făcut stânga împrejur şi înapoi după ouă. Toate ca toate, dar nu mai găseam unde le îngropasem. Eu agitată, Rio agitat că eram eu agitată şi după o horă bună, am descoperit ouăle. După sunet. Şi bunica pe mine. Probabil tot după sunet că ţipam disperată: "Riooo caută ouăle! Caută ouăle băiatule...", iar el căuta. Să sară pe mine, să mă tragă de mânecă. Ce ouă? El era sătul. Und emai pui că fusese şi eroul zilei.
Când mă văzu bunica, deşi roşie de supărare la faţă, efectul a fost că s-a aşezat pe sanie şi a început să râdă cu lacrimi. Nu mai putea nici vorbi, nici respira. Cred că a stat aşa vreo jumătate de oră. Spunea doar:
- Ramonă...şi iar râdea ca o apucată. Nu putea nici să vorbească. Când o mai lăsă râsul plânsul de la un timp, spuse doar atât:
- Ramonă, mai repede o să văd cum dă Dumnezeu o ploaie cu ouă, decât să le văd aduse de tine! Hai acasă fată că se răcesc cozonacii.
Seara, înainte să adorm, o auzeam râzând singură prin casă în timp ce se pieptăna şi povestindu-i la bunicul cum mă găsise la vale căutând ouăle prin zăpadă. Apoi, curioasă mă întrebă:
- Toate ca toate, da de ce le-ai băgat fată în zăpadă?
- M-am gândit să nu se strice am spus eu râzând. Da tot s-or stricat. Data viitoare le agaţ în copacul de lângă vale. Acolo le văd cu siguranţă!
Vreau să spun că atâta le-a trebuit. Şi mie. Nu am mai adormit decât înspre ziuă. Bunicul mai avea un pic şi dădea în astm repetând: "Ţi-o trebuit ţie să o întrebi de ce le-a băgat în zăpadă!!!".
Bunica de pe acum nemaiputând nici să vorbească de la atâta râs îi spuse:
- Lasă Mitrule, că acum ştim măcar că tot la vale o găsim împodobind copacul cu ouă!
Şi, aşa trecu o zi dintr-o iarnă când eu să tot fi avut vreo 8-9 ani :). Aşa erau mai toate. Fericite, senine şi pline de bucurii.

18 aprilie 2012

seara pe care o strâng la piept ca pe o poveste

o să te culeg din luna gândurilor mele
şi am să-ţi dau drumul
o dată pentru totdeauna

să nu te opreşti
sunt doar o femeie
o femeie oarecare
am vise, am deziluzii,
nu sunt o constantă
sunt un val
de obicei îmi place să mă prostesc asemeni unui copil
să mănânc îngheţată
şi să umblu desculţă prin iarbă,
prin nori
câteodată stau pe gânduri, alteori fac planuri
uneori reuşesc,
alteori nici măcar nu mă apropii de ceea ce îmi doresc a fi,
dar iubesc,
zâmbesc,
rămân
îmi place să dansez,
închid ochii, mă învârt şi râd
în inima mea sunt ritmuri
nici eu nu ştiu câteodată paşii, dar dansez
iau luna în braţe şi plutesc cu ea
cu ea şi cu noaptea

oamenii mă privesc şi mă văd o visătoare
alteori mă văd ca pe un semn ocolitor
cei mai mulţi se uită în ochii mei ca într-o oglindă
şi pleacă

să nu te opreşti
pleacă
sunt doar o femeie copil
eu pot trăi doar cu visele mele
şi seara pe care o strâng la piept ca pe o poveste

e linişte acum,
adorm...

nu ştiu altceva decât să te iubesc...



Am să-mi aşez obrazul în palma ta şi am să te privesc
prima şi ultima mea mare
nici nu îmi pasă de mă vei înneca sau mă vei iubi
am să mă arunc în tine din nou şi din nou
pentru că nu ştiu altceva
decât să te iubesc...

Somn liniştit...Vei dansa măcar o dată cu mine?...

17 aprilie 2012

Stefan Stan, duce artistul la un alt nivel...

(Sursa foto: Ştefan)


Pe 27 septembrie 2011, începuse concursul Vocea României. Toţi au avut candidaţi preferaţi. Toţi ne-am regăsit în vocea şi sufletul cuiva. Unii, am simţit de prima dată că vocea noastră este cea care va câştiga, pentru că el, rezona cu fiecare notă muzicală în sufletul nostru...de parcă ar fi fost acolo de când este lumea. Am regăsit în ele culori, emoţii, un suflet plin de încredere, dăruire, entruziasm, un om exuberant care radia de bucurie când...cânta oamenilor! Ochii lui sclipeau pe fiecare vers, iar la sfârşit făcea reverenţe...mulţumind în cel mai frumos şi cu bun simţ mod posibil celor care îl susţineau şi apreciau. L-au contestat mulţi şi atunci. Unii, susţin că nu el a meritat să fie Vocea. Eu cred din tot sufletul că deşi au fost multe voci frumoase, mulţi tineri talentaţi, Stefan Stan a meritat şi merită cu adevărat să fie vocea care ne reprezintă. Mă regăsesc în muzica lui. Plutesc pe muzica lui. Zâmbesc pe muzica lui. Şi mă bucur ori de câte ori îl aud cântând. Este un amalgam fericit de voci mari. În el sunt adunaţi toţi anii muzicali...din 30 până în prezent. Reuşeşte ca nimeni altul să readucă muzica din trecut în prezent şi din prezent în trecut. O alintă. O dansează. O învie frumos. Toate celebrităţile muzicale, ale tuturor timpurilor au cântat coverurile altora, dar el aduce muzica la un alt nivel. Chiar şi aceste coveruri. Ştefan, nu face altceva decât să ducă această impresionantă ştachetă mai departe. El este încă o voce exepţională pe partitura celor mai bune voci ale tuturor timpurilor! Cei care au iubit muzica şi o iubesc nu au decât de câştigat. Să auzi o melodie interpretată de atâtea voci celebre şi deosebite nu poate fi decât un privilegiu, iar când la acestea se adaugă vocea cea mai îndrăgită de tine, nu poate fi decât o fericire! O încântare. Un vis împlinit. O mare, mare bucurie! De când s-a terminat concursul, Ştefan nu a făcut altceva decât să îşi urmeze visul său şi să le împlinească pe ale noastre. Ale celor care l-am susţinut, ale fanilor şi ale unor copii care au avut nevoie ca el să le fie aproape. S-a dovedit a fi nu doar un artist deosebit de talentat ci şi un om deosebit de sensibil şi plin de atitudine. Pe când alţii stăteau în case ascunşi de ger şi nămeţi ce ţineau oamenii prizonieri în propriile case şi suflete, el, a fost alături de oameni...A pus mâna pe lopată, a împărţit speranţă, pâine şi zâmbete. Le-a fost oamenilor când a trebuit să le fie! Apoi, a alergat în sala de repetiţii, ca să nu îi uite nici pe cei care îl aşteptau la diverse evenimente pentru a se bucura de prezenţa lui carismatică şi plină de seninătate. Când considera că repetase îndeajuns pentru eveniment, lucra la album. Şi, printre picături de clipe, participa la evenimente radio, media şi televizate. A cântat orice gen muzical şi a făcut-o cu drag şi plăcere. Chiar şi dacă a fost muzică populară, iar el a avut emoţii. A emanat strălucire! Asta e Vocea României. Omul care nu se teme să schimbe ritmul, să greşească şi să înveţe din greşeli. Să dorească să exceleze şi să devină un artist complet, iubit şi renumit! Nici nu se putea o altfel de Voce! Astfel, urmărindu-i întreaga activitate, nu pot decât să mă bucur pentru omul şi artistul Stan Stefan! Este printre puţinele persoane care după câştigarea unui astfel de spectacol a devenit atât de mediatizat şi iubit de oameni şi presă deopotrivă! Toţi se bucură să îl aibă în preajmă deoarece este o persoană fără inhibiţii, deschisă, veselă, zâmbitoare şi de la care poţi lua multe lecţii de viaţă. Uneori, poţi învăţa să zbori şi să speri alături de el! Are acest dar...să te ia de mână şi să îţi arate că nimic nu e imposibil dacă iubeşti şi crezi în ceea ce faci!

Hristos a Înviat, Ştefan şi...mult succes în continuare!

Pentru cei care nu ştiţi, Ştefan este invitata la Master Chief: DETALII AICI!
Cei care aţi ratat emisiunea de la Kanal D şi duetul lui cu Niculina Stoican: VIDEO AICI!

eşti casa mea în care mă înfăşor

 

(Sursa foto: internet)

dintr-o anume zi, pe care cred că până şi Dumnezeu a numărat-o
pe degete,
tu, eşti lumina mea, pe care o port în suflet fereastră către lumi
nebănuite
tu, eşti singura mare în care îmi doresc să mă arunc fără să vreau să fiu salvată
decât de privirea ta dimineaţa, de privirea ta seara, de privirea ta
tuturor zilelor mele
atât de calde de tine încât din mine nu mai vor să plece păsările surâsului, niciunde
tu, eşti aerul pe care inima mea îl respiră când păşeşti înăuntrul ei adiere ca nici o alta
atât de blândă, încât în mine nu mai sunt decât plutiri ce mă duc
mereu ţie
tu, dintr-o anume zi, pe care cred că până şi Dumnezeu a numărat-o pe degete,
eşti casa mea în care mă înfăşor ca într-o rugăciune...mâinile tale,
mie, rozar
pentru totdeauna!




construiesc mii de vise în care mă zidesc



uneori, când afară e rece de plâng câinii,
închid ochii şi te conturez probabil aşa cum nimeni
nu a făcut-o
surâzând. frunte în frunte. mâinile ni se iubesc gemene
una în alta
buzele respiră împreună la distanţă de-un suflet,
tu,
tu zâmbeşti,
eu mă topesc încet, inima o ia razna,
parcă s-ar afla în mijlocul unui tango a lui Evoria
alunecând pe degetele unei luni purpurii,
aproape de pleoapele mele
în timp ce-mi aşezi o şuviţă de păr după ureche
îmi spui ceva
lumile mele, aerul, sângele se destramă
le înfăşori după fiecare notă, după fiecare cuvânt,
iar eu îmi sunt cum nu mi-am fost vreodată
poate nici nu ştii, poate nu vei afla
cum doar existând
îmi faci apele inimii să vibreze: cintezele se iubesc
în cuibul de sub sânul meu stâng,
iar mâna mea dreaptă le simte când adorme
peste visul cu tine,
iubite

fără tine, aerul intră doar când închid ochii
eu doar, construiesc mii de vise în care mă zidesc
pe dinăuntru şi rămân vie

16 aprilie 2012

Gânduri frânturi... - mă zidesc precum Ana lui Manole

(Sursa foto: internet)


Dintre toate cele lumeşti, cel mai bine am învăţat să...tac. Să tac când plâng. Să tac când urlu. Să tac când zâmbesc. Să tac când sunt fericită. Să tac când iubesc. Şi să mă las tăcută. De parcă numele meu nu ar fi alcătuit din litere. De parcă în ochii mei nu s-ar regăsi nimeni într-atât încât să simtă să ţipe de bucurie. De parcă de inima mea nu s-ar simţi iubit nimeni într-atât încât să vrea să mă deseneze pe cer. De parcă eu nu aş fi alcătuită din carne şi emoţii să mă las cutremurată de un suflet care să vrea mă strige ca pe prima şi ultima literă din alfabetul inimii sale. Şi aşa...am învăţat eu să nu mai sper cuvinte ce nu vor fi rostite vreodată. Am să încep să învăţ să fiu o piatră pe care doar o iei să o arunci mai departe apelor. În cădere...pietrele "curg"...şi tac. Şi rămân. Oriunde le pui. Ţie. Devin albie. Devin potecă. Devin munte. M-am născut să mor în tine ca şi Ana lui Manole. Zideşte-mă de vrei în tăceri, dar de va fi să pleci bate-mi inima în ţăruşe să nu te urlu ca lupii în toate nopţile cu lună plină şi să zbor peste tot pământul de dorul tău!

am obosit să mă târăsc peste tot pământul şi cerul roşu
îmi sare inima din loc
probabil eu am înnecat visele albastre sub gene grele
şi iar m-am strivit
între mine şi tine
ce folos? învăţ să mor fără de rost,
fără de rost
uitată-n cuib de cuc

am atârnată de suflet o piatră de moară
şi mă scufund

Gânduri frânturi III...



Ieri a plouat. A plouat şi astăzi, doar că azi, la un moment dat în fereastră a bătut o rază stingheră, dar senină de soare. M-am bucurat de ea ca şi un copil. Am deschis larg fereastra sufletului meu şi i-am dat voie să intre înăuntru cu tot ceea ce este şi înseamnă el. Fără pic de teamă. Apoi, m-am închis în visele mele şi am zâmbit toată ziua singură. Mereu. Zâmbesc mereu de la o vreme. Soarele meu ştie de ce. Şi e de ajuns. De aceea, uneori apare şi străluceşte aşa cum doar el ştie. Atât de simplu. Atât de natural. Atât de firesc. Atât de...frumos. Cum îmi mai bate inima când îl văd acolo...pe cerul viselor mele. Uneori îi iau razele în căuşul palmelor mele şi îmi pun obrazul alături. Sunt clipe de alint. Clipe de fericire. Apoi, am luat-o pe Augu şi am mers până la casă. Să culegem zambile. Am luat câteva şi în zâmbetul meu. Să i le dăruiesc lui. Pentru că îmi este un câmp de flori peste suflet, iar eu am să îi mulţumesc în fiecare zi pentru asta, până la capătul capătului...Acum, iar plouă. Doar în mine a rămas senin. Şi miresme de flori. De vise. De tine. Însă...mi-e dor. Mi-e dor de firescul meu atât de nefiresc...:)!

Gânduri frânturi II...

  
(Sursa foto: internet)
 
În lumea aceasta întortocheată, plină de tristeţe, de oboseală, de uitare...mereu grăbită în pas alert către lucruri ce ne îndepărtează unii de alţii, ne despart, ne transformă în străini şi oameni care uită să îşi zâmbească unii altora, să îşi întindă mâna a prietenie, a strângere simplă şi dezinteresată...vă doresc să căutaţi să luaţi Lumina şi Dragostea în fiecare zi din viaţa voastră, deoarece ea este pretutindeni în jurul vostru...aşteptând să îi vedeţi sclipirea! Ea locuieşte în ochii şi sufletul oamenilor! În cei iubiţi şi dragi în primul rând, dar şi în fiecare în parte...oameni pe care poate îi întâlnim o singură dată în viaţă pur şi simplu întâmplător! Vă doresc să trăiţi clipele, fie ele şi cele mai mărunte, deoarece adunate, acestea sunt buchetul de care ne bucurăm mai târziu cînd îl privim şi îi simţim mireasma...fiecare clipă, o mireasmă aparte, o bucurie unică...mică atunci, mare mai târziu, în pletele cărunte ale anilor! Şi, vă doresc să găsiţi Minunea..., minunea aceea, care doar printr-o simplă atingere poate să vă schimbe viaţa în cel mai frumos mod posibil! Luaţi Lumina în fiecare zi în sufletul vostru şi daţi-o mai departe frumos,... aşa cum, ar trebui să purtăm cu toţii Crăciunul în fiecare clipă în inimă...pentru a reînvăţa să iubim şi să fim mai buni!

15 aprilie 2012

Poveste de Înviere...


Azi, a fost o zi plină. Plină de EL. Plină de tristeţe la gândul cât a pătimit pentru noi. Dar a fost o zi şi frumoasă. Pentru că, deşi a trecut prin atât de multe suferinţe, dureri şi chinuri pentru noi cei nevrednici...EL a Înviat! Astfel, în timp ce pregăteam mâncarea, am îmceput să fredonez aşa cum făcea bunica mea..."Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând...şi celor din morminte, viaţă dăruindu-leee!". În acest fel, a fost şi bunica alături de mine. ca şi în zilele noastre bune. Când ea frământa murmurând, iar eu p ajutam cum şi cu ce puteam...bucurându-mă de vocea şi de ochii ei. Azi, a fost cu mine mai mult decât oricând. Am fredonat, m-am bucurat de bucuria Augustei şi entuziasmul ei. De veselia ei. De nerăbdare. Pentru câteva clipe, m-am revăzut pe mine. Demult. Când nu crescusem om mare, iar această Sărbătoare nu apăsa atât de mult. Era doar bucuria ouălor roşii, a cozonacului, a bunicilor, a familiei împreună. M-am bucurat de anumite cadouri pe care le pregăteam. Pe care le aşezam. Aşa, au fost alături de mine două suflete foarte dragi şi atât de importante mie şi în viaţa mea. Sora mea Adriana şi Chris! Doi oameni care dăruiesc atât de mult doar existând..., iar eu, le mulţumesc pentru că îmi sunt atât de frumos. Azi, am pus 30 de ouă dintr-un anume cofrag la fiert :))) şi...nu s-a spart nici unul..."Prietenii ştiu de ce!" Aştept prietenii să vină şi la ciocnit...să vedem cine al cui ou duce :D! Azi, am visat toată ziua. Cum gătim noi. Cum ne sărutăm în timp ce tăiem ceapa sau verdeaţa. Cum îmi săruţi fruntea când o vezi încruntată şi obosită. Cum îţi sărut ochii. Cum, între o ciorbă şi o friptură ne facem timp să dansăm. Fără muzică. Muzica suntem noi. Tu, eşti muzica mea...Mi-aş fi dorit atât de mult să fiu ca Augusta...să mă bucur ca şi ea când am fi vopsit împreună ouăle. Când le-am fi aranjat. Nici măcar nu ştiu cum e să îţi spun privindu-te: "Hristos a Înviat, dragul meu!". Dar ştiu că a ÎNVIAT! Iar asta este o minune. Iar eu în ultima vreme încep să cred în minuni. Se spune că Iubirea şi Inima fac minuni! Poate, într-o zi vor face o minune şi pentru mine. Minunea aceea care te face să te simţi complet! Astfel, ştergând o lacrimă care probabil a spălat ce a fost, a vindecat ce este şi a a dus Lumină...mi-am spus singură "Hristos va Învia, într-o zi şi pentru noi, dragul meu!"..., iar ziua a început să curgă mult mai frumos. Atât de frumos!!! La sfârşit...era 23:40, când am terminat...Augusta a ciocnit ouşor cu mamaia. Am făcut fotografii. Am râs. Ne-am bucurat de tot. Tu m-ai luat de mână şi mi-ai şoptit că mergi la Biserică pentru Sfânta Slujbă, iar apoi vei reveni cui Paşte şi Lumină! Nu am apucat să îţi spun nimic în timp ce te-am ajutat să îţi pui haina pe umeri. Te-ai grăbit. Vroiam doar să îţi spun..."tu eşti Lumina mea...iar eu, învăţ în fiecare clipă să te iau frumos, senină şi plină de fericire, ca să pot să mă dăruiesc asemenea ţie!". O poveste frumoasă de Înviere nu? Şi sufletele şi visele au voie să învie!...

14 aprilie 2012

"Dansezi iubito?", iar eu dansez...până la capătul lumii şi înapoi..

 (Sursa foto: internet)

Ce agitată era seara. O femeie care trăgea rochia vaporoasă după ea, acoperind străzi, blocuri, cerul. Alerga, alerga...Peste tot, zgomot nebun. Pe lângă toate a mai trebuit să şi plouă. Tocurile vecinei păreau tastele unei maşini de scris. Mai avea puţin şi termina un roman de la atâta urcat şi coborât. M-am aşezat jos lângă perete, aproape de balcon. Seara adormise. Apăruse luna. Şi era atât de frig. Frig. Cel mai tare îmi tremura inima. Şi nu puteam să o încălzesc. Iubite... Masa era aşezată frumos. Nu erai niciodată mofturos la mâncare. Mâncai încet, zâmbind. Mă priveai mereu şi îmi atingeai mâinile. M-am ridicat să mai fac un ceai. Nici măcar un motor de maşină nu se auzea de afară. Şi ce seară nebună fusese. Ceainicul şuieră. Eu mă întreb doar dacă eşti bine. Dacă ai mâncat. Dacă nu eşti obosit. Mă întreb...de ce mi-e atât de cald în inimă dintr-o dată?! Mă întorc. Cât de frumos stă lumea în loc când te văd!!! Toată, toată lumea mea este acolo în ochii tăi căprui. În zâmbetul acela senin. Mereu senin. Mereu zâmbet. În chipul tău, pe buzele tale, în mâinile tale, pe palmele tale. Ai ridicat din umeri. Un copil ce se simţea vinovat de teama mea. Un bărbat care ştia că uneori trebuie să se rupă în mii de bucăţi şi să se întindă peste tot cerul ca să poată rămâne. Omul al cărui contur l-am făcut de mii şi mii de ori fără să sper că într-o zi, de acolo, din mijlocul acelui desen o mână se va întinde şi-mi va mângâia atât de frumos sufletul. Îmi va ţine inima în căuşul ei şi o va îngriji. Nu perfect. Omeneşte. Nu mereu bine. Dar mereu iubind. Nu întotdeauna liniştit, dar mereu clar. Nu am vrut bărbatul perfect. În mine el nu există. Ce i-aş mai putea eu dărui? Ce ar mai primi el de la mine? Am căutat bărbatul care să greşească, să plângă, să râdă, să fie om...iremediabil cu bune rele, dar care
să ştie să fie, să rămână dăruindu-mi astfel tot ce am nevoie pentru a fi fericită şi viceversa...Am visat un bărbat care să simtă...şi să simtă până la sfârşit...să iubească până la sfârşit la fel de frumos şi intens. Am vrut un suflet care pe parcurs se va îndoi, va greşi, va urî, se va certa, dar va rămâne!!! Va rămâne! Am vrut să îi tremure inima, iar eu să simt că sunt în ea. Că am o casă. În sfârşit o casă. Alerg după un prosop. Îţi şterg faţa. Mâinile. Părul. Apoi mă ridic pe vârfuri şi îţi sărut fruntea. Ochii. Obrajii. Mâinile. Iar tu, sufletul. Mereu când mă priveşti. Îmi mângâi obrajii, îmi aranjezi părul mereu aiurea, mă săruţi apăsat şi tandru, apoi îmi iei mâna în mâna ta şi mă întreabi:
"Dansezi iubito?", iar eu dansez...până la capătul lumii şi înapoi ...fără un cuvânt în plus decât toată dragostea şi dragul meu de tine ..... .. ... !
Nu te trezi, te rog...Îţi citeam doar gândurile mele în timp ce tu te odihneai după atâta alergătură. Am intrat pe vârfuri să te sărut de noapte bună. Să te acopăr. Mereu te dezveleşti. Şi să îţi spun că mi-e nespus de dor. Noapte bună, sufletul meu drag...


13 aprilie 2012

Deoarece...

 (Sursa foto: internet)

Deoarece foarte mulţi mă întrebaţi şi întrebaţi în general într-un fel sau altul...

Deoarece mulţi îmi spuneţi că oamenii nu merită să crezi în ei aşa cum fac eu deoarece ei dezamăgesc, lovesc, rănesc, dor....

Deoarece mereu aproape întotdeauna pedalaţi pe ideea de încredere, iar eu doar pe cea de iubire, am să vă răspund printr-un răspuns şi nu doar...pe care l-am dat azi, unei persoane minunate :)...

Poate că oamenii, nu sunt perfecţi. Nici nu ar fi bine sau frumos să fie. Mie îmi place tocmai imperfecţiunea lor. Faptul că sunt spontani când e vorba de "a dărui" sau "a primi". Reacţia lor. Teama lor. Bucuria. Poate că unii rănesc sau fug. Lovesc sau râd, dar mie mi se pare ceva normal să reacţionăm aşa. Suntem oameni! Aşa suntem clădiţi, structuraţi. Să ridicăm în jurul nostru un zid invizibil care să ne apere. Când cineva te atinge, prima dată reacţionează acel..."capac de sticlă". Unele dintre ele sunt create să lovească. Altele, să rezoneze puternic. Unele se ascund într-o carapace şi mai adâncă. Altele se sparg. Unele însă... se dau pur şi simplu la o parte şi te lasă să intri. Asta e varianta cea mai plăcută. Aceasta este revelaţia mea. Să intru în templul acela unde locuiesc cele mai puternice emoţii, trăiri şi sentimente ale noastre...inima! Când cineva îşi deschide uşa de protecţie şi îţi dă voie în casa lui...în intimitatea lui umană, în bunătatea şi frumuseţea sa. Chiar şi în imperfecţiunea sa. Inima lor, devine căminul tău şi, uneori trebuie să ştii să faci primul pas. Să aeriseşti şi să ai grijă. Inima omului deşi e o casă a emoţiilor, a trăirilor este asemeni unei flori...firavă, sensibilă, tremurătoare, temătoare, iubitoare. La primul gest necugetat poţi să o răneşti şi devii cel care rupi sau ofileşti prima petală! Deci, încrederea şi reacţia celorlalţi, depinde de multe ori şi de noi. De cele mai multe ori.

Cei mai fericiţi însă sunt cei care dăruiesc absolut orice sentiment uman fără să aştepte ceva în schimb!

Şi aici, am să răspund întrebărilor...:

Eu, NU dăruiesc ca să primesc ceva sau să aştept ceva în schimb...Dăruiesc pentru că aşa simt! Pentru că nu ştiu să fac altceva. Deoarece ştiu că bunătatea, căldura, prietenia şi iubirea sunt sentimente magice care indiferent cât le-ai nega sau ignora nu pot trece pe lângă tine să nu te atingă într-un fel sau altul.

Poate nu acum. Poate mai târziu când ceva anume le va scoate din hibernare şi ţi le va aminti. Nu am un scop decât zâmbetul şi fericirea oamenilor pe care îi iubesc necondiţionat cu bune şi rele. Dacă există cineva să profite...va fi strict problema, ignoranţa, fericirea sau durerea lui mai târziu. Pe mine nu mă atinge, tocmai deoarece eu nu doresc ceva în schimb.

Mă bucur însă când primesc feedback de la oameni...Asta îmi demonstrează că nimic nu poate trece neobservat, neatins, nesimţit! :)...mai ales iubirea!

Oricâte răspunsuri am căutat în viaţă în orice fel de situaţie, singurul răspuns constant şi firesc a fost: iubirea! Ea e cheia în orice fel de relaţie! Deci, nu aşteptaţi să vină dragostea, încrederea, binele înaintea voastră...întâmpinaţi-le voi.

S-ar putea să vă surprindă ceea ce veţi găsi în acest îndemn!

11 aprilie 2012

mi-e cald în suflet



mi-e cald în suflet de tine şi de mine,
şi de-ar fi rău, dar mie mi-e tot bine
să te-am aici bătând în piept la mine
şi alergând prin suflet minune de iubire
cum alta nu-i

buchet de iubire



în timp ce te aştept, eu visez verde
peste părul meu cade o ploaie de margarete,
iar tu, tu le culegi cu tot soarele din tine
visând albastru în timp ce umerii mei sunt văi
buzelor tale mâinile culegându-mă rând pe rând
ţie, buchet de iubire

Pământ...



mi-e atât de plină inima de tine
încât am învăţat să mă revărs încet aşteptând timpul
în care voi fi o câmpie, iar tu vei creşte peste tot
sau o albie, iar tu o apă care va curge peste tot sufletul meu
ca nimeni altul

mi-e atât de plină inima de tine
încât pot muri
tu,
tot acolo ai fi
Pământ...

9 aprilie 2012

haide, fă o "acasă" din noi



strângi soarele în jurul inimii mele
nici un pic de nor
de mână mă iei peste tot cerul tău
de dragul tău, dragul meu pot
să mor,
să mor în mine ţie
să mă nasc din nou senină
orice gând greu,
orice tristeţe,
revoltă,
durere
ducă-se
mă auzi?
cum alerg peste iarba aceasta
proaspătă şi verde crescută
din zâmbetele tale tălpilor mele
palmelor tale casă mie,
ţie
haide, fă o "acasă" din noi
în mijlocul inimii tale,
vrei?




8 aprilie 2012

Stefan Stan - Apropo TV

stai lângă mine



stai lângă mine
ca şi când, aici s-ar termina pământul
în braţele mele
stai lângă mine
ca şi când, soarele ar putea răsări
din ochii mei
iubeşte-mă în noapte aceea
ca şi când ar fi ultima
apoi, dacă vrei,
ia pământul
şi soarele,
iar în mine aşterne uitarea
însă
stai lângă mine
acum

6 aprilie 2012

în iubirea goală

 (Sursa foto: Most awesome photos)

şi...
am să plec departe
într-un loc unde nu există uitare
îmi voi picura pe suflet răni deschise cu tine
mi-e dor
atât,
atât de dor
de-un suflet în iubirea goală!!!

5 aprilie 2012

Vineri, 6 aprilie, Ştefan va fi cu adevărat "In the Sky" - în Sky Club

(Sursa: Sky Club )

Vineri, 6 aprilie, Sky Club a pregătit un show incendiar şi o mare surpriză!

Vineri, 6 aprilie, Ştefan va fi cu adevărat "In the Sky", deoarece va veni să cânte alături de band-ul "The Crossroads " în SKY Club! 
 
Rezident Dj Vali Barbulescu & Alex Stefan!
SKY IS THE LIMIT !!!
 

3 aprilie 2012

Gânduri frânturi

 (Sursa foto: internet)

Nu mi-am dorit decât ca lumea mea să fie un cerc, dar nu e!
Nu e!
Nu e!
E doar o linie frântă care pluteşte fără aripi în voia vântului
niciodată linişte,
niciodată!
Mă gândesc să fiu de la o vreme pasăre deoarece tot ce vreau
e un cuib
un cuib,
caut un cuib
(de suflet)
Am obosit!
Daţi-mă naibii mai bine şi râdeţi frumos...eu nu mi-am dorit decât ca lumea mea să fie un cerc, dar nu e
mereu dă rest,
mereu sunt rest
şi niciodată
linişte!

2 aprilie 2012

dacă m-ai vrea...

(Sursa foto: internet)

de la un timp, sufletul meu nu mai vrea să stea în lumea unde totul e la fel - un film alb-negru, derulat pe rapid să prindă viaţă...
uneori adăugând vise, îl facem verde, roşu, azuriu mereu însă film
cade cortina, actorii fac reverenţe şi dispar, spectatorii se retrag la case mai frumoase, iar noi, rămânem să ne bem unul pe altul un absint, ca şi un dor fără capăt - să ne uităm rănile ce curg într-una prin noi, ape fără de capăt şi sfârşit, reci până în măduvă
de la un timp însă, aşa cum spuneam, nu îi mai place pasărea spin ce ţipă din el
a închis-o undeva unde nici nu o mai simt,
a deschis larg ferestrele să poată privi prin mine ca şi când eu nu aş fi acolo,
a tras aer curat în toţi anii prăfuiţi unde ţintuisem câte un gând îngălbenit şi a început să cânte - singur, singurel
habar nu aveam că ştie notele unor asemenea emoţii
ca şi când nu ar fi fost de ajuns că s-a pus stăpân peste simţurile mele a început să modeleze singur ceva,
am tot încercat preţ de câtăva vreme să ştiu ce, dar nu mi-am dat seama
până când te-am văzut pe tine...perfect îmbrăcat în sufletul meu,
de undeva de sub umărul stâng, el îmi făcea cu ochiul, iar eu deveneam lan de maci roşii, parcă totuşi cu o nuanţă mai roşie
nu mai conta însă...după o altă vreme trupul meu se simţea bine
făcând mişcările desenate de mâinile tale, ce mă-nfăşoară în aripi,
iar eu, încet, încet, prind forma sufletului tău şi ştii...nu mai îmi este teamă! Aş putea chiar să te rog să mă iubeşti preţ de câteva eternităţi, dacă m-ai vrea...