29 aprilie 2011

"şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă nu mai trăiesc şi astăzi..."

(Sursa foto: internet)


Îmi amintesc cum iarba stătea sub umerii mei, iar cerul era o mare tablă pe îmi care desenam toate visele. Uneori conturam un prinţ care apărea din senin şi îmi acoperea cerul cu un altul. Cu privirea lui senină, plină de zâmbet, de linişte. Alteori, rămânea şi povesteam ore în şir. Doar eu şi el...prinţul meu. Erau zile în care venea pe un cal alb care nu mânca jăratec, dar iubea să alerge liber pe câmp. Câteodată alergam şi noi cu el. Îmi amintesc că era printre puţinele dăţi când prinţul meu era doar un tânăr oarecare care putea face nebunii făfă să simtă povara unei ţări pe umeri. Erau zile în care venea într-o maşină. Specific că nici aia nu mânca jăratec. Era condusă de un şofer discret şi tăcut care de cele mai multe ori nici nu clipea. Puteai să îţi plimbi mâna prin faţa lui, să te strâmbi. El nu clipea. Uneori mă gândeam că poate e mort şi conduce aşa...din instinct. De cele mai multe ori ne descălţam şi umblam aşa prin iarbă. Citeam şi cântam. Dansam şi număram nori. Era perfect. Într-o zi însă, nu a mai venit, iar eu m-am trezit mai cenuşăreasă decât niciodată. Am ştiut că am crescut atunci, acolo. Nu mai ştiam nici măcar să desenez nori. Încercam însă să îl conturez pe el. Îmi amintesc cum închideam ochii, încruntam sprâncenele, dar...nimic. Apărea doar o imagine nedefinită care râdea. Măcar râsul mi-l aminteam perfect. Cred că el e cel care mă ghidează uneori într-o mare în care suntem luaţi de-a valma şi împinşi în valuri. Uneori mergem cu valul, alteori ne împotrivim, iar alteori ajungem la mal. Totuşi, am învăţat să visez în continuare. Nu mai am acelaşi vise. Nu mai am cum. Nici măcar condurii nu mi-ar mai veni la fel de bine, dar visez încă. Mă las purtată de muzică, de nori. Arareori mai apare şi mă ia de mână. Nu îl pot vedea, dar îl ştiu că e acolo. Atunci trăiesc frumos.

Privind azi la nunta regală a lui Lady Katherine cu Prinţul William am zâmbit. Acum pot să spun tare şi răspicat tuturor: nu mai îmi vindeţi gogoşi...vedeţi că există Cenuşărese şi Prinţi? Vedeţi că există poveşti cu final fericit? Nu eu sunt visătoarea şi naiva ci voi :). Voi cei care vă înfrânaţi visele şi el obligaţi să stea acolo legate în voi fără să aibă posibilitatea să zboare libere...măcar aşa, din când în când.

Eu cred, că atâta vreme cât există prinţi pe lumea asta, toate fetele au dreptul să viseze. Au dreptul să îmbrace rochii de prinţesă, să vorbească cu păsările, să le ţină pe deget, să cânte şi să danseze cu mâinile strânse sub piept şi să viseze la ziua aceea magică.

Mă întreb dacă această monarhie nu ar fi bine să se reinventeze peste tot. Dacă tot nu avem parte de politici bune şi oameni politici deosebiţi (în mare majoritate), măcar să avem parte de visare. De ideea de a vedea o regină, un rege, un prinţ, o prinţesă. De ideea de a ne bucura la o nuntă, la un botez. De emoţia unei încoronări. Glumesc, dar ar fi frumos. Unii vor sări că şi noi am avut monarhie. Am avut? Nu voi nega istoria aici. Voi nega doar faptul că am avut-o. Fiecare înţelege ce vrea.

Ca să revin la prinţi şi prinţese, fiica mea este din naştere o fiinţă firavă, plină de gingăşie, de o nobleţe aparte. Nu am văzut-o niciodată să îşi ţină mâinile aşa ca mine...fără feminitate. E foarte cochetă. Când mănâncă ţine mereu degetul mic sus :). Când se îmbracă alege doar hainele cu gust. E clar că e prinţesă. Una înnăscută. Are fineţea şi înţelepciunea din fire, nu din educaţie. Veţi zâmbi şi veţi spune că am luat-o pe ulei. Staţi să vedeţi de ce vă spun toate acestea. Eu obisnuiesc să îi citesc fetiţei mele poveşti încă de când era în burtică. Am constatat însă că de mică îi plăcea în mod deosebit Frumoasa Adormită.

Într-o zi îmi spune:

"Mami, eu am să mă căsătoresc într-o zi cu Prinţul Philip!"

Prima dată am zâmbit şi am sărutat-o pe frunte. ba chiar am încurajat-o:

"Bineânţeles că da draga mea! Eşti o prinţesă adevărată, iar Philip ar fi un orb să nu te remarce! Dar, de ce dintre toţi prinţii tu l-ai ales pe Philip?"

"Pentru că este bun la sufle! Râde mult, cântă, dansează şi e elegant. Şi pentru că o iubeşte pe Aurora frumos!"

"Dar şi alţi prinţi sunt buni şi iubesc prinţesele!"


"Mie îmi place doar de Philip! Ai văzut mami? El a iubit-o pe Aurora şi când era desculţă!!!"

Am renunţat să o mai întreb altceva. Îmi închisese oricum gura. La 3 ani şi 7 luni, nici nu te gândeşti câtă profunzime şi seninătate pot avea copiii. Te sperie. Ieri, în timp ce ne jucam, Augusta aude la televizor: "poate prinţul Philip nu va mai adormi la slujbă...". S-a oprit brusc, m-a privit cu ochii mari şi ducându-şi mânuţele la piept mi-a spus râzând:

"Ai auzit mami? Prinţul meu! Philip! Vezi că nu este doar în poveste?"

Pentru prima oară am încercat să îmi aduc fetiţa cu picioarele pe pământ şi i-am spus:

"Mami, noi suntem fete obişnuite, simple, el este un prinţ!"

S-a întors către mine, a înclinat capul pe umăr, a ridicat bărbia şi a răspuns senin:


"Eu nu sunt obişnuită mami! Eu sunt o prinţesă!"

Dacă nu aş fi născut-o eu, aş fi înclinat să o chiar cred. Felul în care m-a privit, delicateţea şi autoritatea ei m-au făcut să îi simt cuvintele până în suflet. Şi, oare nu e aşa? E o prinţesă. Toate poate suntem. Eu cred că defapt regii, reginele, prinţii, prinţesele se nasc în noi şi am putea deveni oricând unul dintre ei, doar că, undeva pe parcursul vieţii renunţăm la visele şi la crezurile noastre. Creştem. pierdem imaginea aceea clară. Ieri însă am învăţat o lecţie de la un copil. Nu toţi. Sunt convinsă că asta face diferenţa între noi ca şi oameni. Unii ne naştem ca să rămânem obişnuiţi, iar alţii ca să devenim destine strălucitoare şi importante. Sunt convinsă că fiica mea va fi unul dintre destinele de excepţie. Poate şi este puternică. Eu am să fiu lângă ea pentru a o ajuta să nu uite, să nu piardă imaginea şi am să o iubesc cu tot aerul din sufletul meu.

Privindu-i astăzi pe Lady Katherine şi pe Prinţul William m-am bucurat nespus pentru că două lumi diferite s-au întâlnit şi ne-au oferit nouă, oamenilor obişnuiţi speranţa de a visa şi credninţa că iubirea nu are limite, graniţe sau lumi diferite.

 Într-o lume în care iubirea este lăsată să îşi urmeze cursul, iar ea este sinceră, puternică şi necondiţionată...totul devine firesc, frumos, magic!

O viaţă frumoasă Lady Katherine şi  Prinţe William! 
Căsnicie plină de frumuseţe, de căldură şi de împliniri!
Fie ca niciodată să nu uitaţi de ceea ce v-a adus astăzi unul lângă celălalt, iar copiii voştri să îşi amintească despre iubirea voastră ca şi de o poveste fără de sfârşit... 



  (Sursa foto: internet)

"şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă nu mai trăiesc şi astăzi..."

27 aprilie 2011

Ultima plagiere, ultima trădare!

Am mai trăit o dată asta, dar, când vine de la o persoană notorie, mediocră, străină, lipsită de sclipire şi de inteligenţă, parcă nu doare atât de tare ca atunci când vine din partea unui om care ţi-e drag, care are sclipirea, talentul..., care nu ar trebui să recurgă la plagiat pentru a fi admirat.

Totuşi, ce doare nu este doar plagierea în sine cât gestul..."publicarea poeziei" şi negarea până în ultimul moment...!!!

Şi, ca să vă spun povestea...sună cam aşa. Ea, pentru că este vorba despre o tânără cu talent pe care eu am îndrăgit-o şi am respectat-o ca şi suflet, ca şi gândire, ca şi simţire...îmi trimite o carte de poezii publicată de ea. Nici nu ştiţi cât am aşteptat cartea şi cât m-am bucurat de ea. Am citit-o cu sufletul la gură. Sabia a căzut de abia la sfârşit. Am simţit că mă sufoc. A trebuit să stau jos. Nu cred că am mai plâns aşa şi atât demult. Nici nu mai doresc să plâng aşa vreodată.

Primul lucru pe care am putut să îl fac când mi-am revenit a fost să îi scriu:

"Patricia, nu cred că am avut vreodată un nod în gât mai mare. S-ar putea să ştii deja de ce, dar asta ar fi deja prea mult pentru mine. Ar însemna premeditare. La un momen dat am vrut să îţi trimit cartea înapoi, dar mi-am dat seama că nu vreau asta. O să o ţin ca pe o lecţie de amar şi durere. Una dintre poezii nu este a ta. Dacă sunt mai multe, probabil că nu ştii la care mă refer. Mă mai gândesc încă ce voi face. Între timp, sper să te uit ca pe o clipă de mare coşmar."

Nu are importanţă ce a răspuns. Poate dacă ar fi recunoscut că a greşit şi a furat mă simţeam mai bine în sensul că  a înţeles fapta şi consecinţa faptei. Nu a recunoscut. A spus printre altele că:

"Am pus in paralel cele doua texte, sunt comune cateva versuri, disparate, si sincer nu o consider furata. Ti-am spus si mai devreme, am pornit de la ideile acelei poezii. Imi pare rau... chiar nu vreau sa te dezamagesc..."

Din păcate m-a dezamăgit. Defapt a făcut mai mult de atât. M-a convins să cresc mare în privinţa oamenilor. Nu am să mai cred în oameni. Nu în toţi şi nu cu atât de mare uşurinţă. Cred că este cea mai mare pierdere a mea de până acum. Încrederea în oameni şi în faptele de bună credinţă. Cred că o mare parte din mine a cam intrat la apă. Nu îmi place să recunosc când alţii au dreptate. Sunt o proastă care a crezut în iubirea şi încrederea necondiţionată. Păcat. Păcat că nu va mai fi nimic la fel. Îmi plăcea să cred că se mai poate crede în oameni.


Redau mai jos poeziile şi vă las pe voi să vă daţi cu părerea...

Poezia mea...


"fluturii trăiesc doar o zi!"


noaptea asta e altfel. tăcută. plânsă.
se agaţă cu amândouă infiniturile de tâmplele mele şi cade în gol...
în urma ei o lacrimă ca o dâră argintie.
numai bună de rană adâncă pe suflet.

"fluturii trăiesc doar o zi!"

plâng. pentru prima dată plâng interzis şi râd din suflet fără gratii.

- nu mă privi. sunt caraghioasă aşa şi timpul trece.îmbrăţişează-mă!
- dar praful de pe aripi...?
- lasă-l! nu mai are importanţă dacă atunci când îmi mângâi aripile îmi ştergi zborul.
oricum zborul fără tine nu mai are nici un rost.

te privesc. plângi. plângi şi râzi deopotrivă atigându-mi aripile oftând. sfâşii ştiai?
nici nu mai ştiu dacă dincolo de vis te-am cunoscut vreodată. nici nu vreau.
tremur. tremuri şi tu.
doi goi tremurând în noaptea care s-a sinucis.
unul cu altul. unul în altul. unul altuia. îmbrăţişaţi.

- iubitule...mâine?
- iubito ai uitat? repetă după mine...
"fluturii trăiesc doar o zi!"


"FLUTURII TRĂIESC DOAR O ZI!"

= eu dac-am trecut pe lângă ziua aceea? =

tăcere! se aude un glas de undeva. tac.
în noaptea asta se roagă Dumnezeu!
e prea multă linişte!!!


Poezia a fost publicată de mine pe mai multe forumuri în februarie 2008. Era o dedicaţie. Una specială pentru un om special mie.


Poezia rescrisă de ea:


noaptea asta e altfel,
mi-am găsit umbra printre cearşafuri,

tăcută, plânsă,
ca un infinit suspendat peste noi,
ea se agaţă cu toate gândurile
de tâmplele mele şi
mă ţine în suspans,
ca o imagine dinamică
în loc de rană adâncă pe suflet.


"Fluturii trăiesc doar o zi!"

şi sufletul meu plânge
pentru prima dată interzis

şi râde nestăvilit,

fără gratii.



"Fluturii trăiesc doar o zi!"


Nu o privesc,
şi e caraghioasă aşa
şi timpul trece...

"Îmbrăţişează-mă! Fluturii trăiesc doar o zi!"

Dar praful de pe aripi i-a dispărut suspect,
dar ce contează...
îi mângâi aripile,
să nu îi şterg zborul...

Dar mâine?
de mâine am uitat şi repet...

"Îmbrăţişează-mă! Fluturii trăiesc doar o zi!"

Dar dacă eu am trecut pe lângă acea ziuă?

Noaptea asta e altfel,
pentru un infinit de timp suspendat peste noi

se roagă Dumnezeu
şi umbra mea!

Da...

"Fluturii trăiesc doar o zi!"

Cică, Bratislava, 23.12.2008



Vouă vi se pare că: "...sunt comune cateva versuri, disparate, si sincer nu o consider furata. "???

Domnişoara Patricia nu este la prima lansare. Şi-a făcut debutul literar în 2006. Mai are încă trei volume de poezii lansate, mai multe volume de poezii pentru copii. Aici este durerea mea. Patricia are talent şi scrie frumos...asta dacă nu cumva şi restul textelor sunt idei prelucrate...:

"In viata mea nu am furat de la nimeni. Poate am pornit de la ideea cuiva, dar nu am furat poezii.".

Oricum ar fi, eu chiar am crezut în talentul şi sclipirea ei literară. Regret că nu mai pot să o văd decât prin prisma unui violator sufletesc şi intelectual.


De azi, nu voi mai publica nici o poezie de a mea. Cele de până acum au fost deja publicate. Cele ce le voi scrie de azi înainte îmi vor aparţine mie până la o următoare publicare. Dacă există cititori cu adevărat fideli care mi-au urmărit activitatea pe internet doar pentru textele scrise, îmi cer scuze pentru că îi privez de critici, de frânturile din mine, din gândurile şi sufletul meu, dar, dacă vor dori, mă vor putea regăsi pe viitor într-un al doilea volum de poezie, sau proză, sau poveşti. Când va fi să fie, voi face publică apariţia volumelor, data lansării şi locurile de unde le veţi putea cumpăra sau primi.

Cum spune titlul...ultima plagiere, ultima trădare! De azi înainte nu o să mai îmi îmbrace nimeni sufletul, iubirile sau emoţiile! Ele îmi aparţin şi aparţin oamenilor din viaţa mea pe care i-am iubit şi îi iubesc! Toţi avem prime iubiri, iubirea vieţii, iubiţi/iubite, soţi/ii... Oare chiar nu avem dreptul să fie doar ale noastre? Până şi acest drept vor unii să ni-l ia şi să şi-l asume ca unul al lor? De ce nu se pot bucura doar de frumuseţea, emoţia şi trăirea transmisă? De ce? De ce naiba trebuie să trăim printre oameni, alături de oameni şi să ne temen de ei?

Da. Asta este povestea tristă a unui suflet care s-a încăpăţânat ca un prost să creadă în oameni şi povestea tristă a altui suflet care s-a vândut pe el însăşi pentru o nenorocită de lansare în plus, pentru faimă, pentru recunoaştere, pentru ... nimicul din el. Mă întreb dacă se merită să renunţăm la noi pentru a deveni celebri. Eu cred că nu. Eu nu am plagiat în viaţa mea pe nimeni. Nu am furat ideile nimănui şi nici nu am rescris idei. Mă simt bine. Poate voi rămâne o viaţă întreagă un poet de doi bani, notoriu, fără recunoaşterea unor critici de mare clasă, fără lansări spectaculoase, dar măcar eu nu m-am dat niciodată drept altcineva decât cine sunt şi nici nu am retrăit prin pielea sufletului altcuiva.

Bună sau rea asta sunt eu, iar eu măcar ştiu iubi în stilul meu! Am obosit şi m-am săturat de mârşăvii sufleteşti. Găsiţi-vă şi voi talentul vostru sau măcar sentimentele voastre. Stop.

«iubiţi ce vreţi, dar iubiţi!»

"Teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Le spun adesea celor ce vor să mă asculte: «iubiţi ce vreţi, dar iubiţi!». Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, lumea ar fi o bucurie. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii. Am călătorit frumos împreună. Dacă viaţa este o călătorie scurtă, trebuie să încercăm s-o facem la clasa I”.  - Radu Beligan"

22 aprilie 2011

Sărbători Pascale Fericite tuturor!

 
Vă doresc tuturor Sărbători Pascale fericite, pline de lumină, căldură şi frumuseţe!

Vă doresc să aveţi parte de toate cele ce vi le doriţi pe masă, în casă şi în suflet!
Vă doresc să îi aveţi în preajmă pe cei dragi şi să vă bucuraţi de ei, pentru că ei sunt cei care ne rămân cu adevărat în această viaţă! Ei, faptele noastre, sufletul şi sentimentele ce ne-au fost simţite şi pe care le-am simţit!
Sper că va fi un bun prilej să facem curat atât în case cât şi în suflete, iar primăvara să înverzească şi să înmugurească în noi tot ce este de împrimăvărat!
Celor care aşteapt iubirea le doresc să o găsească, iar celor care o au le-o doresc şi mai multă!
Celor care aveţi copii vă doresc să vă uitaţi la entuziasmul şi seninătatea lor, la capacitatea lor de a transforma orice lucur mic într-o mare fericire şi să vă molipsiţi de la ei, iar celor care nu aveţi ciopii, vă doresc să deveniţi unul măcar în aceste zile!
Să ciocniţi ouă şi să vă bucuraţi de acest gest simplu şi magic aşa cum o făceam pe vremea când eram la bunici împreună cu prietenii şi râdeam larg, fără umbră de nori deasupra frunţilor noastre!

Chiar dacă în aceste zile se poartă "ouăle vopsite", nu umblaţi şi cu cioara vopsită ci doar cu obiceiurile, cu "udatul" şi "ciocnitul"!


Sărbători Fericite tuturor!



HRISTOS VA ÎNVIA!!!

~~~~~~

21 aprilie 2011

La Mulţi Ani, Dumi!


(Sursa foto: internet)

Oamenii vin şi pleacă. Cuvintele se spun şi se tac. Uneori se uită din ele, dar ceea ce ne rămâne şi nu poate niciodată să dispară este amintirea, locul acela din suflet pe care nimeni nu se mai potriveşte şi nu se mai vrea a se potrivi. Ne rămân zâmbetele, discuţiile, emoţiile, bucuria de a fi cunoscut în viaţă un om cu totul şi cu totul excepţional, pentru că, aşa sunt oamenii dragi, nu? Ei sunt pentru noi altfel decât alţii, sunt deosebiţi, frumoşi, ei sunt zilele noastre bune.

Dumi, este pe departe toate din toate acestea. Un suflet plin de iubire, de căldură, de sentimente frumoase şi un om remarcabil. Am admirat la el de prima dată puterea lui de a se împărţi în mii de bucăţi doar pentru ca celor dragi să le fie bine. Nu are pic de egoism în el, pic de înfumurare. Dumi iubeşte şi atât. Fără jumătăţi de măsură, fără întrebări. Nu consmană, nu etichetează, nu răscoleşte. Apare asemeni unei umbre firave...care să nu cumva să îţi deranjeze viaţa sau clipa, se lămureşte dacă ţi-e bine, dacă eşti fericit, se bucură de toate cele ce i se dau fără să ştii şi...se retrage la fel de uşor precum apare. Simţi doar fiorul acela care îţi spune că cineva a fost acolo şi ţi-a lăsat cea mai frumoasă parte din el. Zâmbeşti, strângi din umeri şi te alinţi pentru că nu, eşti un alintat al vieţii dacă toate astea ţi se pot întâmpla?!

Admir la el capacitatea de a se împărţi echitabil între muncă şi cei dragi, înţelepciunea cu care îşi alege oamenii care să îi fie alături şi puterea de a da tot ce e mai bun în el în ceea ce face. Cred că dacă ar fi să-l descriu aş spune că este un fel de "Redbull" :)...un energizant în stare pură. Dacă ai vrea să-l faci nefericit ar trebui să-l ţi undeva unde să nu îşi poată manifesta creaţia, munca, energia.

Pentru mine Dumi este mai mult decât aş putea exprima vreodată. Defapt nici nu cred că aş vrea să exprim. Se spune că sentimentele cele mai adevărate sunt cele nespuse. Atunci, am să tac. Oricum nu am cuvinte atât de minunate ca să pot să spun cât de frumos a apărut el în viaţa mea întro zi de iarnă, când toţi plecaseră. Cum i-am întors spatele, iar el a revenit şi a revenit până când mi-am dat seama că dacă el vrea poate intra în casă şi prin zid :). Nu ştiu...e ca o zi frumoasă. 

Dacă vreţi să ştiţi cum e Dumi, gândiţi-vă la ceea ce simţiţi într-o zi de iarnă când ieşiţi afară şi zăpada sclipeşte sub razele soarelui, iar peste tine cade o lumină caldă care te încălzeşte până în suflet!

Da, cred că am găsit o comparaţie care să poată să exprime măcar a suta parte din ceea ce este el. Un om de care îmi este dor. O persoană cu care îmi împărţeam tot. Sufletul, emoţiile, gândurile..., el îmi ştia pe de rost toate gândurile. Uneori aveam impresia că le citeşte chiar. Le ştia fără să le rostesc. Cu el îmi beam cafeaua de dimineaţă şi povesteam câte în lună şi în stele. Despre orice. Ăsta era farmecul. Cu Dumi puteam discuta despre orice şi era frumos. Mi-e dor de prietenul meu. Mi-e dor de dragul meu. Totuşi, zâmbesc şi mă bucur de fiecare cuvânt pe care îl scriu acum, aici şi de fiecare zi în care mă bucur că Dumi este :).

Vă spuneam odată că poate nu am eu multe lucuri bune cu care să mă laud, multe realizări şi poate nu sunt bogată material, dar sunt cel mai binecuvântat şi norocos om din lume prin oamenii mei dragi! Puţini sunt cei care pot spune cu adevărat că au fost iubiţi sincer, că au avut prieteni deosebiţi, că au adunate în ei amintiri deosebite. Eu pot să spun asta. Eu sunt omul acesta norocos care are prieteni dragi, prieteni adevăraţi, care poate să spună că este iubită cu sinceritate, care are în ea comori de suflete.

Azi, Dumi probabil că dă de băut şi dă pizza :). Probabil că va mânca tort mai târziu, iar cei dragi îi vor cânta "La Mulţi Ani!". Egoistul. Putea să îmi trimită şi mie o felie de pizza. Măcar aşa, virtual :). Glumesc. Mie mi-a dat cel mai mult, iar eu îi mulţumesc. Îi mulţumesc pentru că dintre milioane de oameni m-a ales şi mi-a dat un nume: Fănuşa. Aşa îmi spunea el :). Îi mulţumesc pentru că mi-a arătat şi m-a învăţat cea mai importantă lecţie a iubirii, a prieteniei: necondiţionarea! Îi mulţumesc pentru toate dimineţile, amiezile şi serile în care stăteam de vorbă şi îmi dădea norii de pe suflet unul câte unul. Îi mulţumesc pentru tot ce a adus în viaţa mea şi îmi pare rău dacă am greşit cu ceva vreodată, dacă am spus ceva nepotrivit, dacă l-am rănit. Uneori ştiu să fac asta mai bine decât oricine. Magnetul meu funcţionează invers: îndepărtează. Totuşi, eu cred că cel mai mult am ştiut să îi fiu aproape atât şi aşa cum am ştiut şi am putut eu să îi fiu. Că l-am iubit din tot sufletul şi m-am bucurat de fiecare clipă a prieteniei, a călătoriei noastre fantastice!

Vreau, mai mult decât orice să aibă parte doar de zile senine, de zâmbet, de sănătate, de oameni dragi în jurul lui, de suflete care să-l iubească şi să-l aprecieze pentru ceea ce este el ca şi om. Vreau să-l ştiu plin de entuziasm, de energie, de bucurii, de emoţii! Vreau pentru el toată fericirea! Poate aş vrea să ştiu că viaţa îl pune undeva pe un pisc înalt de unde el să poată striga tare şi sincer: sunt un om fericit, iubit şi împlinit! Asta îmi doresc eu pentru el. Viaţa să îi fie un drum frumos, iar peisajul care se va derula de-a lungul ei să fie unul dintre cele mai minunate peisaje pe care le poate admira cineva. Să se poată opri şi să poată coborî oricând îşi doreşte, iar la sfârşit să nu regeret nimic, absolut nimic! Cred că îmi doresc pentru Dumi o viaţa perfectă :).

La Mulţi Ani, omul meu frumos şi drag!

Westlife - Smile
   

19 aprilie 2011

Slim and Fit

Slim&Fit
 În ultima vreme, peste tot se vorbeşte despre reţete minune care ne ajută să slăbim, ni se dau sfaturi sau ni se oferă alternative. Ceea ce ştim este că nu mai avem încredere. Ceea ce nu ştim este faptul că greutatea necontrolată ne poate face probleme în timp. Azi neglijăm câteva grame, mâine ne obişnuim cu ele, iar în timp ajunge să nu ne mai pese.

Printre multele reţete şi pastile de slabit sunt multe produse artificiale şi este greu să găseşti ceva de calitate. Calitatea înseamnă efecte pozitive asupra organismului nu doar d.p.d.v. al greutăţii ci şi a modului în care aceste produse sunt asimilate de organismul nostru. Cu alte cuvinte, între corpul nostru şi acele pastile de slabit trebuie să existe o armonie pentru ca noi să nu ne simţim slăbiţi.

 Când este vorba despre alimentaţie, oamenii se pripesc, fac din ea extreme: ori prea mult, ori deloc.

Pentru ca organismul nostru să funcţioneze la parametrii normali, trebuie să ne alimentăm echilibrat, trebuie să consumăm câte puţin din fiecare: fibre, grăsimi, proteine, carbohidraţi, vitamine, minerale, apă.

După câteva încercări, am dat peste produsul Slim&Fit,care e destinat curelor de slăbire. El poate fi folosit şi ca adjuvant în alte diete. Se bazează pe produsele: Hoodia, Garcinia, Ceai verde şi Fucus şi îl găsiţi sub formă de tablete de slabit.
Produsul Slim and Fit se diferenţiază de altele prin felul de a acţiona: taie pofta de mâncare, nu te obligă la diete excentrice, la înfometare şi, este minunat să ştii că este 100% natural.

În comparaţie cu alte produse, Slim&Fit are un preţ rezonabil şi poate fi folosit în etape: o lună, două, trei luni, depinde cât îţi doreşti sau cât este nevoie să slăbeşti. O cutie de Slim&Fit poate fi achiziţionată la preţul de doar 85 Ron. La achiziţionare primeşti o garanţie de 30 de zile. Astfel, dacă nu sunteţi mulţumiţi de efectele lui Slim&Fit, puteţi returna produsul, iar cei de la care l-aţi cumpărat vă vor trimite banii înapoi fără să vă ceară vreo explicaţie. 

Pentru acei dintre voi care vreţi să aflaţi mai multe despre cum să slăbiţi, cum să vă organizaţi dieta puteţi descărcai: "10 Exerciţii fizice pentru oamenii ocupaţi.", un ghid deosebit de practic şi educativ.


Dacă am reuşit să vă captez atenţia, daţi click pe oricare dintre linkurile din text sau, intraţi pe pagina Slim&Fit, unde puteţi găsi foarte multe detalii cu privire la o alimentaţie sănătoasă, la o dietă de calitate fără a vă înfometa, la produse naturale de efect şi cu efect curativ şi detoxifiant. Aici veţi găsi relaţii despre preţuri, felul în care puteţi comanda produsul sau, puteţi intra pe froum, pe blog şi puteţi să începeţi să vă autoeducaţi în ceea ce priveşte corpul sănătos pe care vi-l doriţi.

timpul probabil

 (Sursa foto: internet)

azi, meteorologii de inimi, mi-au dat timpul probabil după zâmbetul tău
mi-au spus că în jurul inimii mele nu se vor mai strânge nori negri,
iar cerul va fi senin pentru tot restul zilei de astăzi şi cele ce îi vor urma
mi-au spus că voi avea parte de soare, iar acesta acesta va răsări
de undeva din căpruiul ochilor tăi luminând până în adâncul sufletului meu
voi avea parte de ploi de vară, de iarbă reavănă sub şira spinării,
iar norii vor scutura petale de maci roşii de pe buzele tale aflate undeva în centrul
atenţiei mele - dat fiind că de acolo îmi aleg anotimpurile, emisferele şi clima
vântul va adia cald pe alocuri din podul palmelor tale peste chipul meu,
iar eu voi gravita încet în jurul tău cu iubirea mea apoi, cu un singur sărut
am să opresc lumea. nu ştiu dacă meteorologii au spus asta, dar ştiu că pot să o fac
aşa cum pot stinge soarele numai pentru a-ţi arăta steaua nordului meu




Azi, doar tac...



Azi, aş putea să vorbesc despre atât de multe. Aş putea să vorbesc chiar despre noi doi. Despre cum ne luăm de mâini şi stăm aşa. Despre cum ne privim, despre cum ne vorbim. Sau despre cum...tăcem. Aşa, ca acum. Acum stăm şi privim marea. Altfel. Departe soarele coboară. Noi rămânem şi privim. Nu am văzut niciodată marea aşa. Ştii, tu poţi schimba ordinea firească a lucurilor doar existând. Ca şi marea. Ca şi inima mea. Ca şi pe mine. Cred că eşti singurul alături de care mă simt atât de eu. Azi, aş putea să mă reinventez. Departe. Azi, am să cumpăr acest loc. Am să cumpăr bucata asta de plajă şi marea. E perfect. Până şi noi ne încadrăm bine aici. Mâine am să cumpăr timpul. Poate într-o zi am să cumpăr şi dreptul de a-l da înainte sau înapoi. Apoi, am să mă mut să locuiesc în tine. Cred defapt că aştept să îmi spui că mă primeşti...că mă vei primi pentru totdeauna.

.....


(Sursa foto: internet)

De câte ori văd filmul ăsta mă gândesc la noi. Parcă e o repetiţie în care mă tot revăd la nesfârşit.

........

18 aprilie 2011

poveste în poveste

Lenny Kravitz-Stand By My Woman



toate poveştile încep cumva şi se sfârşesc fericite
până la adânci bătrâneţi
doar a noastră a trebuit să se dea peste cap timpului
şi,
cum am spus, au fost odată ca niciodată, doi tineri
copilăroşi şi senini,
dragostea lor creştea într-o clipă cât alta în trei,
dar într-o zi,
s-a iscat o furtună care i-a aruncat departe unul de altul
pe el peste zări şi mări,
iar pe ea a ţintuit-o pământului şi locului să nu poată uita

în acea zi, peste lume,
peste lumea mea s-a lăsat o noapte polară, groasă şi grea

(de aici, se naşte alt vers, altă poezie)

aşteptările mi se aşezau pe umeri asemeni unor vrăbii
nu mai zburau. stăteau doar acolo şi îngheţau
apoi cădeau una câte una să nu mai am cine să mă ţină trează
noaptea se făcea tot mai lungă, mai rece
eram un copac cu rădăcini înfipte într-o emoţie
în mine năvăleau animalele sălbatice să se hranească
uneori, departe urla câte un lup,
iar în mine îngheţa aerul

(e atât de greu când te obişnuieşti să-ţi curgă cineva prin vene)

înainte ca ultima vrabie să fie ucisă de vulpile timpului,
peste aşteptările mele s-a aplecat o clipă asemeni unui pod
parcă soarele învăţase să răsară în acea zi tocmai de acolo,
iar pe sub el s-a conturat o siluetă de bărbat
mi-am scuturat vrăbiile, timpul şi noaptea, frigul şi teama
iar în jurul ochilor mei a început să încolţească iarba
paşii îţi erau tot mai grăbiţi, iar mie îmi ţâşnea din ochi lumina
te-am recunoscut după felul în care în urma ta creşteau zilele
şi cerul se făcea tot mai senin
când ai ajuns lângă mine, în pieptul meu nu mai încăpea nici
o gură de aer

nu spune nimic. nu mai contează.hai să ne strecurăm printre lume,
printre cuvinte şi să fim noi. noi...

şi,
vraja furtunii s-a risipit în timp. ei au crescut mai mari
decât au crezut vreodată că vor creşte
au umerii obosiţi, dar sufletul copilăros şi senin,
iar povestea este una prea complicată, dar frumoasă
până într-o zi când cine ştie ce se mai poate întâmpla
atunci, am să vă povestesc cum au crescut bătrâni,
dar acum, merg să mai scriu o filă

(tu, lasă-te scris şi rămâi lângă mine cât va fi să fie. tot poveste
vom fi. a noastră)

15 aprilie 2011

secvenţe şi stop cadru

Alejandro Fernandez - Abrazame
   

într-o altă zi, când am deschis fereastra larg să prind în palme şoaptele dimineţii, mirosea a ploaie şi iarbă
aş fi vrut să mă urc pe nori să te strig acolo, departe unde eşti, să te aplec către mine
umerii tăi, gâtul tău... într-o altă zi, nu în aceasta bineînţeles, miros a scorţişoară şi a cer vanilat
ştii ce? am să risc! am să urc sus, acolo în lumea ta imposibilă şi am să te strig pe nume
cred că m-ai auzit, deoarece în mine s-au trezit toate mările şi mă ia cu ameţeală
cât de frumos pot să-l recit acum pe Stănescu, pe Sorescu... l-aş adăuga aici şi pe Ciobanu
el ştie să scrie cu Aliona, cu soare şi pâine.habar nu am cum îi reuşeşte, dar chiar ştie
tăia lumina felii, felii şi o întinde pe hârtie. ba nu, pe suflet. apoi totul devine poem. simplu ca bună ziua
cât de bine mi-l amintesc acum pe Fernandez, limba franceză şi salsa de sub pieptul tău.
glasul vecinei de jos care bate în tavan să dau muzica mai încet în timp ce eu m-am încătuşat
în gândurile tale latino şi o pereche de blugi strâmţi. pe genunchi am o carte îngălbenită de poezii.
bineînţeles că azi trebuia să fie şi Hopkins la televizor. altfel ziua nu era tocmai perfectă
dar ştiţi ceva? închideţi-mă într-un cub, băgaţi-mă în buzunar. faceţi-mă să dispar într-o lume fără
ferestre, fără muzică, fără Stănescu. dacă am gustul de scorţişoară cu mine, lumea e a mea
totul devine un film de dragoste vechi care se repetă aproape singur. e nevoie doar de o inimă să bată,
iar ferestrele se deschid singure. tăiaţi-mă şi în bucăţi. dacă şi vanilia o am în vreun buzunar, vă spun: nu mor niciodată.
nu am nevoie de nici un punct de sprijin decât de gâtul şi umerii lui. acolo adoarme luna mea. şi eu. acolo se scrie poezia mea. acolo aşez lumile mele. toate. şi le dau sens. dar e bine că nu ştiţi despre cine vorbesc.
stop cadru. aici rămânem doar noi doi. am să puşc din degete, iar la trei...totul va dispărea în jur. îmbrăţişează-mă şi atât. mă auzi iubite? dă muzica mai tare şi hai să ne ţinem pe palme!

14 aprilie 2011

semicursă

Smiley - Love is for free (feat  Pacha Man)
   


azi, este iar o zi mare, lungă cât o zi de post, obosită şi ceţoasă
nu contează
am să dau puţin norii la o parte şi am mă încălzesc la soare
la soarele meu
am să ascult îngerii cum coboară din aer, din aerul tău
şi ne cântă peste umeri
am să adun iarba din cele mai frumoase poieni, reavănă
şi am să adorm sub braţele tale
tu îmi vei povesti câte în lună şi în stele, iar eu te voi crede
ca de fiecare dată
contează doar degetele tale care se înfăşoară în părul meu
şi păsările care zboară din mine
asemeni unor copii fericiţi desenând tot cerul cu emoţii
în toate culorile curcubeului
ştii? mă gândeam. la noi aşa a fost să fie. o întâmplare care
s-a întâmplat
nu mai contează de câte ori ai plecat sau de câte ori am plecat
contează că ai rămas după fiecare plecare
iar eu nu m-am mişcat nici măcar un centimentru de aştepare
din locul unde m-ai lăsat
nu mai contează în câte lumi se divide lumea ta, lumea noastră
eu sunt un mic crepuscul
mă mulţumesc să mă joc în ochii tăi. să păşesc în mijlocul nostru
ca într-o Cale Lactee
unde două stele, aproape ciudat s-au ciocnit într-un sărut
cândva demult
pe când credeam în prinţi şi prinţese, iar viaţa era o mare sală de bal
azi eşti doar un bărbat deloc oarecare
mă aştepţi în fiecare zi la colţul dimineţii cu o cafea aburind a zâmbet şi
o semicursă în lipsă de armăsar alb
pe care evadăm din ziua ce va urma. eu stau în faţă cu braţele larg dechise
şi trăiesc mai mult decât aş fi crezut vreodată că se poate trăi
nu va fi nicicând mai mult de atât, dar cine are dreptul să-mi ia zborul
de lângă tine?

hai, strigă şi tu cu mine să vezi cum îţi ies din plămâni. nu îţi ţine respiraţia. promit că voi fi tot acolo, ba mai mult.
hai, strigă-mă tare cât poţi!
ai să mă inspiri iarăşi. prin tot sufletul tău. nu sunt un exerciţiu. sunt doar aer.

doi orbi care rătăcesc unul în altul fără să vadă vreun semn  de circulaţie,
avem mereu liberă trecere pe acelaşi drum

(Sursa foto: internet)

Şi acum, mai rămâne doar să intri în lumea mea. Să stingi lumina şi să existăm aşa...cum doar noi doi ştim să existăm. De azi, am decis că voi fi doar o simplă femeie şi...atât!

13 aprilie 2011

eşti...

Dana Nalbaru - Am nimic fara tine
   

ştii, m-am tot gândit ce am să-ţi spun când te voi vedea,
dar mi-am dat seama că voi sta doar aşa. o bucată ruptă din tine
demult
te voi privi. nici măcar nu am să înţeleg că eşti. că eşti acolo.
nu voi putea pricepe cum lumea mea a prins contur
dintr-o dată,
cum soarele s-a aplecat deasupra mea cu toate ramurile
să pot culege lumina,
cum cerul s-a lăsat cuminte în jos să-l pot respira
tremurând

aerul va încremeni
oamenii vor înceta să vorbească,
să umble
totul va fi o şoaptă
ruptă parcă dintr-o peliculă de film mut îmbrăcat într-o rochie
de prinţesă
cuvintele nici nu trebuiesc rostite
cum ai putea rosti iubirea decât lăsând-o să te facă una cu ea ei?

când vei zâmbi, iar din ochii tăi vor zbura doi copii nebuni
în care ne voi recunoaşte
am şă ştiu...

chipul acela pe care degetele mele îl desenau cu ochii închişi,
chipul acela pe care îl ştiu pe de rost e acolo
în căuşul palmei mele

(ai putea încăpea tot. aş putea încăpea până şi eu. lumea e undeva pe dinafară.)

şi...
eşti? 
eşti!?
eşti!

la o aruncătură de privire de mine. mă vei privi.
singurul lucru pe care am să-l pot face va fi să-ţi iau mâinile
să mă leg cu ele la ochii sufletului,
să mă înfăşor apoi în tine
adiere

şi să zburăm peste tot pământul nostru

nu cred că voi respira multă vreme de atunci încolo,
nu cred că voi deschide ochii,
eu doar...voi iubi mâinile care mă vor face să mă nasc iar şi iar
ţie!

(Sursa: internet)

astronomie sufletească

Dana Nalbaru - I call your name
 

dacă Pământul se învârte în jurul Soarelui,
iar tu eşti Pământul meu
şi eu nu mă vreau a fi vreo planetă importantă
pot să-mi aleg Luna?

gravitez mereu în jurul tău...nu ştiu altfel
uneori sunt în pătrar,
alteori sunt lună nouă, alteori alt pătrar
câteodată sunt lună plină

atunci, ies din mine toţi lupii ce au stat ascunşi
în pumni,
în dinţi,
în suflet
se pun în genunchi şi încremenesc între privirile tale

cândva, îţi luaseră urma până în văgăuni de suflet
urlau şi muşcau din mine doar simţindu-te
în inima mea
te făcusem mic, mic să nu te găsescă nimeni,
dar ei mârâiau la fiecare bătaie
acum tac doar când le zâmbeşti. au uitat până şi să mai muşte
adorm sub palma ta toate dorurile,

iar eu intru în eclipsă

se spune că Luna joacă un rol important în viaţa Pământului
fără ea el ar orbi, zilele ar fi mai mici,
mareele mai line

ciudat...nici măcar nu sunt o planetă!
sunt un satelit. un satelit care îşi ia ora exactă a zâmbetului de la tine


.....................

Uneori depărtările sunt cele mai apropiate porţi către sufletul cuiva. Alteori sunt lecţii despre cum să ne iubim frumos şi cuminte fără altceva decât atingerea cuvintelro dintre noi. În alte cazuri sunt doar depărtări - despre ele nu vorbesc deoarece ele există chiar şi între oamenii care stau la aceeiaşi masă. Prefer varianta...ele sunt întotdeauna apropieri chiar şi după ce au învăţat să nu mai fie răni.

(Sursa foto: internet)

12 aprilie 2011

Sunt omul din care pleacă toţi oamenii...

Legends of the fall
 

Aseară, cred că deloc întâmplător, am revăzut un film. Nu reţin niciodată cum îi spune, dar titlul e cel mai puţin important atunci când mesajul îţi intră prin piele, prin aer direct în suflet... Deşi l-am văzut de mai multe ori aşa cum am spus, parcă niciodată nu m-a copleşit într-atât. Habar nu am de ce îţi spun ţie toate acestea. Poate pentu că simt să vorbesc cu tine fără să ştii defapt că eşti tu. Poate nici nu ar trebui să îţi scriu. sau poate nici nu ar trebui să mă întreb de ce-o fac. Întotdeauna am discutat cu tine orice. Sau aproape orice. Mă rog.  Mai bine vorbesc despre film.

În film, este vorba despre un el căruia i-a murit soţia. O iubea. Se iubeau. A continuat să o iubească şi după moartea ei. Ieşea seara pe faleză şi alerga cu ea, cânta cu ea, dansa cu ea, povestea cu ea şi luau decizii. Era lângă el chiar şi aşa...moartă şi închipuită. Ce mi-a înfipt cuţitul în suflet, în rană a fost nu faptul că o iubea atât de mult ci faptul că până şi acel nebun romantic care îşi iubea soţia mai mult decât orice şi pentru care nu conta că putea pierde totul doar pentru o închipuire...s-a trezit şi într-un final, de dragul fetei lui, a îngropat-o din închipuirea lui şi a decis să meargă mai departe fără ea.

Nu cred că poţi să îţi dai seama cât timp am rămas aşa...cu privirea în gol. Am trecut chiar şi dincolo de tine, deşi asta mi-e foarte greu şi...am rămas aşa gândindu-mă: "pe cine sau ce ar trebui să îngrop eu?", deoarece îmi este clar că trebuie să fac gestul acesta ca să pot merge mai departe. Mi-a fost teamă de răspuns. Aşa cum poate îţi este şi ţie acum. La mine este o excepţie. Sunt singură cuc în mine.

După câteva priviri în inima lunii şi a nopţii mi-am dat seama pe cine. Mi-am dat seama şi mi-a fost frig. Atât de frig. Am realizat că trebuie să mă îngrop pe mine. Da! Ai auzit bine. Pe mine. Sunt prea multe nedumeriri, întrebări, nelinişti, oameni, tristeţi, sentimente. Mă simt un port invadat de bărci şi valuri. Nu am timp să îmbătrânesc liniştit. Nu am timp să mă roadă apa, cariile sau să mă dărâme vreun tsunami. Pe mine mă dau eu singură de toţi pereţii sufletului şi nu am timp să văd dincolo de marea din mine. Prea mulţi pescăruşi, prea multe alge, prea multe scoici. Simt nevoia să mor. Să mor, să mă îngrop, să-mi duc flori ca unui străin, să stau în genunchi şi...să plâng. Vreau să plâng. Să plâng acolo peste mine, să mă ridic şi să merg mai departe cu soarele în faţă. Mă simt doar un ţipăt înghesuit. Probabil te întrebi unde eşti tu în tabloul acesta. Eu ştiu unde eşti. Tu ştii?

Oricum, dintre toţi oamenii pământului ţie am ales să îţi spun toate acestea. Şi multe altele. Unele însă le ţin mie. Se spune că ce este cu adevărat de preţ moare odată cu omul. Aşa să fie. Acelea le voi duce în mine. Altele, ţi le-aş spune, dar nu pot. Nu mai am curaj cu mine. Nu mai ştiu să fiu majoreta de pe margine care să-mi strig: "sus, capul drept, zâmbeşte", iar acum, după ce am autopsiat viaţa mea am realizat că nimeni, niciodată nu s-a aflat cu adevărat la capătul celălalt al meu şi să suţină puntea, să facă rotocoale de fum, să arunce un colac de salvare, un soare, o lună, un suflet în care să mă văd clar. Asta e. Sunt omul din care pleacă toţi oamenii.
Rămân ca un trunchi de copac pe care tinerii îşi încrustează numele, iubirea, lacrimile apoi...îl lasă acolo ploilor, vântului, soarelui, anilor. Ştii ce e mai rău? Că ei pleacă, iar trunchiul rămâne cu toată singurătatea lui, chiar mai singur decât înainte. Uneori, mai trece cineva, îşi plimbă palmele peste răni, zâmbeşte şi pleacă. Nimeni nu îşi înfinge rădăcinile cu adevărat alături. Nimeni nu citeşte o poezie la umbra mea. Mi-e dor de un zâmbet mare cât un cuvânt de-a lui Nichita. E cineva care ştie recita la bine şi la rău până când moartea ne va despărţi? Nu-i aşa că nu este? Vezi? Până şi tu doar mă citeşti şi taci. Niciodată nu ai putut să mă strigi răspicat pe litere.

Acum însă, un film, a venit, m-a răscolit şi m-a făcut să vreau să dau din mâini ca să pot ieşi la suprafaţă din mine. Cred că defapt m-am săturat să iau apă la bord, iar alţii să se distreze pe margine.

 (Sursa foto: internet)

11 aprilie 2011

Detectoarele Radio - cum să ajungem acasă în siguranţă!


Ce sunt defapt "Detectoarele Radio" şi cum funcţionează ele?!

Ca să ştim ce este un detector radio, trebuie să ne socializăm în primul rând cu ideea de "Radar". Radarul este defapt un aparat care emite unde electromagnetice și apoi le recepționează, după ce au fost reflectate de un obiect. El este folosit pentru a detecta și a localiza un obiect prin măsurarea timpului trecut între emisia și recepția undelor.

Deci, aşa suntem depistaţi când încălcăm limitele de viteze pe şoselele naţionale şi internaţionale. Este un proces simplu şi doar de noi depinde să-l depistăm din timp. Atenţie! Nu îl depistăm pentru a contraveni legii ci pentru a avea mereu în atenţie limita de viteză legală, importantă şi uneori vitală în a ajunge acasă.

Pentru aceasta, maşina noastră trebuie printre altele să fie dotată cu un sistem antiradare, cu un detector de radar, aparat care ne avertizează când depăşim limita de viteză şi când ne aflăm în preajma unui radar.

Detectoarele radar sunt defapt nişte aparate portabile, destinate măsurării vitezei autovehiculelor care trec printr-un câmp electromagnetic emis.

Ce trebuie să ştiţi despre detectoarele radar?

Detectoarele radar, în funcţie de preţ au mai multe caracteristici: frecvenţă de recepţie în 6 sau mai multe benzi, antenă încorporată cu fir sau fără fir, au alerte vocale, busole, ecrane color, distanţă de detecţie performantă şi alte utilităţi periferice precum: sisteme de brichetă, preş antialunecare, cleme instalare pe parbriz, etc


Pentru o bună funcţionare, ele trebuiesc utilizate între anumite grade celsius şi alimentate la o anumită tensiune.


Un producător bun pentru astfel de sisteme de detectare radare sunt cei de la Yupiteru, care au realizat câteva modele de excepţie, capabile să detecteze semnalul de radar de ambele feluri: sistemul "Stealth" şi sistemul "New H", avertizând cu sunete de alarmă diferite. Aceste modele integrează  tehnologia "Super Cat" de detectare a microundelor şi au cel mai avansat procesor de semnal digital.

Astfel de detectoare radar le puteţi achiziţiona de la orice  magazin online IT Galaxi, o bine cunoscută firmă pe piaţa românească încă din 2004, când s-a lansat prin comercializarea de sisteme electronice IT@C.


Preţurile între care variază produsele sunt între: 290-700 RON.

Cu acestea fiind spuse, sper că am reuşit să descriu cât de cât pe înţelesul tuturor cum funcţionează un detector radar, care îi sunt calităţile şi caracteristicile şi, mai mult spus, cred că am putut să vă atrag atenţia cu privire la securitatea călătoriei Dumneavoastră şi la siguranţa acesteia.


Vă urez shopping plăcut şi...Drum Bun şi Sigur în călătoriile Dumneavoastră!

Iljimae - subtitrat în română

(Sursa foto: internet)

Povestea lui Iljimae este plasată în timpul dinastiei Joseon, în anul 1644, în vremuri destul de grele pentru oamenii simpli, dar foarte prielnice intrigilor, omorurilor şi evaziunilor făcute de către cei bogaţi în folos propriu.

Iljimae sau Gyeom (겸) este fiul unui nobil virtuos Lee Won Ho (이원호), un susţinător de încredere al regelui şi un membru central al organizaţiei secrete Cheonwoohoe, compusă din nobili importanţi, avându-l chiar pe rege lider al lor.

În una din zile, regele are o conversaţie cu un orb, care îi spune lucruri importante şi valoroase cu privire la viitorul său, viitor care însă îl implică şi pe Won Lee Ho. El afirmă că vede în familia acestuia o persoană care este la fel de strălucitoare precum soarele (pe vremea aceea regele era considerat soare) şi care va fi adorat şi iubit de oameni.

Îngrijorat pentru poziţia sa, regele îl ucide pe Won Lee Ho sub pretextul că: "doi sori nu pot exista pe acelaşi cer".

Gyeom, ascuns de tatăl său într-un dulap, este salvat şi adoptat de către un hoţ pensionat, Soe Dol, iar viaţa sa se schimbă pentru totdeauna. Din cauza şocului, acesta devine amnezic şi amintirile încep să îi revină de abia peste 13 ani când şi porneşte în căutarea surorii sale mai mari, Yeon. Aceasta este ucisă deasemenea, iar el vede însemnul de pe sabia criminalului. Atunci îşi propune să se răzbune, dar în timpul răzbunării sale el îi ajută şi pe cei săraci. Astfel, acţiunea filmului se bazează pe un fel de haiducie...un fel de Zorro care fura de la cei bogaţi dând la săraci, ziua fiind un om şters, iar noaptea devenind un erou.


Serialul este plin de aventuri, scene pline de emoţie, amuzamentul specific serialelor coreene şi nelipsita poveste de dragoste.


Cu acestea fiind spuse, vă las să descoperiţi singuri restul poveştii şi vă doresc să vă bucuraţi de ea la fel de mult ca şi mine!


Iljimae Ep.01/part.1 
Iljimae Ep.01/part.2

Iljimae Ep.02/part.1
Iljimae Ep.02/part.2


Iljimae Ep.03/part.1
Iljimae Ep.03/part.2


Iljimae Ep.04/part.1
Iljimae Ep.04/part.2


Iljimae Ep.05/part.1
Iljimae Ep.05/part.2

Iljimae Ep. 06 /part.1

Iljimae Ep. 06 /part.2

Iljimae Ep. 07 /part.1
Iljimae Ep. 07 /part.2

Iljimae Ep. 08 /part.1
Iljimae Ep. 08 /part.2

Iljimae Ep. 09 /part.1
Iljimae Ep. 09 /part.2

Iljimae Ep. 10 /part.1
Iljimae Ep. 10 /part.2

Restul de episoade îl puteţi accesa AICI!

10 aprilie 2011

primele iubiri...



iubirile dintâi sunt cele mai fragezi iubiri
nisipul neatins de trupuri fierbinţi
sau buze de mare sărată

(se mai aud bătăile inimii în miez de scoică
- poţi să o pui la inimă
să o asculţi?)

sub genele sufletului
ele se prăvălesc înapoi în noi
răscolindu-ne,
răscolindu-se,
renăscându-se

iar şi iar
clipelor-neclipe,
neprinse
între ace reci de timp
aripi strânse sub piept
între clepsidre
de priviri
fiecare la o aruncatură de răsuflare
ţinută...încă!

(buzele îmi devin o încleştare de atâta dor de tine
- poţi TU să îmi iei răsuflarea asta încă o dată
să pot învăţa scoica să cânte,
şi nu doar să şoptească?)

............

Spuneam odată că între noi, doar sufletele ne trăiesc ilegal...restul este doar iubire!

~~{{~~}}~~

9 aprilie 2011

scenetă

(Sursa foto: internet)

uite aşa, tu şi cu mine
eu mereu aici,
tu uneori aici,
uneori acolo
între noi cuvinte şi un soare
care cântă la chitară şi râde păsări albastre

închide ochii
măcar o dată lasă-mă pe mine
să îţi conturez visul
pune-ţi un braţ după mijlocul meu,
celălalt întinde-l uşor pe lângă mâna mea
ţine-mi palma în palma ta


deschide ochii acum
nu mai respirăm aer

lasă inima
ea e nebună
încă un pic şi face paşii de dans
înaintea noastră
nu zâmbi
ştiu că priveşti
şi mă închipui
deci hai...

deschide ochii

soarele cântă, tu mă ţii în braţe
lumea dansează în jurul nostru
iar noi,
noi stăm pe loc şi zâmbim
de ce plouă?
aşa se iubesc norii

am creat o scenă doar pentru zâmbetul tău
acum dormi
în visele tale
iubeşte-mă şi pune soarele în cui
acum e doar iarbă şi stele

şi noi

7 aprilie 2011

şi totuşi...



unele dimineţi sunt precum ochii fetelor tinere
ispititoare
cu gene prelungi,
buze rumene şi calde
precum o pâine proaspătă scoasă din cuptor


altele, sunt precum ochii tăi căprui şi jucăuşi
ispititori,
cu priviri adânci,
ascunse adânc în inima mea
precum o seară cu ţârâit de greieri şi linişte

ştiam,
ştiam că va fi iarăşi o astfel de dimineaţă
şi totuşi...

~~~

Uneori viaţa te poate surprinde pe nepregătite. E ca şi cum ai alerga desculţă într-o dimineaţă cu fluturii prin iarbă şi te-ai trezi înveşmântată toată în zâmbet cald. E frumos când se întâmplă asta. Fie şi o clipă sau o părere. Simţi cum poţi întinde mâinile larg, poţi închide ochii, iar cineva te ridică de mijloc şi te învaţă din nou să zbori. Tu trebuie doar să să stai aşa cu inima bătând nebuneşte, cu mâinile întinse şi cu vântul prin păr. Fluturii fac restul. Azi a fost o astfel de dimineaţă. A trecut foarte multă vreme de când nu m-am mai trezit aşa. Ştiu că azi pot învinge orice. Chiar şi timpul. Azi eu alerg în spate, iar el se chinuie să ţină ritmul cu mine. Mie mi-e bine. De azi, aşa cum am spus, voi lua viaţa pas cu pas şi chiar cred că va fi distractiv. Deci, care sunteţi la pas cu mine? Puteţi ţine ritmul? Dacă nu, să văd cine impune unul :)!
 Cum spuneam...eu astăzi zbor!

~~~

Ioana

 (Sursa foto: internet)

- Nani, nani, puiul mami..., îngâna ea privind prin ochii păpuşii departe, departe. Haide, mănâncă draga mamei. Numai aşa poţi creşte mare şi sănătoasă! Într-o zi, am să te duc în parc să îţi arat florile şi copacii şi vom juca şotron împreună. O să îţi placă...ai să vezi.

Ochii ei se înnegurară. Nu ştia cum se joacă şotron. Nu mai ştia. Ştia doar că jucase şotron. Obrazul ei atinse umărul. Nici un oftat. Nici un sunet. Tăcere şi murmur de cântecel.

În camera numărul unu din ospiciu locuia Ioana. Ea nu dormea niciodată în pat. Stătea doar într-un balansoar şi legăna o păpuşă îmbrăcată în hăinuţe de copil. Ochii ei căutau afară pe fereastră lumina. Nu o găsea niciodată. Când obosea să privească pe fereastră privea în jos. Mâna ei încă tânără, trecea cu gingăşie peste părul de plastic al păpuşii, peste ochi, peste mânuţe, peste picioruşe. Ele erau moi şi rozalii. Fragede şi firave. În lumea ei copila o strângea de mână şi gângurea. Uneori, dar numai uneori, copila sugea şi adormea liniştită. Ioana era o femeie goală. Era ca şi o gaură neagră în care se pierdea tot. Chiar şi timpul. Îşi amintea din ce în ce mai rar.
Picioarele ei atingeau ritmat gresia rece. Nu mai simţea frigul. Ea toată era frig. În unele zile, din camera numărul unu se auzea un ţipăt:

- Georgiiiiiiiiiii!!! Georgiana mamă, respiră! Georgianaaaaa!

Georgiana avea cinci ani. Nu mai avea demult păr. Nu mai avea demult timp de păpuşi sau de joacă. Ochii ei se goliseră de viaţă şi de zâmbet. Zâmbea doar la mama, iar mama zâmbea doar la ea. În ziua aceea Georgiana obosise să mai învârtă tubul subţire al perfuziilor după deget şi obosise să îşi închipuie cum ar fi dacă ea şi mama s-ar juca împreună în parc. Pentru prima dată nu mai zâmbea la mama. O sorbi în adâncul negru al ochilor ei, lăsă câteva lacrimi pline de teamă din ochi şi strânse mâna Ioanei cu putere. Doar când capul îi căzu într-o parte se putea vedea pe chipul ei un zâmbet. Ioana murise atunci pentru totdeauna. Nu mai avea importanţă că ea locuia printre oameni, iar viaţa locuia încă în sângele ei. Ea murise.

Pe hol, asistentele numărară până la cinci. Întotdeauna la cinci se făcea linişte în camera numărul unu. Ioana ridica mâinile în sus. Degetele ei se îndreptau şi se încleştau albe. Dădea din cap dintr-o parte în alta şi scotea doar un sunet:

- Îîîîîîîîîîîîîî! Îîîîîîîîîîî! Îîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîî!

Mâinile ei se strâng în jurul trupului ca şi cum ar vrea să îl frângă. Trupul însă nu se frânge. În camera numărul unu, Ioana e ghemuită pe o bucată de covor. Nu ştii unde începe omul sau durerea. E doar o bucată ruptă de cer căzut. Lângă ea doarme o păpuşă. Ioana o strânge la piept.

Luna se desprinde de pe cer şi se sparge în trei, în cinci, în şapte, apoi se prelinge în întunericul Ioanei. Ioana o înghite ca o gaură neagră, iar lumea ei mică se naşte din nou.

- Nani, nani, puiul mami..., îngâna ea privind prin ochii păpuşii departe, departe. Haide, mănâncă draga mamei. Numai aşa poţi creşte mare şi sănătoasă! Într-o zi, am să te duc în parc să îţi arat florile şi copacii şi vom juca şotron împreună. O să îţi placă...ai să vezi.


Ochii ei se înnegurară. Nu ştia cum se joacă şotron. Nu mai ştia. Ştia doar că jucase şotron. Obrazul ei atinse umărul. Nici un oftat. Nici un sunet. Tăcere şi murmur de cântecel.

Ioana tace precum tăcerea cea mai grea. Azi, în ospiciul cu îngeri este din nou linişte. Liniştea în care îngerilor le sunt smulse aripile cu penseta din carne.

Departe, pe trotuar oamenii trec liniştiţi. O femeie se opreşte şi trage peste gura fetiţei un fular. Se scutură ca şi cum noaptea i-ar fi trecut pe şira spinării muşcând. Privi în dreapta, în stânga, apoi luând copilul în braţe fugi. Copilul râdea în hohote prinzând fulgi în palmele acoperite de mănuşi. Un bătrân bolnav îi întinde o păpuşă. Doi copii săraci îi colindă. Toate însă sunt prea târzii. Povestea Ioanei este una fără de sfârşit.

~~~

Dumnezeu înlemnise

(Sursa foto: internet)

"Gărgăriţă-riţă/Zboară-n poieniţă
Unde oi zbura,/Acolo-i casa mea"


striga ea în timp ce mama o pieptăna
sărutându-i şuviţele
cum Dumnezeu a făcut lumea în şapte zile
aşa o pieptăna ea şi o îmbrăca,
o dezmierda şi o îngrijea
de şapte ori câte şapte,
în toate cele şapte spuse şi făcute
privind în ochii ei se ruga câte în lună şi în stele
ca într-un altar unde EL este atât de printre noi
până într-o zi
când gărgăriţele din palma fetei se ridicară toate la cer
ploua de jos în sus
numai ea, mama, înlemnise
lumea spunea că şi Dumnezeu  a înlemnit atunci în ea
stătea aşa
cu genunchii şi unghiile înfipte în pământ,
cu ochii şi gura larg deschise
fără să scoată nici un sunet,

nici o lacrimă

din an în an se ridica din pământ
şi culegea gărgăriţe până-şi umplea căuşul palmelor de ele

"Gărgăriţă-riţă/Zboară-n poieniţă
Unde oi zbura,/Acolo-i casa mea"


când zburau, îşi smulgea părul din cap,
îşi rupea hainele cu tot cu ea şi striga în timp ce devenea şi mai pământ:

"zburaţi şi blestemaţi pământul şi cerul, iarba şi soarele,
sânul meu crud şi zilele mele până la ultima
zburaţi şi aduceţi mânia lui Dumnezeu peste mine
să mă ia"


dar, aşa cum spuneau oamenii, Dumnezeu înlemnise atunci în ea
 nu venea să o ia
o lăsa acolo aşa...cruce din carne vie şi pe faţă şi pe dinăuntru
carne de mamă fără fată
peste ea crescuseră bălăriile anilor ca şi peste un mormânt
bătrân nesfinţit

oamenii spun însă că în unele nopţi, din gura ei iese un lup
şi sfârtecă luna
apoi ziua se naşte pe un cer roşu