30 noiembrie 2008

unul



eu stiu ca visele fara stele si luna
sunt cer pe frunte - cazut
din prea putina inima
sau prea multa teama

eu stiu ca povestile fara zane si printi
sunt coli albe in viata - invinsa
din prea putine nopti
sau prea multe griji

eu stiu ca iernile singure si fara zapada
sunt case de suflet - goale
din prea putina fericire
sau prea multa ingropare

eu stiu ca viata fara tine si mine
este viata - numarata par
din prea multe perechi
si prea putin suflet

perechea noastra se numara cu "unul"
unul fara altul
am fi mereu aceeiasi cautare de sine
in "unul"
unul fara unul fac doi fara rost
pe tine nu stiu
cum sa mi te adun,
cum sa mi te scad,
cum sa mi te impartesc,
cum sa mi te inmultesc,
cum sa mi te divid

stiu doar unde te gasesc:
in locul din care ecoul mi se intoarce
mereu
ca o imbratisare de seara!

29 noiembrie 2008

Un dans de lebada pentru o floare de colt...


Viata uneori ne pune in fata celor mai stranii intamplari. Uneori, un pas gresit, un accident banal si toata viata noastra se prabuseste asemeni unei pasari cu o aripa franta!
Asa a fost si este inca si viata Oanei Opincariu,
detinatoarea titlului de campioana europeana de junioare la proba de 3.000 de metri, castigandu-l, in acelasi timp, si pe cel de vicecampioana la 1.500 m.

Campionii nostri de multe ori ne sunt mandria fara de chip, fara de nume...
Multi dintre noi (spre marea mea rusine si dezamagire...IARTA-MA OANA!!!) nici macar nu stim despre acesti copii minunati care din pasiunea lor ne fac noua bucurii, ne aduc noua lacrimi de fericire si recunoastere pe plan international ca si natiune!
Incep printr-o joaca si continua prin munca...multa munca, iar apoi, multi dintre ei sfarsesc in spitale de recuperare, in scaune cu rotile, iar noi, natiunea nu le intoarcem inapoi nici macar un simplu sprijin sufletesc!
Pe multi ii uitam acolo ca si cand...ar continua sa fie doar un chip fericit de copil pe o medalie mondiala!

Eu am aflat de Oana...la "Dansez pentru tine", unde Mihai si Alina Petre au "executat" un dans de lebada pe inima deschisa - in ceea ce ma priveste.
Am amutit!

Am amutit atat la minunatul spectacol de eleganta, carisma, vis...pe care mi l-au oferit cei doi frati, cat si la auzul scopului pe care au decis sa-l reprezinte: Oana Opincariu - din colegialitate, umanitate si frumusete sufleteasca!

Va felicit din suflet Mihai si Alina Petre atat pentru dans cat si pentru scopul ales!
Ati dat dovada de tot ceea ce este mai frumos in sufletul unor oameni si ma bucur ca poate nu inatampltor azi m-am uitat la aceasta emisiune.
Sunt fericita sa aflu din nou ca printre oameni se gasesc cu adevarat oameni!




“Pasiunea care mi-a marcat destinul” Patinatoarea Oana Opincariu a suferit anul trecut un accident grav. Acum poate merge doar dacă este ajutată de cineva.


“Pasiunea care mi-a marcat destinul”
Patinatoarea Oana Opincariu a suferit anul trecut un accident grav. Acum poate merge doar dacă este ajutată de cineva. Conturile la care o puteţi sprijini sînt:

Cont lei: RO68BRDE300SV41310793000 şi
Cont Euro: RO64BRDE300SV41310873000

Este o persoană simplă, care îşi doreşte să dea tot pentru a putea redeveni ceea ce a fost în sport pînă la 3 iunie 2007. De curînd, patinatoarea Oana Opincariu şi-a sărbătorit ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Sportul l-am început la 8 ani... ca o joacă, mai ales că tata este antrenor la patinaj viteză, iar mama este tot sportivă. Îmi doream enorm să merg şi eu la antrenamente şi încetul cu încetul, o joacă a copilăriei s-a transformat în ceva serios. A început să îmi placă din ce în ce mai mult şi aşa patinajul a devenit pasiunea care mi-a marcat destinul. Dacă ar fi să mulţumesc cuiva pentru tot ceea ce am realizat pînă acum, i-aş mulţumi Lui Dumnezeu, pentru că am fost sănătoasă în toţi aceşti ani. Chiar dacă acum am avut un accident cumplit, El m-a ajutat să supravieţuiesc. Sînt sigură că Dumnezeu nu mă va abandona nici de acum înainte şi voi începe din nou patinajul.

Sportul înseamnă tot (orice om are nevoie de sport), iar pentru mine asta înseamnă patinajul viteză – Totul. Nu mi-aş imagina altfel viitorul decît practicînd acest sport. Cea mai mare realizare pe care am avut-o pînă acum în sport a fost atunci cînd în Olanda, la Alkmaar s-au ţinut Jocurile Europene de Juniori. Cursa de 3.000 m (recordul de pistă la această probă îl deţin eu) a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Am obţinut locul 1, iar la 1.500 m am obţinut locul 2. Şi încă ceva… în momentul în care am urcat pe podium a fost ca un vis care a devenit realitate. Pînă atunci mă tot gîndeam cum o fi cînd urci pe podium la un concurs internaţional şi mai important? Cum se simt acei sportivi care ies pe podium… Atunci am ieşit şi eu şi m-am simţit împlinită.

Sănătate multă aş vrea să primesc de ziua mea şi să fie totul ca înainte de accident. Atît. Din fericire, pînă acum nu a trebuit să iau decizii foarte grele pentru patinaj. Poate că fără să îmi dau seama nu am avut timp mai deloc pentru mine. Nu am avut o copilărie ca alţii, dar mi s-a părut ceva normal aşa cum a fost. Pînă în momentul de faţă nu aş renunţa la sport decît pentru părinţii sau sora mea... dar ar fi ca şi cînd o parte din mine m-ar părăsi.”

http://www.jurnalul.ro/articole/133598/astazi-e-ziua-ta...---oana-opincariu

Iar aici este Oana la "Dansez pentru tine":


Iubirea nu se uita niciodata


Pentru o astfel de iubire ai nevoie de una cel putin la fel de puternica, de frumoasa, de lipsita de prejudecati, de teama - de daruire totala!
O astfel de iubire si prietenie cred ca isi doreste fiecare dintre noi la un moment dat - macar o data in viata: sa poti sa te abandonezi cu atata incredere, exuberanta si fericire in bratele cuiva (fie el si un animal de prada)!
Cred ca acest filmulet este o lectie frumoasa de viata pentru noi toti care am avut placerea sa il vizionam!

25 noiembrie 2008

goblen de emoţii


împleteşte-mă cu mătasea de la capătul fiecărei mângâieri

între noi doi tăcerea ţese stele...

vreau să mă înnod după fiecare deget al tău cu buzele,
să-ţi sărut cu trupul meu dezgolit palma ta daltă
ce mă sculptează cu fiecare atingere...încet
să nu-mi trezească apusurile ce locuiesc încă în mine

între noi doi cuvântul tace...

vreau să mă sorbi până mă pierd pe mine, de mine
să-mi dai drumul doar până unde-ţi ajunge privirea,
unde iubesc să stau dezgolită de gânduri contemplându-te
sunt un goblen de emoţii înrămat în tine!

24 noiembrie 2008

lacrimile toamnei



- cum plânge toamna?
- nu ştiu, dar priveşte...ce vezi?
- frunze...?!
- nu...
- culori? oare plânge culori?
- în toate culorile...plânge vise şi amintiri, ceea ce nu a fost şi va fi...
- cred că până la urmă are să-mi placă şi mie toamna. plânge frumos!

22 noiembrie 2008

sunt un orb


mă întorc desculţă către mine
mi-s tălpile goale, rănite şi fierbinţi
gleznele mi-s frânte sub gânduri
m-aş ghemui în mine ca într-o placentă
de vise
am învăţat că trebuie să mă nasc munte
până să devin câmpie verde
cu flori sălbatice şi râuri în căuş
de palmă

nu cred că am să încap azi în mine
azi ştiu că sunt o mare
am să-ţi bat malul privirii încet
scuturându-mi scoicile lacrimi

drumul către tine
nu-l fac cu pasul, gândul sau amintirea
sunt un orb
te simt doar cu sufletul
nu am nevoie de tălpi!

21 noiembrie 2008

Povestea Micuţei Rămurici


În fiecare zi în jurul lui mureau tot mai mulţi prieteni...copaci bătrâni şi înţelepţi care purtau în ramurile lor multe amintiri... Oftă adânc...
- Nu ştiu de ce eu mereu rămân...?! Cu ce sunt eu mai deosebit?...Poate faptul că sunt găunos puţin la mijloc...Mda..., uite cum şi bătrâneţea şi boala te pot salva de moartea crudă a lamei tăioase şi hârâite prin care drujba îşi face drum până în inimă golindu-ne de sevă şi viaţă...
- Poate vei afla într-o zi îi şopti Vântul la urechile frunzelor zerzi şi frumoase..., poate vei afla...
- Da...poate voi afla...îi răspunse Copacul Bătrân din codrul în care încă poveştile mai există, iar fiinţele de basm se ascund printre fire de iarbă, prin flori şi ramuri de copaci...
Începu să se legene şi să cânte..., iar Vântul se înfioră şi începu să adie cu putere...învârtindu-i frunzele şi aplecându-l până la pământ.
Copacul rezistă..., iar frunzele începură să şuiere în pletele Vântului sărutându-l şi împletindu-i coama imensă în mii de culori şi strălucire.
Deodată...o coală de hărtie mică şi făcută cocoloş ţâşni cu putere în scorbura mare şi frumoasă a bătrânului copac gâdilindu-l şi speriind-o pe bufniţă:
- Bu-huuu-huuuuu! Bu-huu-ce-spe-rie-tu-ră-hu-huuuuu!!!
Vântul, Copacul Bătrân şi frunzele începură să râdă cu poftă în timp ce bufniţa bombănea înfundat.
- Lasă, lasă draga mea Bufniţă, nu te necăji deoarece ştii bine cât de mult ţinem noi la tine...mai bine dă-mi cocoloşul ăla ştrengar din scorbură pentru că mă gâdilă până în suflet...
- Bu-hu-cu-plă-ce-re-hu-huuuu!!! Că a scos bu-hu-su-fle-tul-hu-huuu din bu-hu-minr-huuuu!
Copacul luă între ramurile sale bătrâne şi puternice cocoloşul acela alb şi despăturindu-l cu grijă, citi:
„Dragă tată...”
Frunzele începură să foşnească cu putere şi gălăgie:
- Citeşte tare...şi noi vrem să auzim ce scrie...Te rugămmm!!!
- Bineee! Binee...le închise foşnitul copacul..Am să citesc cu tare să auziţi şi voi plângăcioaselor...
„Dragă tată...să ştii că eu sunt fiica ta...Micuţa Ramură care am devenit o Coală de Hârtie...şi vreau să ştii că sunt foarte fericită pentru că am încă mirosul tău de lemn şi uneori dacă mă priveşti bine îmi mai vezi firicelele de lemnişor printre rândurile de dictando...
După ce oamenii m-au tăiat din trupul tău mare şi drag mie şi m-au dus departe...am suferit tare mult. Nu cunoşteam pe nimeni, iar celelalte rămurici plângeau şi se tânguiau mereu: „-O să murimmm, o să muriimmm!”. Iartă-mă tată dacă am fost slabă, dar uneori printre crenguţele mele mai plângeam şi eu înfundat de teamă şi de durere, căci m-a durut când m-au tăiat şi m-au prelucrat să devin hârtie... ”
- Offf, începu să plângă cu boabe de ploaie şi rouă Copacul..Micuţa Rămurică...., draga mea fetiţă..., iar frunzele începură să se tânguie şi ele...
Numai Vântul adiind încet îi spuse:
- Citeşte mai departe prietene...citeşte...
„...Tată drag...să nu te necăjeşti pentru că a meritat. Oricât de mult am suferit sunt fericită că sunt o bucată de hârtie...De ai ştii tată cât de multe poveşti, amintiri, lacrimi, săruturi...sunt între lemnişaorele mele...Cât de multe sentimente mai înşiră oamenii aici...şi mai scriu şi multe lucruri folositoare...Daa! Scriu şi despre noi tată... „Protejarea pădurilor...” şi scriu atât de frumos!!! Sunt oameni care luptă pentru noi să fim protejaţi, să fim plantaţi, îngrijiţi..., iar toate acestea oamenii le scriu pe hârtie... La început sunt albă, dar apoi ei mă umplu de cuvinte...şi ştii tată...şi eu dăinuiesc în timp asemeni ţie, deoarece chiar dacă pe mine mă trimite la reciclat şi devin iarăşi albă...cuvintele scrise pe mine sunt transcrise în cărţi, iar cărţile devin un fel de...istorie...Sper şi eu ca într-o zi să fiu o carte...şi mi-ar place să fiu o carte de poezii...Îmi place să se scrie pe mine despre iubire, despre frumuseţe, despre lacrimi, despre fericire...
Dragă tată...eu aici îmi adun lemnişoarele căci mâine sper să mă recicleze din nou şi...data viitoare când mai vin în vizită la dumneata sper să fiu o carte...şi tu să fii mândru de mine...Nu plânge tată...căci aici unde suntem...oamenii ne iubesc şi au grijă de noi...Prietenul meu Creionul mă va mai ajuta să îţi scriu..., iar eu sunt acum o frumoasă poveste ascunsă într-un fulg de iarnă!

Cu dragoste şi dor,
Micuţa Rămurică... ”

Povestea ochilor

- am sa-ti povestesc intr-o zi despre o fata!
- oarecare?
- nuuu!una cu ochi mari, negri si cuminti!
- cuminti, cuminti?

- eee! atat cat pot fi doi ochi de cuminti cand nu rad, cand nu se ascund, cand nu clipesc primaveri!

- hmmm! ai mei clipesc mereu!
- hahaha! eu ce spuneam? asa clipesc ochii de printese!
- si cei de copil!
- oarecare?

- nuuu! un copil frumos si mereu.

- mereu ce?

- copil !

19 noiembrie 2008

Povestea sufletului




(Sursa foto: Thomas Kinkade)

cate culori are sufletul?
nu stiu...
sufletul ar putea fi o toamna?
este o toamna! mereu lasa ceva in urma, pastreaza ceva in el si se pregateste pentru o traire noua... sufletul este o asteptare!
ce fel de asteptare?
suflet in suflet! niciodata nu stii ce astepti pana nu esti acelasi. nu?
nu stiu...cred ca da.

Povestea norilor si-a marii




(Sursa foto: Internet)

Nene Vantule...norii ce duc cu ei?
- Amintiri si vise!
- Iar marea?
- Marea uneori scalda saruturi, alteori lacrimi. Canta si murmura, ramane si trece...
- Si se intalnesc vreodata?
- Marea si norii?
- Da!
- Intotdeauna! Asa cum o fac acuma pe varful genelor tale...


9 noiembrie 2008

Hanul Povestilor - Introducere

A fost odată ca şi niciodată, într-un loc nici prea dosit, dar nici lesne de găsit un han. Acest han se numeşte Hanul Poveştilor!
Se spune, că oriunde te-ai fi aflat, dacă te simţeai pierdut sau rătăcit, paşii ştiau singuri să ia calea Hanului şi să te poarte într-acolo.
Hanul Poveştilor este un loc plin de magie,de frumuseţe şi veselie, iar când toate celelalte locuri ale pământului îşi închid porţile şi îşi sting luminile...el e singurul în care mai pâlpâie o lumină de căldură şi speranţă care îi aşteaptă pe toţi ce au nevoie de un loc de popas.
Luminiţa aceasta se numeşte Farul Hanului, iar ea ne ajută să nu ne pierdem definitiv în lumea oamenilor mari şi să putem găsi mereu drumul de întoarcere către copilărie şi visare.
Toţi cei care şi-au adăpostit sufletele o vreme la acest han au socotit de cuviinţă să spună că aici toate poveştile şi toate făpturile din poveşti sunt aievea şi pot prinde viaţă.

- Dar tu de unde ştii? se răţoi de la una dintre mese Bursucul cel Morocănos (despre care trebuie neaparat să ştim că nu e bine să-l contrazicem ci să îi dăm mereu dreptate pentru că ţine mânie la sfadă cu toate că este bătrân şi uituc.)
- Iarăşi dumneata Domnule Bursuc... Eu sunt Povestitoarea, i-am răspuns zâmbind-i senin şi calm! În fiecare seară mă întrebi acelaşi lucru...
- Acelaşi lucru spui? În fiecare seară? Hmmm, pfuuaa...se strâmbă îmbufnat Domnul Bursuc.
- Acum ai să spui ca dumneata ştiai că Hanul are Hangiţă şi nu Povestitoare...
- Pe pălăria mea de Bursuc! Chiar aşa am vrut să te întreb! Dar...de ce nu are Hanul Hangiţă?
- Offf, Domnule Bursuc...pentru că Hangiţa este numai una. Are glasul duios şi vorba dreaptă, iar cei care o aud sunt prinşi în mrejele ei pentru veşnicie. Poveştile par să i se nască în suflet, iar oaspeţii întotdeauna îi are pe măsura frumuseţii şi ospitalităţii sale. Hanul frumoasei hangiţe este la numai o bătaie de inimă de al nostru şi se numeşte Hanul Viilor din Vârful cu Dor.
- Dar Hangiţa?
- Hangiţa? Ea îşi spune Minerva, însă fiecare poate să o numească după cum simte - ea nu se va supăra. Într-o zi am să vă povestesc şi despre acest han frumos.
- Aşa şi...de ce tu nu poţi fi Hangiţă?
- Domnule Bursuc! se auzi de undeva de aproape un glas răguşit şi bătrân.
- Aaaauuuuaaa! ţipă Bursucul ascunzându-se după fustele Povestitoarei. Dar asta, ce păcatele blănii mele pereţioase mai este? Ai auzit? A, a vorbit masa! Şi a şi clipit! Uite ce ochi scorburoşi are!
- Normal că a vorbit, Domnule Bursuc. Este o Masă meşteşugită din Stejar Vorbitor, care nu ştiu de ce de atâta amar de vreme doar pe dumneata te preferă.
Auzindu-mi vorbele (înadins întoarse din "condeiul" sufletului), Bursucul se retrase de după mine tuşind plin de el şi încruntând din sprâncene:
- Cum de ce? Pentru că eu sunt Regele Bursucilor! Ai să vezi că într-o zi ai să-mi dai dreptate!
- Asta nu uiţi! Asta nu o uiţi niciodată! Ştiu cine eşti!
- Chiar ştii? se umflă el în blană.
- Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat! Eu ţi-am pus blăniţa, urechile (în timpul acesta Bursucul şi le pipăia de zor, de teamă să nu i le iau înapoi...), botul...
- Da? Şi atunci, de ce nu mi te închini? Doar ştii că sunt rege...
Povestitoarea de mine începu să râdă cu poftă, apoi i-am răspuns:
- Dacă nu ştii să stai în banca dumneata să vezi cum îţi tund blana aia regală imediat!
- Nuuuu! se tângui el aproape copilăreşte. Făceam şi eu aşa...o glumă, dar nu a ţinut nu-i aşa?
Masa din Stejar Vorbitor începu să râdă guturat de se scuturau toate paharele pe ea.
- Se pare că nu, nu a ţinut, reuşi Masa să spună printre hohotele de râs.
- Na bazaconie! se îmbufnă iar Bursucul regal. Acum am ajuns şi de râsul unei mese...
- Bursuc! strigă masa la el.
- Aaaaaa! se sperie din nou Domnul Bursuc spre amuzamentul Mesei.
- Doamne Bursuc...de atâţia amar de ani stai pe spinarea mea şi încă te mai sperii de mine?
- Na, ce să fac dacă nu mi te amintesc...
- Hai, gata. Nu te mai ciudi şi stai jos. Ţi s-a răcit şi ceaiul de atâta vreme...Am să rog Veveriţa cea Sprintenă să îţi aducă altul.
- Mulţumesc...

Povestitoarea zâmbi!
Uff...e greu aşa! Eu am zâmbit! Cred că şi acum zâmbesc pentru că sunt fâstâcită şi încurcată.
Toate acele fiinţe îşi aveau locul şi rostul acolo. Poveştile păreau a fi nerăbdătoare şi văsătoare. Lumea aceasta plină de magie, de făpturi ciudate şi vorbăreţe, frumoase şi fermecate era lumea ei cu ochi mari de copil.

- Dar şi Povestitoarea a fost copil? întrebă un micuţ mânz inorog cu coama strălucind a visare.
- Bineînţeles că am fost şi eu copil draga mea Praf de Stele! i-am răspuns mângâind-o şi întinzându-i siropelul ei preferat din trandafir. Însă, pe când eu eram copil, tu nu erai născută - erai doar un vis frumos în visele mele.
Micuţa Praf de Stele începu să necheze de bucurie lângă părinţii săi, în timp ce aceştia încercau din răsputeri să o domolească:
- Gata, gata Prinţesă că ai să verşi tot siropul şi altul nu mai primeşti.
Praf de Stele era singura Prinţesă Inorog din neamul Inorogilor Iubirii. Mama ei se numea Zâmbet de Lună, iar tatăl ei se numea Suflet de Soare, dar despre ei am să vă povestesc într-o altă zi de han. Într-o zi de vară, când zânele ies din flori pe furiş, iar spiriduşii fac ghiduşii ca să le sperie.
În Han erau aproape toţi preferaţii ei: Micuţul Brăduleţ ( care mereu va fi preferatul ei şi al Vântului), Mama Bufniţă sau Bufniţa Albastră cum o vom mai regăsi printre poveştile Hanului, Stejarul cel Bătrân cu familia sa de ghinde şi frunze vorbitoare ( Stejar care ne va spune multe poveşti, el însuşi fiind o poveste frumoasă cu elfi şi un membru de seamă al Hanului ), familia Râmelor Peltice, familia Firului de Iasomie, cele două familii ale Regatului Păpădiilor, spiriduşul Jips cu poveştile lui de iarnă, rândunica cea veselă, motănelul cel alintat, zânele, elfii şi câţiva oameni îndrăzneţi care veniră pe Calea cea Întoarsă către copilărie.
Şi astfel, Hanul roia de oaspeţi de seamă, de poveşti, de veselie şi căldură.
Lingurile, castroanele, ceştile...zburau de colo-colo care mai de care mai repede să nu lase drumeţii însetaţi, înfriguraţi şi flămânzi, Veveriţa cea Sprintenă le ajuta preluând comenzile repede, repede, iar focul mocnea încetişor în sobă...aducându-le aminte de năzbâtiile copilăriei, de miresmele de cozonaci din serile de sărbătoare, de poveştile bunicilor cărunte cu vorbă blândă.
Şi, pe când toate ar fi intrat în rânduiala Domnului Somn...uşa Hanului se trânti de perete nici prea tare, dar nici foarte încet speriindu-ne pe toţi!
Până şi eu ca şi Povestitoare am tresărit.
Dintre noi însă, cel mai tare s-a speriat Mama Bufniţă.
- Bu-hu-huuuuuuu-huuu, aha aha, aha! ţipă şi tuşi speriată Mama Bufniţă! Vai de penele şi oasele mele bătrâne şi pline de boală...se văicări biata pasăre, în timp ce capul i se învârtea ca un girofar. Ai să mă omori într-o zi Vântule dacă ai să mai apari aşa!
- Hehe, lasă Mamă Bufniţă că mi-ai suportat tu şi altele mai rele! îi răspunse acesta bucuros să o revadă alături de atâţia prieteni dragi.
- Bună seara nene Vântule, l-am salutat zâmbind larg de fericire şi îmbrăţişându-l. Dacă mai râzi cu atât de mare poftă ai să-mi ridici în aer toţi oaspeţii şi ai să-mi stingi toate candelele, i-am spus veselă.
- Prinţesă Luthien!
- Ssssiitt! Aici sunt doar Povestitoarea!
- Da, dar şi Povestitoarele au poveştile lor, ca mai toţi dintre noi, zâmbi Vântul sugubăţ.
- Da, dar toate la vremea lor Nene Vântule. La vremea lor...

- va continua -

6 noiembrie 2008

La Multi Ani Puiuta Mamei!


18 septembrie 2007 - o zi...o poveste...o minune - Augusta-Maria s-a nascut !
De ziua ta...din locul unde toate cuvintele-mi tac, iar iubirea le umple in tot locul!
Sa ne traiesti, sa ne cresti mare, sa fi sanatoasa si fericita...iubita noastra!



4 noiembrie 2008

pana la Luna


- Ia să vază bunicul cât a mai crescut puiul de om!

Şi puiul de om, desculţ cu tălpile negre de praf, cu părul ciufulit şi faţa strălucitoare râdea cu gura până la urechi în timp ce se rezema cuminte de şoşul uşii.
În timp ce bunicul îi potrivea palma peste creştet, puiul de om se înălţă puţin pe vârfurile picioarelor – „numai puţin, gândi puiul cel mic.” –ca să ştie precis că bunicul va însemna mai sus ca şi data trecută.
Şi iată că a mai crescut! Nu se putea altfel!
Bunicul mereu încrusta mai sus şi mai sus în timp ce colţul gurii îi surâdea pe ascuns.
- Uite câta copil mare te-ai făcut dacă mănânci şi dormi! Mâine, poimâine ai să te faci mare şi nu o să mai am şoş la uşă să te măsor.

Şi copilul râdea. Deja vedea şoşul mic. Dar bunicul mereu era mare! Atât de mare încât dacă ar fi crescut până la Lună, bunicul ar fi putut să-l măsoare. Şi atunci i se năzări întrebarea:

- Bunicule, eu pot să cresc până la Lună?
- Bineînţeles că poţi să creşti până la Lună! Ia închide ochişorii! Vezi acum cât de mică şi aproape e Luna?
- Da!!! Şi dansul fericirii începu în jurul bunicului.
- Atunci să nu uiţi asta pui de om! Mereu când ceva e prea departe sau e prea greu...închide ochii! Cu ochii închişi visăm cât de aproape ne este idealul, iar cu ei deschişi învăţăm să-l împlinim!


uităm să simţim sub talpă
prundişul şi firul de iarbă
mirosul de fân şi de pâine,
ograda, lătratul de câine;
demult nu mai facem desene
din fumul ce pipa-l-aşterne
uităm doinitul bunicii
prinţesele, prinţii, piticii
demult nu mai pun la fereastră
ghetuţa făcută frumoasă,
dar Luna-i mereu sus în noapte
şi-aşa reânvăţ că se poate

- Bunicule?
- Da draga bunicului!
- Cum este în Lună?
- La fel ca şi acum, aici, doar că nu mă mai poţi vedea!
- Şi de unde ştiu că eşti acolo?...atunci când te chem?
- Pentru că ai să mă simţi! Întotdeauna am să te măsor cu palma deasupra creştetului să văd cât ai mai crescut! Când nu am să te mai pot măsura...înseamnă că ai crescut mare ca şi mine şi de atunci te voi putea îmbrăţişa din nou!
- Am să cresc şi eu până pe Lună!
- Da, dar acum închide ochii şi visează să rămâi copil!

dor de copilarie




copilăria îmi zburdă încă veselă. elfii mai se ascund după florile de măr, iar bunicii pot să îmi fluture încă zâmbete din uşa casei...
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Sandrina-Ramona Ilie [Lady Allia]

mi-e dor de copilărie, de lumea aceea cu ochii mari unde alergam desculţă prin curte, iar puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stele. puteam să jur că dacă le ating se transformă în zâne buclucaşe. mi-e dor să-l trag pe Rio de urechi şi de blană până striga bunica: "Da mai lasă câinele ăla în plata Domnului că s-o săturat şi el de tine cât îl scălţăneşti toată ziua!" Rio era un câine frumos şi mare! îl iubeam din tot sufletul meu de copil. mi-a fost bun prieten. mi se părea că e cât un urs, dar eram eu mică şi slabă - vorba bunichii: "Încă un pic şi ţi se împăştie oasele. Doamne fereşte să suferi de vreo boală de piele...că-ţi dau genunchii pe dinafară!". era jumătate ciobănesc românesc, jumătate ciobănesc caucazian şi nici măcar nu lătra. schelăia doar când îl chinuiam eu şi i se făcea blana arici când ţipa cineva la mine. ţin minte când a ţipat tata odată la mine că a smuls cuşca (nu se putea dezlega) şi aşa l-a fugărit în casă. deh...să se atingă cineva de micuţa lui stăpână? era umbra mea. când a murit...mult timp nu au mai existat umbre la fel de frumoase pe pământ. şi acum îl desenez în vise din nori albi şi îl pun pe cerul copilăriei mele...să mă mai vegheze de oamenii mari. copilăria mea a fost plină de iarbă verde şi maci roşii, de lanuri de grâu galben şi baloţi de paie din care ne făceam case înalte, de valea de la capătul grădinii unde ne scăldam şi pescuiam broaşte. săracele! le legau băieţii cu aţă şi făceau concurs. care broscuţă ţopăie mai repede Smiley, iar dacă nu ţopăia...vai de ea săraca. serile erau frumoase. ne adunam cu toţii în casă şi ne jucam cărţi, nu te supăra frate, piticot..., iar bunica ne pregătea masa. bunicul mereu ne veghea asemeni unei tăceri plină de strălucire şi căldură. când mă uitam la el...lumina, iar eu scoteam un zâmbet ştirb şi îi făceam mereu cu mâna. se scutura de drag de mine! da...mi-e dor de copilărie...de pomii din curte pe care îi cunoşteam pe de rost. toţi mi-au lăsat urme şi julituri, dar mai conta? important era să nu îi taie nimeni şi să ne urcăm prin ei să ajungem mai aproape de cer. ni se părea că de acolo suntem mai mari şi putem culege norii Smiley. uneori puteam, dar nu erau nori ci puf,...puf mare şi alb. acum copilăria mea nu mai are nici locul amintirii. casa e refăcută. cheia nu mai stă la locul unde o ascundea bunica. scaunul verde şi scorojit al bunicului demult a fost lemn de foc. mai este curtea. da! cât mai este curtea înseamnă că mai am voie să alerg desculţă prin iarbă şi să visez la zilele când îmi permiteam aproape orice, iar oamenii mari nu îmi tulburau lumea mea liniştită!

3 noiembrie 2008

Dumnezeul meu...

Dumnezeul meu...este batran! Este batran si frumos!
Mereu a fost asa. Cand eram mica il vedeam ca si pe Mos Craciun - un "om" bun -, doar ca nu avea haine rosii si nici sacul cu jucarii si dulciuri in spate.

EL ne avea mereu pe noi. Acum sunt mare (sau eu asa ma cred), am familia mea, copilul meu, iar Dumnezeu tot asa este: un batran batran si frumos!
Dumnezeul meu nu s-a plans niciodata de nimic, chiar daca uneori din Cer curg lacrimi mari de ploaie si fulgi albi de zapada, chiar daca uneori cad ingeri si se frang aripi in palmele Sale... - EL nu s-a plans niciodata de nimic - asta in comparatie cu noi.

"- Doamne...stii? Parca mi-ar placea o dimineata mai albastra, un cer mai senin..., daca s-ar putea sa ne dai si un alt Soare ca asta e pe duca...! Aaaa, da! Si un alt pamant - ca pe asta l-am defrisat noi incet, l-am chinuit si l-am imbolnavit. Acum are cancer!"

Nu stiu ce face Dumnezeu cand ne aude, dar stiu ca nu se plange inapoi. Ne tine asa, pe umeri si ne duce, ne duce, ne tot duce, iar noi IL apasam si mai mult si mai mult, pentru ca noua nici Dumnezeu nu ne place drept ci garbovit de problemele noastre. Bine ca este sa avem cui ne plange sau bie ca nu ne este sa avem de ce ne plange!

Dumnezeul meu...zambeste mereu si vorbeste mult! Nu EL direct ci prin oameni. Prin oamenii pe care ii vad, pe care ii aud, pe care ii citesc. Uneori ma bucura sa IL aud, alteori ma doare si in unele cazuri imi inghionteste un adevar de sangerez in egoul meu zile intregi.

Odata, demult, L-am intrebat:

"- De ce nu am voie sa ucid? De ce nu am voie sa fur? De ce nu am voie sa mint?"

MI-a raspuns:

"- Pentru ca nu ai voie! Ce intrebari sunt astea?"

M-am suparat tare. Ce raspuns era ala??? Cum adica nu am voie?!

Au trecut cateva zile si iar L-am intrebat:

"- De ce nu am voie sa ucid? De ce nu am voie sa mint?"

De data aceasta m-a privit in ochii cu incredere si zambind mi-a spus:

"- Ucide, fura, minte si vei vedea de ce nu ai voie!"

Asta deja m-a enervat la culme! Credeam ca Dumnezeu se joaca si isi bate joc de mine. Normal, nu? De ce sa nu adaug si eu un bolovan, ca doar era parca prea drept Dumnezeu...asa deodata!
Anii au trecut, iar eu se pare am devenit om mare. Le-am facut pe toate:

Am ucis!
Am furat!
Am mintit!

Si m-am simtit deosebit de rau. Ma durea ceva in mine, dar era atat de adanc...incat nu puteam nici sa ajung acolo in acel loc si nu puteam nici sa-l scot afara.
As fi dat orice sa pot sa fac ceva sa ma simt bine, dar nu puteam.

Atunci, Dumnezeu mi-a zambit!
O palma ar fi fost mai buna - nu m-as fi simtit si mai vinovata.

"- Vezi de ce nu ai voie?, mi-a raspuns oarecum. Pentru ca raul este asemeni unei boli - te patrunde, te macina, te face sa te simti gol, neputincios si rau! Unele boli pot fi tratate, iar omul poate fi recuperat, vindecat, dar unele raman pentru totdeauna!"

Da...Dumnezeul meu...este batran! Este batran si frumos...si bun! Si nu se razbuna, nu pedepseste!
Mereu a fost asa.

P.S.:
M-a intrebat intr-o zi cineva: "daca Dumnezeu ne spune sa nu ucidem...de ce EL ucide?"
Am zambit.
E oarecum felul nostru de a fi...al oamenilor, sa plasam ceea ce tine de responsabilitatea umana pe umerii LUI.
Adevarat e ca...este mult mai comod, dar nu si mai corect!
Si...cred ca nu despre Dumnezeul meu vorbea!

1 noiembrie 2008

Iubindu-ne cu iarna


(Sursa Foto: pps)
- iubito, ce ai vrea sa facem in noaptea aceasta alba?
- sa desenam ingeri! sa facem ingeri in zapada, iar apoi sa tacem!
- sa tacem iernii?
- sa ne tacem noua pe pleoape, pe buze. sa ne iubim alb.
- dar din priviri de ce ti se topeste zapada?

- acela e doar un prim fulg!

ai zambit si egoist l-ai cules.
sa nu mi se topeasca pe obraji - mi-ai spus.
m-ai dezbracat frumos de aripi, de ganduri, de temeri si m-ai conturat cu mainile tale, cu privirea, cu buzele pana cand amandoi am devenit aceeiasi cu iarna - noi doi si o noapte frumoasa si alba care canta.
cand ne-am ridicat, in zapada stateau cuminti doi ingeri si se tineau de mana.
te-am privit.

- de ce ti se topeste zapada din priviri? te-am intrebat.

- e fulgul de la tine! cred ca vrea acasa!

ai luat lacrima pe deget si ai asezat-o pe obrajul unui inger din zapada.

- asa, acum e acasa!
- da..., acum stiu de ce plang ingerii!
- de ce?
- din prea multa iubire!

ai zambit.
in zapada stateau cuminti doi ingeri si se tineau de mana.
numai ingerul tau...plangea!