24 februarie 2012

scrisoare de bun rămas...

 (Sursa: internet)

Azi, ar fi trebuit să fie o zi liniştită. Senină. Dar nu a fost. E plină de emoţii. Şi negură. Este ca şi când priveşti pentru prima oară cu ochi clari cerul şi soarele. Un cuţit asemeni unui albatros rănit îţi cade în piept şi răsuceşte. Gustul amar. Acela pe care numai oamenii dragi ţi-l pot infuza atât de puternic. Pentru prima dată vezi că pe cer e un soare fals. Este ca şi cum te-ai trezi dintr-un vis şi ai vedea că te-ai bucurat atâta vreme de razele unui soare cenuşiu. Fără căldură. Fără emoţii. Fără sclipire. Dar pe care tu l-ai pus acolo zeu al gândurilor şi sentimentelor tale. Ca o proastă aş spune. Dar nu e aşa. E din iubire. Da. Asta fac oamenii. Sădesc în sufletul altor oameni iubirea, căldura, trăirile lor şi se aşteaptă ca de acolo să crească tot aceleaşi sentimente. Dar nu se întâmplă mereu aşa. Uneori, nu creşte nimic. Pentru că seminţele au murit înainte de a se întâmpla ceva frumos cu ele. Au fost sufocate de alte întâmplări. De alt soare. De alt surâs. De alte vise. De alte speranţe. Şi totuşi...speri. Speri ca măcar una...cea a respectului sau a prieteniei să se fi prins în pământul sufletului. Când însă, simţi pe piele asta că nici asta nu s-a întâmplat, dai vina tot pe tine. Că, aşa facem noi...oamenii. Ne punem pe umeri tot ce nu înţelegem. Tot ce nu e ca noi. Toate sentimentele pe care noi nu le-am creşte. Toată lipsa de trăire a altora. Aşa cum spuneam unei prietene bune, uneori oamenii sunt ca şi câinii aceia înfometaţi. Când nu avem iubire, ne agăţăm de alţi oameni ca şi de-o bucată de pâine caldă. Ca şi de un covrig. Nu contează că e rece. Că e vechi. Contează că ni l-a dat. Dar defapt, în sinea noastră ştim. Că speranţa din noi e aceea care a făcut gestul un fel de a fi şi l-a transformat în mai mult decât e. Pentru că trebuie să recunoşatem, cei mai mulţi dintre noi, ne suntem în viaţă singuri. Eu cred cu sinceritate că în viaţă toate trebuiesc să fie reciproce. Altfel, gestul rămâne undeva la mijloc. Suspendat. Iar intenţia nu va exista niciodată. Chiar dacă e una bună. Aşa că, azi m-am trezit. Covrigul acesta e cam rece. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să nici nu am nevoie de el. Mie îmi place pâinea. Caldă. Rotundă. Cu suflet. Ambalajul mă lasă rece. Şi tristă mă lasă atitudinea. Sau lipsa ei. Când aştepţi măcar prietenul să apară. Să te ia de mână. Să te plimbe prin lumea aceea frumoasă dintre doi oameni, dintre două suflete şi să îţi mulţumeacă fiindu-ţi. Atât. Cel mai fericit este acela care nu aşteaptă nimic. Dar un gest anume e oare o aşteptare? Aşteptam doar buchetul unei priviri şi capătul unui gând. Însă este bine. Am să iau petalele acestea ofilite şi le voi pune în cartea vieţii mele. Le voi privi mereu cu drag. Dar nu îmi voi mai dori niciodată să crească din ele flori de gânduri mie. Vor fi o lecţie. O lecţie de viaţă. De prietenie şchioapă. Şi de iubire. A mea. Spunând asta, îmi amintesc de una din zilele în care stând lângă bunicul pe pridvor îl tot priveam aşa...ca şi cum aş fi vrut să îl întreb ceva anume. Bunicul, mă văzu cu colţul ochilor şi trăgând adânc din Mărăşeştiul lui mă întrebă cam care mi-ar fi baiul de data asta. Mereu calm. Mereu zâmbindu-mă. Mereu cald. Şi i-am spus că mă tot întreb ce e mai bine în viaţă...să iubeşti sau să fi iubit? Iar el a oftat şi a zâmbit cu seninul ochilor lui albaştri. Apoi ridicându-se în picioare m-a întrebat: "sunt picioarele mele sănătoase amândouă?" Eu i-am spus: "nu! dreptul şchioapătă!". Apoi s-a aşezat şi a spus: un om nu poate umbla drept dacă e şchiop de un picior! Aşa e şi în viaţă elfuleţul meu. Dacă o relaţie nu se bazează pe amândouă sentimentele...nu va merge bine. Va şchiopăta! Cel mai frumos mers însă, e cel pe ambele picioare sănătoase! Înţelegi?". Atunci am spus că da. Acum însă, am înţeles cu adevărat ce a vrut să spună. Aşa că, ia te rog şi aripa mea Suflet Drag. Rănită cum e. Şi, aşeaz-o pe umerii tăi. Oricum, cu două aripi, vei zbura mai sus şi mai frumos decât cu una. Mie, nu îmi mai foloseşte în locul în care m-ai lăsat. Aici, am nevoie de timp. De mine. Şi, de Dumnezeu. iar mai mult ca oricând, am nevoie de ... picioare!



...

"Ireversibil s-a incheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care as vrea sa fii ce nu mai esti.

N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun:"Esti ca oricare",
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglideste beat de pofte taul
Ce-l tine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neintinata,
Te voi iubi mereu, fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.

Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor, lina,
Vei sta, iubita, ca-ntru-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.

Iar cand viata va fi rea cu tine,
Cand or sa te improaste cu noroi
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amandoi.

Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mangai.
In dulcea lor cadenta leganata
Te vei simti ca-n visul tau dintai.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Sa plec de-aicea, de la voi, curand,
Cand glasul tau vreodata-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.

Iar de va fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot maï mare"

Balet România sau despre Diana Georgia Ionescu, zbor peste timp

Nu demult, am scris un articol despre o mică, dar mare balerină a noastră...şi anume, despre Diana Ionescu. Când o priveşti, ai spune că nu poate să încapă atâta putere, frumuseţe, dăruire, sacrificu...într-un omuleţ atât de mic, de firav, de fraged, dar ea...este exemplul dăruirii şi iubirii totale.

Aşa, am ajuns să cunosc o altă persoană. Din păcate, doar pe cale virtuală. Este vorba despre Alexandru. Dacă aţi vrea să mă întrebaţi detalii despre acest suflet frumos, nu aş ştii să vă dau. Totuşi, am un detaliu extrem de important. Singurul după care eu mă ghidez: sufletul şi omenia. Mi-a fost îndeajuns ca să primesc "cartea de vizită" către sufletul meu. Alexandru, într-un fel sau altul este aproape de valorile şi artiştii noştri. Aceia cărora nu li se dau şanse, deşi au talent cu carul. Deşi ei ne reprezintă frumos atât în ţară, cât şi dincolo de hotare. Tot ce face este din dragoste pentru oameni şi artă. Pentru muzică şi dans.

Aş spune despre el că este un fel de "dirijor" din umbră, care adună notele perfecte, orchestra perfectă de emoţie şi culoare şi le pune să danseze într-o reprezentaţie de succes pentru aceste talente, pentru ca ele să îşi poată întinde aripile ca să zboare cu încă un vis împlinit.

Eu mă bucur că l-am cunoscut prin intermediul Dianei şi sper să avem o colaborare deosebită în a da oamenii frumoşi mai departe, celor care încă nu îi cunosc, dar şi-ar dori mai multe valori în această ţară!

(Sursa: Diana Ionescu)

"“Mi se părea că discut cu o micuţă balerină de porţelan care dintr-o dată a prins viaţă. Până şi cuvintele, rezonanţa lor mi se părea că pot să o transforme în ţăndări, dar…Diana este o balerină modelată dintr-un porţelan aparte, care nu se sparge greu. Este un copil extrem de puternic, care ştie să se concentreze, să îşi focalizeze emoţiile şi să scoată în evidenţă o artistă deosebită, o artistă deja formată…o tânără deja modelată de viaţă şi de o educaţie impecabilă. De multă dragoste!

[...] am simţit că este de datoria mea să o arat pe Diana românilor care mai au în ei un dram de dragoste pentru frumos, pentru talente adevărate şi frumuseţe sufletească. Respectă-ți şi iubește-ți semenii, mai ales când aceştia sunt cu mult deasupra multora dintre noi…prin puterea lor de a visa şi a-şi împlini visele!” Ramona-Sandrina Ilie

«Atunci cand o privesti pe Diana ai impresia ca zboara. Este un gest de scena dar si uman. E de ajuns sa privesti concentrarea din ochii ei, in care poti vedea uneori si preocupare, tristete dar si zambet, bucurie si speranta. Zborul nu este doar o consemnare a prezentului in cazul Dianei ci si o anticipatie a viitorului si o privire in trecut. Ai impresia ca zborul balerinelor din toate timpurile este strans in pumnii ei si apoi este eliberat cu forta si pasiune pe scena, prin fiecare fibra a fiintei din “portelan”. E o imagine care-ti poate taia rasuflarea dar care in acelasi timp te face martor la un prezent pe care-l doresti continuu. Stau si ma gandesc ca fiecare copil precum Diana este o stea verde-albastra. In Romania cu siguranta exista multe stele care asteapta sa fie slefuite, descoperite si care sa straluceasca pe marile scene ale lumii. Sunt sigur ca acesti copii vor avea o sansa si in Romania. Totul este sa vrem asta!

Am descoperit-o pe Diana din articole scrise pe internet. In prezentarea mea folosesc pasaje scrise cu maiestrie sau cu emotie de cei mai apropiati Dianei dar, si cu permisiunea acesteia, de Ramona-Sandrina Ilie (http://ladyallia.blogspot.com/2012/01/diana-ionescu-balerina-de-portelan.html) o persoana a carei principala preocupare este pentru valori si care incearca sa sustina dezinteresat, prin arta scrisului, orice demers nobil.» Alexandru Marinescu

Diana Georgia Ionescu are 12 ani, învaţă la Colegiul de Arte “Regina Maria” din Constanta, sectia “Coregrafie” şi are săptămână de săptămână în orar 10-15 ore de balet, pe langa celelalte discipline din programa scolara.

S-a îndrăgostit de dans încă de când mergea la grădiniţă, atunci când a mers pentru prima dată la un spectacol de balet. A inceput cursurile de balet de la varsta 4 ani, la Teatrul de Opera si Balet “Oleg Danovski” din Constanta.

Anul ce s-a sfarsit, 2011, a fost incarcat de concursuri dar si de premii: in martie, Diana a participat la primul ei concurs important, la Bucuresti, unde a fost semifinala pentru “European Star Dance Union”. Diana a castigat 2 premii importante ( II si III ) si s-a calificat in finala concursului international care s-a tinut in mai, in Croatia .

Pentru ea a fost o adevarata provocare concursul din Croatia - Porec, “Dance Star World Tour 2011″, unde au participat concurenti din peste 40 de tari . A obtinut alte 2 premii ( I si II ), iar juriul a rasplatit-o pentru talentul ei cu marele premiu : “Premiul Special al Juriului pentru cel mai bun Talent Feminin” al competitiei.

Vara trecuta, cand toti copiii erau in vacanta, Diana si-a continuat pregatirea si a participat la “Youth Fest Dance Mangalia”, unde a fost primita in concurs cu dispensa de varsta .

S-a prezentat ca o adevarata profesionista, cu maturitate competitionala extraordinara pentru varsta ei, castigand din nou Marele Premiu al Festivalului.

In noiembrie s-a întors de la Paris unde a participat la “Youth America Grand Prix”, cea mai importantă competiţie de gen din lume, pentru elevi.

În etapa din Franţa, a avut de înfruntat sute de tineri din Europa iar Diana a reuşit să urce pe primul loc al podiumului, la categoria ei de vârstă, ceea ce înseamnă că va merge in primăvară la etapa mondială de la New York (competitia are loc intre 22-27 aprilie 2012, termenul maxim de inscriere in concurs fiind 1 martie 2012.)

A participat la numeroase spectacole pe scena Teatrului de Opera si Balet “Oleg Danovski”, sub indrumarea coregrafei Elisabeth Pandichi Lux din 2007 pana in prezent, ultimul fiind in decembrie 2011.

Totodata, a castigat o bursă de studiu la Academia de balet “Princess Grace” din Monaco.

Rezultatele excelente la invatatura, implicarea in concursuri si olimpiade scolare, dar si talentul, abilitatile pentru balet ale Dianei sunt recunoscute, prin caracterizarile facute, de fostul diriginte al Dianei, doamna profesor Elena Vilău – director adjunct al Colegiului National de Arte Regina Maria din Constanta si de directorul Companiei de Balet – Teatrul de Opera si Balet “Oleg Danovski”, Prim Balerina Elisabeth Pandichi-Lux.

Ramona-Sandrina Ilie consideră că “Romania are nevoie de arta, România are nevoie de talente, iar ca ele să se dezvolte, să ne înfrumuseţeze si să ne dăruiască trebuie să învăţăm să fim responsabili faţă de ele şi să le sprijinim pentru ca lumea noastră şi a lor să fie mult mai frumoasă!

Artiştii au o inimă în plus, a lor pentru ei şi a lor pentru noi! Ca să poată zbura, artiştii au nevoie de aripi frumoase şi durabile. Ei sunt îngerii noştri pe scenă, iar noi suntem îngerii lor aici… pe scena vieţii!

Am ajutat muzica să zboare frumos! Haideţi să ajutăm împreună să zboare şi să plutească dansul! peste tot sufletul nostru, ca şi peste o scenă din Spărgătorul de nuci…, peste tot cerul emoţiilor noastre!

Zboară Diana! Desfă larg aripile viselor tale frumoase şi ia-ne sub aripile splendorii dansului tău şi pe noi!”

Succes Diana! Succesul inseamnă multa muncă, talent unic si o petală de noroc! Urmează-ți destinul!

Balet Romania - A beautiful choice
Un concept, Alexandru Marinescu"

(Sursa: Balet România)

23 februarie 2012

eu...



Aici se nasc poveştile mele. Într-o astfel de lume. Unde frumuseţea se naşte din suflet şi gesturi. Unde eroii nu se tem să plângă. Să iubească. Să rămână.
Aşa este sufletul meu. Calm. Năvalnic. Liniştit. Uneori mă transform într-o hergheie de inorogi şi alerg peste tot cerul pentru cei dragi. Alteori mă transform într-o apă mică şi liniştită în care nici nu gândesc că pot să încap şi îi las pe toţi să se privească, iar eu...mă bucur. Iar uneori sunt mare. Marea aceea peste care toate visele mi se înalţă ca apoi să se arunce în adâncuri. Uneori, ies şi devin stele. Alteori, mor sub valuri cenuşii.
Asta e lumea mea. O lume a poveştilor. A iubirii. Asta sunt eu. Cea care moare odată cu cel drag şi chiar şi aşa, se transformă în vis ca să poată să îl ridice...de oriunde s-ar afla.
Pentru mine nu există jumătăţi de măsură. Ori este. Ori nu este. Nu pot înţelege compromisurile. Poate din acest motiv sufăr prea repede din orice. Chiar şi atunci când cineva îmi spune că sunt importantă, dar habar nu are ce este important pentru mine.
Sunt un copil într-o lume de vise. Le culeg de peste tot şi le las libere. Uneori, le pescuiesc de pe cer ridicându-mă pe vârfuri de suflet şi, mă mir când nu ajung. Atunci, îmi promit că sufletul meu va creşte mare...Într-o zi. Iar eroul meu va fi încă acolo. Chiar dacă el nici măcar nu mă vede din puhoiul de apă.
Cum ar putea? Un bob de rouă în atât de multă apă...!
Noapte bună, dragii mei!

20 februarie 2012

Dinți albi? Celebrity Hollywood White


Foarte mulți dintre noi ne-am dori să avem un zâmbet alb, strălucitor, așa cum îl putem admira doar în reclame sau filme. De cele mai multe ori însă, întâmpinăm probleme cu faptul că dinții noștri sunt galbeni sau au diverse pete datorate faptului că oricât ne-am spăla dinții cu pasta de dinți de acasă, aceasta nu are puterea de a ne dărui albul acela frumos.

Astfel că, în dorința de a avea și eu un zâmbet alb, de care să mă pot bucura fără nici un complex, am găsit o formulă specială, denumită "Celebrity Hollywood Whites". Aceasta, nu este altceva, decât o soluție pentru albirea dintilor concepută să redea strălucirea și albul dinților tăi în doar câteva zile.

Ceea ce este bine de știut, este faptul că această soluție bazată pe o formulă unică, poate face acest lucru fără să dăuneze smalțului dinților, deoarece gelul folosit are în compoziția sa peroxid, un ingredient folosit des și de medicul Dvs. stomatolog!

Soluția acestei paste de albire este foarte bună nu doar pentru a vă căpăta o strălucire de fildeș a dinților voștri, cât și pentru protejarea dinților împotriva tartrului.


Tratamentul se aplică doar o singură dată pe zi și constă în aplicarea gelului pe dinți și menținerea acestuia timp de 30 de minunte.

Celebrity Hollywood White se poate achiziționa în trei kituri diferite...pentru 30, 60 și 120 de aplicări!

Kiturile pentru albire dinți, se pot achiziționa de Aici!

Eu, am ales! Dat fiind că am venit de fiecare dată cu produse de calitate pentru voi și am căutat de zor pe internet după soluții de bun simț și practice pentru aceia care mă gândesc că se lovesc ca și mine de unele probleme...sper că și de data aceasta vă va folosi această formulă deosebită!

17 februarie 2012

lacrimi de zăpadă

(Fotografie realizată de Sorin Onişor. Sursa foto: Exclusiv news)


"Dă-mi Doamne zăpadă! Din cer fulgi mari să cadă
îngeri să fac, sania să trag, în alb să mă-mbrac!
Ore în şir la geam să visez, fulgii de nea să îi pictez
roiuri de alb pe obraji să-mi aşez! "

şi Domnul mi-a dat
mi-a dat zăpadă
şi mult, mult prea mult alb
mi-a dat ninsoare,
mi-a dat visare,
mi-a dat nămeţi
de-adunat în lopeţi
fluturi de gheaţă pe-obraz şi pe faţă
case-afundate,
morminte pe sate
oameni îngropaţi, îngeri de nea adevăraţi
şi neputinţă din multă voinţă
genunchi în pământ, adânc Doamne-adânc
aşa îi îngrop
la TINE mă rog
opreşte ninsoarea,
opreşte iarna,
durerea şi teama
sunt mame bătrâne troienite în case
şi n-au pe nime
de mâini să le ţie
să le-ncălzească, să le-ngrijească
şi să le spună,
o vorbă bună
când la fereastră viscol se-nalţă,
şi nimeni în casă
nimeni afară
doar de pe munte un urlet de boală
urlet de moarte
şi singurătate
urlet troienit
în inimi cuţit
opreşte zăpada,
opreşte, topeşte
din suflet amarul,
din oameni gheţarul
şi-adu primăvara în case bătrâne departe de lume
şi-adu iar la mame
o mână cuminte,
o rugă fierbinte,
un chip de copil,
plin de senin
soare de prunc ca un văl să-l arunc
un văl de căldură
pe pieptul de mumă!
şi-adu ghiocei cu oameni în ei
cu bunătate
şi cu iubire
cu drag de oameni
şi cu trăire
cu neuitare
fă omul om şi lasă-l aşa
că tare-i iarnă când viaţa-i grea
şi-oriunde mergi
din oameni culegi
doar nepăsare,
durere,
uitare
şi numai grabă
şi numai treabă
fă-l ca să stea Lumină să ia
Lumină să dea
nu doar de Paşte
ci-n tot ce face!

"Mă rog Doamne ţie...opreşte zăpada, adu primăvara!
Mă simt vinovată din drag de zăpadă!
În lacrima mea, fie prima nea ce dispare-n zare
cerându-şi iertare! "

16 februarie 2012

Necondiţionare...


 (Sursa foto: internet)

Oarecum, cred că aşa ar trebui să ne acceptăm locul şi rostul pe care ni-l dăruieşte cineva în inima şi viaţa sa...necondiţionat!
Să dăruim celor pe care îi iubim din suflet. Deschis. Fără să avem aşteptări. Când le vedem privirea fericită, senină şi zâmbetul să...zâmbim. Să ne bucurăm. Să ştim, că într-un fel sau altul...sub o formă sau alta, un gest al acelui zâmbet însemnăm...noi! Fie şi cel mai mic.
Nu am intrat niciodată în sufletul cuiva cu forţa. Dacă locul meu a fost afară..am aşteptat acolo. În faţa sufletelor putem naşte grădini frumoase unde cel drag se poate relaxa. Şi noi, alături de el. Indiferent cum. Chiar şi ca simplu prieten. Sau mai puţin de atât. Ca şi o gură de aer curat şi atât. Important este când iubim să fim acolo. Să încercăm să fim umărul acela care ridică. Fereastra aceea care se deschide când lumea devine sufocantă. Sărutul de somn uşor în nopţile reci în care nimeni nu rămâne. Şi chiar uitare. Când nu suntem altceva decât greutate pe suflet. Uneori, adierea poate deveni furtună în viaţa cuiva. Atunci, trebuie să ştim să ne luăm rămas bun. La urma urmei, viaţa aceasta nu este decât o călătorie frumoasă care se sfârşeşte cu noi şi în noi şi pe care o ducem mai departe...în sufletul nostru. Acolo, ne locuiesc amintirile şi oamenii. Acolo...sălăşluieşte iubirea. Nimic, nu se pierde când ştii să dăruieşti, să aştepţi şi să primeşti. În fond, când facem lucurile din dragoste, nici unul nu este mai prejos decât celălalt, nu? Nici oamenii. Poate doar..iubirea e mai profundă. Aceea, nu va trece însă niciodată. Nici măcar atunci când noi nu ne vom mai fi demult, iar viaţa noastră se va transforma într-un basm cu praf de stele pe umeri...

15 februarie 2012

Dedic...



Dedic această melodie tuturor celor care iubesc să fie văzduhişti...să plutească printre nori şi să viseze...Celor care iubesc şi nu le este teamă să poarte iubirea în suflet pretutindeni cu ei ca pe un talisman la bine şi la rău...Celor care ştiu că iubirea nu poate fi comparată decât prin ea însăşi şi nu este altceva decât un sentiment care ne face mai buni, mai frumoşi, mai plini de senin şi zâmbet!
Dedic această melodie celor care privesc cu nostalgie luna şi găsesc în ea privirea persoanei iubite, iar dansând în ploaie nu este altceva decât un gest firesc...
Eu...visez şi sunt deja acolo pentru că...pot visa, nu e aşa?

La mulţi ani tuturor celor care iubiţi şi nu vă este teamă să iubiţi din tot sufletul până la capătul capătului...un singur om!

şchioapăt



sufletele noastre s-au întâlnit în urmă cu o viaţă
sau câteva
al meu vine pe vârfuri către tine în fiecare noapte
să nu te uite
fără tine, sufletul meu ar ţărmui neţărmuirea
şi ar muri încet
ce rost ar mai avea clipa dacă tu nu ai tresări-o
fie şi de la ani lumină distanţă?

mă simt fericită, chiar şi atunci când îmi faci inima să şchioapete
când îmi frângi visele şi îmi rupi zborul în două
nu înţelegi?
ce rost are să fi fericit într-o viaţă în care inima nu recunoaşte pe nimeni???

9 februarie 2012

Concert Stefan Stan, la Hollywood Multiplex

(Sursa foto: internet)

Azi îi spuneam unui suflet minunat care crede la fel de frumos ca şi mine în succesul lui Ştefan că el, peste voce, fizic şi charm, mai are ceva...Ceva peste toate acestea...și cu acest ceva special debordează în tot ce face, în tot ce spune, în tot ce este...Este...sufletul lui!

De aici și le trage toate...toate! Și acela, acela îmi doresc să îl aibă mereu bine şi fericit...E culcușul lui de liniște :). Da, e bun în tot ce face. E Ștefan. Iar Ștefan, e perfecționist...Trage de el ca și când nu ar fi acolo...Iar dacă e să cadă, îi mai cresc mâini în plus să se ridice, să se țină acolo...în poziția aia și...să cânte...

Stefan îşi iubeşte publicul şi va fi mereu lângă el, chiar şi dacă în sală ar rămâne doar un singur om! Pentru că el cântă din plăcere. El iubeşte! Iubeşte muzica. Muzica este pentru el un fel de a fi. De a simţi. De a dărui. Muzica pur şi simplu curge prin Ştefan...de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna, iar el doar acum i-a dat drumul afară prin tot ce este el!

Şi, pentru că îşi iubeşte fanii...le va fi alături într-o zi extrem de specială iubirii...Valentine Day, când va susţine un concert la Hollywood Multiplex, în sala de cinema! Biletele le veţi găsi la casa de bilete încă din data de 4.02.2012. Grăbiţi-vă...locurile sunt limitate, iar Ştefan...vă aşteaptă să cântaţi cu el aşa cum numai voi ştiţi să o faceţi!

Eu, o să ascult din fundal...Uneori de acolo se aude cel mai bine...

Iubirea mea...

 (Sursa foto: internet)


Azi, voi încerca să vorbesc despre iubire...Nu e așa că e ciudat? Unii veți spune că vorbesc despre ea mereu. Că o împart. Că mă împart eu cu ea prin tot ce spun. Așa este oarecum. Doar că acum am să vorbesc despre inima mea. Eu nu știu să îi fac cântece frumoase. Știu doar să o rănesc. Mereu i-am dăruit vise despre lumi în care nu avea ce căuta. Despre oameni lângă care nu putea fi. Dar ea nu m-a lăsat niciodată la greu. Chiar și când tăcea încet, aproape insesizabil, având zi de zi același ritm monoton, chiar și atunci mă ajuta să visez. Avea o tresărire ciudată. O emoție. Îmi încălzea ochii, mâinile și mă amintea tremurat. Atunci, mai mult ca oricând, lumile mele tremurau în ochii mei. Totul devenea asemeni unui soare ce răsare într-o mare de apă...fără valuri. Inima mea se unduia..tăcând. Iar eu simțeam că nu mai am aer în timp ce-mi resuscitam toate visele din nou și din nou până când "el"...omul meu imaginar se modela din nou și îmi zâmbea de undeva de acolo...din ochii soarelui. Era ca și când mi-ar fi dansat în ploaie un Fred Astaire. Și ar fi fost acolo doar să îmi ia lumea de mână. Să o mângâie, să o liniștească, să îi așeze tâmplele peste palma lui și să îi murmure încet povești cântate despre atât de multe ce ar putea să fie. Iar eu adormeam încet din nou în lumea mea obișnuită unde nu am știut niciodată să fiu femeie. Nici iubită. Am fost doar mamă. Și am învățat să fiu una bună. Să fiu elf, prințesă, spiriduș, soare, lună, pământ. O punte între visul unui copil și viața pe care v-a trebui să o înfrunte într-o zi. Asta m-a ajutat să învăț imposibilul și invincibilul. În ochii sufletului unui copil, mama este centru Universului, punctul de echilibru și fundația care nu poate fi și nu are dreptul să cadă. Nici atunci, când lumea ei este o ruină. Am fost prietenă. Și am fost un post de avangardă. Am fost și fântână unde au poposit oameni. Și am învățat să uit. Să uit că inima are voie să zburde prin câmpuri întregi de maci. Că are voie să plângă. Să râdă. Să spere. Să modeleze vise. Altele. Eu am închis-o în mine mie. Dar, se pare că ea poate recunoaște iubirea chiar și așa...fără să o vadă, fără să o atingă. Doar...după o altă bătaie de inimă. Și bătaia aceea a venit atât de frumos. De nesperat. Ați simțit vreodată că vă dezghețați? Că mâinile încep să tremure în timp ce prin ele curg din nou emoții? Că ochii plâng și râd singuri? Că inima o ia atât de razna încât este peste tot: în obraji, în gât, în stomac, în privire? Și..., așa l-am recunoscut și eu pe el. Avea în sfârșit un chip și un zâmbet atât de senin. Zâmbetul...care îmi fusese de atât de multe ori soare și lună lumilor mele pierdute, închise, reci, ruinate. Zâmbetul care îmi adormise de atâtea ori inima în căușul privirii lui... Și...într-o singură clipă am învățat ceea ce uitasem de atâta amar de vreme. Să fiu femeie. Dar nu iubită. Să știu că voi iubi mereu fără să îmi fac vise sau să dărâm lumi. Și voi iubi mereu un om pentru că nu știu să fac altceva. Nu vreau. Nu pot. Decât să trăiesc din nou fără femeia aceasta vie din mine, mai bine să uit ce gust are aerul când îl inspiri dimineața. Nu știu cum se sfârșesc visele când nu mai sunt. Nici unde se duc ele. Bănuiesc că devin stele și le ulegem în suflet. Dar nu știu sigur. Nu mi-am împlinit nici unul. De aceea, nu am cum să știu cum se va sfârși acest vis al meu. Însă, știu că este frumos așa cum este. Acum știu că pot trăi cu oricine și să mă bucur de puțin. Pot să trăiesc și singură și să mă bucur de asta. Dar nu pot trăi fără acest sentiment. Nu mai vreau. Cum spuneam cândva, chiar și umbrele sunt frumoase. Ele arată că există lumină :). Pot face pașii să se vadă mai frumoși. Chiar și când nu îți sunt alături. Dacă nu aș mai putea atinge cu iubirea mea, pașii tăi...aș muri încet. Toată lumea mea s-ar transforma în fluturi fără praf pe aripi. Timpul ar îngheța, iar lumile mele ar ploua cu fluturi... Nu cer nimic. Și nici nu aștept ceva. Sunt omul care mă mulțumesc cu lumina ta în inima mea. Am totuși o dorință. Să fii! Să fii cu toată ființa ta! Și, să fii fericit!!! Și cum spuneam, iubirea nu se poate descrie. Locul ei este în inima noastră, iar când noi nu vom mai fi, ea se va transforma în stele...


Stefan Stan - Feeling Good



Și, ca să ne începem ziua frumos...în ritmuri pline de emoție...sorbind dintr-o cafea plină de vise în timp ce inima o ia razna...vă recomand următoarea piesă...deoarece eu pur și simplu o iubesc... Are Ștefan un mod de a o cânta...cum numai el poate...cu tot sufletul, ochii, zâmbetul...Și, mă bucur de fiecare notă muzicală pe care o tremură atât de frumos în sufletul meu! Frumos, Stefan...Mă bucur pentru că te-ai simțit atât de bine :) și ne-ai zâmbit atât de frumos!

7 februarie 2012

Scenariu de demult...

(Sursa foto: internet)

Ştii tu cum era timpul când nu te-am cunoscut? Un film alb-negru. Un scenariu care se tot repeta obsesiv. Uneori noaptea, adânc, adânc în miez de lună, mă dezbrăcam de gânduri, de nelinişti, de neîmplinri, mă urcam ca şi de obicei pe pervazul de la fereastră şi...visam. Mă întrebam dacă am înnebunit sau cineva, acolo este numai şi numai pentru mine aşa cum simţeam eu. Mă întrebam dacă luna îţi zâmbea şi ţie aşa cum o făcea cu mine. Mă întrebam...oare cum priveşte el luna asta mare şi frumoasă? Din ce parte? Uneori te simţeam ca pe o chemare...departe. Te auzeam. Inima începea să îmi bată nebueşte. Nici să respir nu puteam. Şi cât de aproape erai. La o aruncătură de suflet. Nu ţi-am dat niciodată vreo asemănare. Nu te-am dorit cumva anume. Eu ţi-am conturat doar sufletul. Mi-am jurat că doar după el te voi recunoaşte în această viaţă şi toate celelalte. După bătaia inimii tale pe inima mea. După bătaia inimii mele pe inima ta. O mănuşă peste mâna perfectă. Singura căreia nu îi este nici mică, nici mare...care atunci când se închide nu devine strânsoare ci...căuş. Câteodată, atingeam fereastra cu palma. Încet. Tu coborai toate treptele gândurilor mele şi îţi aşezai palma încet peste a mea. Între noi doar o sticlă. Şi noi. Fiecare în colţul lui de lume. În colţul lui de viaţă. Răzbind. Traversând. Căzând. Ridicându-se. Căutându-se. Şi sticla aceea era atât de rece uneori. Mai ales când ploua. Lacrimi pe care nu le puteam şterge. Dar pe care le-am cules şi mi-am promis că ţi le voi dărui zâmbete. Să el ai o viaţă de drum bun şi frumos. Ştii tu cum a fost primul meu dans în liceu? Cu tine. Am închis ochii, te-am conturat şi tu ai fost acolo. Mi-ai pus mâinile în jurul taliei şi m-ai sprijinit. Aveai un costum negru, iar eu o rochiţă largă, vaporoasă şi sidefată ca de prinţesă. Nu îmi amintesc culoarea rochiei, dar îmi amintesc cântecul inimii tale. Uitasem toţi paşii, dar tu mi i-ai amintit pe toţi doar privindu-mă. Aşa ai făcut în toţi aceşti ani în care îmi eşti departe. M-ai învăţat să păşesc doar privindu-mă...de indiferent de unde ai fi fost. Ai fost întotdeauna Prinţul meu. Iar eu Cenuşăreasa ta. Inima ta şi doar a ta este condurul perfect inimii mele!!! Fără ea, niciodată nu voi fi întreagă. Eşti jumătatea celeilalte bătăi de inimă...Când nu eşti...inima mea e şchioapă... Ştii asta, nu? Într-o zi, nu foarte departe ai să o auzi. Mâna ta se va aşeza peste pieptul meu, iar ea...te va plimba peste toată viaţa mea...liberă şi desculţă! Atunci, vei ştii mai multe şi vei cânta după ritmul ei, aşa cum ea a respirat mereu după ritmul tău...pentru că nu e aşa că nu am putea altfel? O iubire atât de mare, nu poate să moară. Timpul, nu are putere asupra ei...Numai inima! Iar tu, eşti mereu în inima mea .....

Inima este casa tuturor emoţiilor...

 (Sursa foto: Stefan)

Când eram mică, obişnuiam să-l întreb pe bunicul...

"Bunicule, de unde vin oamenii şi când nu mai sunt, unde merg ei?", iar el îmi răspundea de fiecare dată la fel de frumos, calm şi plin de căldură...făcând rotocoale de fum, din ţigările lui Mărăşeşti...

"Zânuţa mea, oamenii vin din suflet. Acolo se nasc ei. Sunt aşa, asemeni unor licurici în noapte care încep să strălucească şi noi, acolo în sufletul nostru îi simţim pe toţi. Fiecare om e o scânteie în inima noastră, draga mea. Fiecare are un loc numai al lui şi pe fiecare îi simţim diferit, altfel. Când oamenii pleacă, lumina lor rămâne în noi, iar ei, devin stele! Uite, vezi, acolo sus, cerul e plin de oameni, iar ei strălucesc pentru noi..."

"Şi când ne e dor? Îi mai vedem?"

"Bineînţeles! Nu ţi-am spus că ei locuiec în noi? De acolo, nu îi poate lua nimeni. Când ni se face dor, ne atingem inima, închidem ochii, iar ei vor reveni de oriunde sunt...Doar pentru noi."

Şi atunci, am înţeles că în viaţă, cel mai important este să avem grijă mereu de casa în care ne locuiesc emoţiile, sentimentele, visele şi oamenii dragi. pe unii dintre ei, îi avem acolo dintotdeauna, iar pe alţii, îi descoperim în viaţă cu aceeaiaşi emoţie cu care ne-am regăsi pe noi înşine după mult, mult timp... Este ca şi când ţi s-ar ciocni sufletul absolut întâmplător de un alt suflet şi ai ştii, încă de la prima atingere că acel om se află acolo doar pentru tine...dintr-un motiv sau altul.

Şi, tot atunci, am ştiut că înainte de a simţi "să aştern" oamenii în cuvinte, am să îi scriu cu litere frumoase direct pe sufletul meu. Să nu mai treacă. Să îmi fie mereu aproape. Am să îi scriu cu emoţie, cu dragoste şi în culori diferite. Când nu voi mai fi, personajele acelea minunate din viaţa mea, vor fi spuse mai departe asemeni unei poveşti cu oameni frumoşi, iar eu voi zâmbi într-o stea oarecare.

De atunci, am scris destul de multe poveşti. Unele fericite, altele triste, altele pur şi simplu extraordinare. Fiecare unică în felul ei. Şi toate despre frumuseţe sufletească, despre calitate umană, lecţii de viaţă sau exemple despre oameni care au ştiut să îşi împlinească vise. Unul din aceşti oameni, este unul dintre cei mai frumoşi oameni ai sufletului meu. Un om care aşa cum a spus el a avut o viaţă agitată. Un drum pe care uneori l-a alergat cu avânt, alteori poate l-a stat îngândurat, singur, neştiind de unde să înceapă...de unde să se înceapă el, pe el. Este un om care a adunat în el atât de multe vise. Care poate a adunat frustrări, întrebări, dar care a ştiut să le depăşească, indiferent de poziţia sufletului său. Uneori, chiar dacă sufletul nostru stă în genunchi, noi trebuie să găsim în noi tăria de a ne ridica şi a merge mai departe, pentru a fi siguri că am scris tot ce s-a putu scrie în cartea noastră. A renunţat la multe şi a stat departe. A iubit mereu muzica. A iubit-o de mic, dar a trebuit să stea departe de ea. Totuşi, a purtat-o cu el peste tot, iar când a venit vremea...a lăsat-o afară din sufletul lui ca pe un cântec de lebădă care a strâns în el atâtea amar de trăiri şi emoţii. De atunci, el cântă. Nu are importanţă cum sau unde. El este în sine un cântec frumos. Se aude de oriunde ar fi. Chiar şi acum, când tace. Iar asta, deoarece aşa cum am spus...inima este casa tuturor emoţiilor, iar Ştefan este o emoţie frumoasă. Aş putea spune cu certitudine că este cea mai minntă culoare din inima mea :).O recunosc dintr-o groază de alte culori. Are ritmul ei. O emoţie colorată care are un ritm ca nici o alta.

Şi scriu toate acestea pentru că Ştefan, înaite de toate este un om ca oricare altul. Iar oamenii uneori au nevoie să ştie, să audă, să simtă. Scriu, pentru că el deja mi-a dăruit suficient pentru a umple coli întregi despre notele muzicale, despre melodiile unice, despre interpretările în care poţi jura că zbori, că este acolo, te ia de mână şi te plimbă peste tot cerul...Mi-a dăruit suficient frumos. Suficiente motive de a scrie. Nu am nevoie de nici unul în plus, pentru a-i spune că pentru mine este de departe cel mai minunat artist de pe scena sufletului meu, care nu va înceta niciodată să mă uimească prin frumuseţea sa, prin naturaleţe, prin simpla prezenţă, prin prestaţii şi zâmbetul său ... senin.

Scriu doar deoarece în inima mea simt că uneori, chiar şi artiştii au nevoie în anumite momente de cuvinte...în momentele în care noi, ceilalţi, uităm că ei, dincolo de scenă, când se dezbracă de imaginea..."Ştefannnn Stannnn" rămân doar ei...în esenţă, rămâne doar el...Ştefan...un om cu tristeţi, cu bucurii, cu nelinişti, căutări, singurătăţi, luptă continuă pentru a se autodepăşi, pentru a da ce are mai bun în el, pentru a nu rămâne doar un anonim căruia i s-a dat o şansă... Mai mult ca sigur, el se gândeşte la această şansă mai mult decât o facem noi...deoarece înainte de toate, şansa aceasta este visul lui...visul lui! A trebuit să depăşească atât de multe ca să ajungă aici. Poate să închidă ochii, urechile, să plece capul, sufletul..., dar a reuşit. Şi sunt convinsă că nu îi este uşor deloc. Chiar dacă îl vedeţi de fiecare dată zâmbind. Chiar dacă mereu vă va face cu mâna. va cânta. Va radia. Cine ştie cum tace sufletul lui în unele momente...Numai el ştie cum le poate duce şi face pe toate.

Şi da, categoric a ştiut ce va însemna pentru el viaţa de artist. A ştiut sacrificiile, nebunia, munca. Dar...şi noi trebuie să ştim ce înseamnă pentru el toate acestea şi să îi fim alături. Uneori acceptând chiar şi faptul că nu este super om, aşa cum ne-a obişnuit el să-l vedem... Se spune că uneori, tăcerile fac cât o mie de cuvinte... Eu cred că tăcerea lui din ultima vreme, chiar asta ne spune...o mie de cuvinte înmulţite cu o mie de vise...

" "Şi când ne e dor? Îi mai vedem?"

"Bineînţeles! Nu ţi-am spus că ei locuiec în noi? De acolo, nu îi poate lua nimeni. Când ni se face dor, ne atingem inima, închidem ochii, iar ei vor reveni de oriunde sunt...Doar pentru noi."

Şi atunci, am înţeles că în viaţă, cel mai important este să avem grijă mereu de casa în care ne locuiesc emoţiile..." :)...



Eu, între viaţa mea şi..."Eat pray love"...



"E unul dintre locurile cele mai liniştite şi solitare din Roma. Oraşul s-a dezvoltat în jurul lui de-a lungul secolelor. Pare o rană frumoasă, ca o decepţie în dragoste de care te agăţi din plăcerea de a suferi.Toţi ne dorim ca lucrurile să rămână neschimbate, David. Ne conformăm şi trăim nefericiţi de frica schimbării, de teamă că totul o să se dărâme peste noi.
Apoi m-am uitat la locul acesta. La haos, acesta este cuvântul. La felul în care a fost adaptat, incendiat, jefuit, şi totuşi s-a găsit o metodă de a fi reconstruit. Am fost din nou convinsă că poate nu viaţa mea a fost atât de haotică, ci lumea, iar unica greşeală e să încerci să te ataşezi de ea. Ruinele sunt un dar. Ruinele sunt calea transformării. Trebuie să fim pregătiţi pentru infinitele căi de transformare."

Zilele trecute, m-am uitat prima dată la filmul "Eat pray love" cu Julia Roberts. Mi l-a recomandat draga mea, Adi, în mijlocul unei discuţii de-ale noastre. Una în care visam ca de obicei...împreună. Aşa cum doar noi două ştim. Avem o lume a noastră. Parcă mereu ar fi fost acolo. Ştiţi? Ca un glob din acela pe care îl primeşti iarna. Pe care dacă îl scuturi începe să ningă, iar tu începi să vezi ca niciodată...ceva :).

Trebuia să descopăr ceva anume şi cum să nu îmi fi dorit să caut răspunsul în acea minune de film? Totul părea că mă aminteşte. Zâmbeam mereu, deoarece m-am revăzut pe mine. Viaţa mea nu a fost mereu liniştită. A fost asemeni unei bule frumoase de săpun. Părea un curcubeu de culori, dar era defapt un vis care odată ajuns într-un punct anume...s-a spart. Atunci am realizat cât de efemere sunt lucrurile făcute în pripă. Fără profunzime. Din copilărie sau poate dintr-un sentiment ce pare profund, dar e defapt înşelător, dacă nu îl treci prin prisma inimii. Atunci, am ştiut că viaţa nu trebuie să fie o bulă de săpun ci o scară solidă din cărămizi de dragoste, înţelepciune, răbdare şi înţelegere. Viaţa trebuie să fie echilibru şi armonie cu tine însuţi. Şi totuşi, mi-am refăcut bula de săpun. Pentru că aşa sunt eu. Un om care nu învaţă lecţia durerii prea repede. Un om care se încăpăţânează să creadă că poate schimba oamenii. Destinele. Că poate face o relaţie să meargă şi când aceasta nu are cum...pentru că îi lipsesc pârghiile acelea care o clintesc din loc. Dar ce pot spune? Asta sunt eu :) şi mă iau aşa cum sunt. Mâ învăţ încet, încet şi mă repet ca pe o lecţie. Uneori îmi vine să dau cu mine de toţi pereţii. Alteori îmi vine să iau totul în spate ca pe o carapace de melc şi să plec. Departe. În alte cazuri, mă bucur de faptul că sunt cum sunt. Şi, de cele mai multe ori mi-ar plăcea să pot lua unele lucrui de la capăt. Şi, în momentul acela, chiar asta fac. Transform. Durerile, eşecurile, lecţiile prost învăţate în...altceva, în ceva luminos. Într-un far. Pentru mine. Pentru cei dragi mie. Pentru cei care întâmplător sau nu, văd lumina farului. Nimic în viaţă nu e zadarnic. Totul se reciclează din rău în bun, din lacrimi în zâmbet, din eşec în împlinire. Nici răul nu e absolut, dar nici binele omniprezent. fiecare suntem un pic din toate. Asta înseamnă echilibru defapt. Să fi om, dar în cea mai mare parte din viaţa ta să îţi doreşti şi să reuşeşti să rămâi un om bun...

„ Am fost înşelată, judecată, tatuată, dar sunt în picioare şi nu mă dau bătută.“

Asta a fost mereu călăuza mea în viaţă. Să nu fiu struţ. Să îmi înfrunt problemele. Să cad o vreme în genunchi, să plâng, să urlu, să strig, să mă răscolesc şi să adun pământul sub unghii, sub piele, iar apoi, după ce am făcut asta...să mă ridic. Să mă spăl de durere şi să zâmbesc. Zâmbetul este o cheie cu care putem deschide suflete! Chiar şi pe ale noastre!

„Nu tebuie să-ţi îngădui niciodată să te prăbuşeşti, pentru că dacă faci asta vei avea tendinţa s-o tot repeţi. Trebuie să te mobilizezi să rămâi puternic“

Astfel că, pe măsură ce mă uitam la film, am realizat că singurul răspuns la căutarea oamenilor (oricare ar fi asta...) este...IUBIREA!
Omul, doar atunci începe să caute! Când nu se simte iubit pe deplin, când simte că nu iubeşte deplin sau când pierde iubirea cuiva! Cei care nu au avut-o niciodată, nu o caută. Aceia o aşteaptă. Nu ai cum să cauţi ceva ce nu ştii să recunoşti decât după ce ţi se întâmplă cu adevărat. Sau după ce ai avut experienţe similare cu iubirea care îţi dau voie să recunoşti că ai greşit şi astfel ştii să porneşti în căutarea celei adevărate.

Şi, am mai descoperit ceva. Ceva uimitor. Că nu întotdeauna trebuie să pleci undeva anume ca să găseşti iubirea sau transformarea...deşi, majoritatea asta simţim...să evadăm din noi, din lumea noastră, in tot ce am ştiut până atunci. Înainte de toate, trebuie să te găseşti pe tine, iar tu eşti în tine. Şi Dumnezeu de asemenea. EL nu caută în noi pe altcineva sau altceva. EL ne ştie pe de rost pe toţi şi ne iubeşte. Simplu. Frumos. Dezinteresat. Noi suntem cei care dorim să ne schimbăm. Şi ca să fim sinceri, ar trebui să recunoaştem că dorim această schimbare pentru noi în primul rând. Pentru că nu ne mai placem. Ne dorim altceva de la noi. Acesta este pasul decisiv. Recunoaşterea. Recunoaşterea nevoii de schimbare. Cu noi. În noi. Trebuie însă să ştim că EL ne va iubi oricum. Probabil însă va fi mai fericit pentru noi ştiindu-ne împăcaţi cu noi şi viaţa noastră :).

“…Destinul e si el tot o relatie – o harjoana intre gratia divina si efortul dedicat al fiecaruia. Nu ai niciun control peste jumatate din el; iar cealalta jumatate e cu totul in mainile tale, iar actiunile pe care le intreprinzi au consecinte cuantificabile. Omul nu e nicio marioneta in mainile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e cate putin din fiecare. Galopam prin viata ca niste acrobati de circ, cu picioarele sprijinite pe spinarile a doi cai care alearga unul langa celalalt, un picior pe calul numit „destin”, celalalt pe calul numit „liberul-arbitru”. Si intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem in fiecare zi e: cum ii deosebim intre ei?Pe care din cei doi cai trebuie sa-l lasam in pace, nefacandu-ne griji din cauza lui, pentru ca oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie sa-l strunim din toate puterile?

Cand vine vorba de soarta mea, sunt foarte putine aspecte pe care nu le pot controla; dar sunt foarte multe lucruri care-mi cad mie in grija. E de datoria mea sa cumpar anumite bilete la loterie, sporindu-mi in felul asta sansele de a fi multumita.
Eu decid cum imi petrec timpul, cu cine intreactionez, cu cine imi impart corpul si viata si energia si banii…si, cel mai important, eu imi aleg CE gandesc…”

Apoi...am ajuns la sufletul pereche, care nu e mereu persoana iubită. Sufletul pereche poate fi un prieten, o prietenă, un om oarecare. Ne regăsim în unii oameni uneori ca şi când ne-am scălda într-o oază de lumină.

„Probabil că un suflet pereche adevărat e cea mai importantă persoană pe care ţi-e dat să o întâlneşti în viaţă, pentru că-ţi dărâmă toate prejudecăţile şi te obligă să te trezeşti“

Vezi, Adriana mea? De asta ne-am întâlnit noi şi de asta ne vom rămâne. Pentru că suntem aripi ce nu pot zbura frumos decât împreună. Tu mă înveţi pe mine. Eu te învăţ pe tine. Tu mă ridici pe mine să privesc şi să nu uit soarele pe faţă, iar eu te ridic pe tine să îţi arat lumina de sub norii trecători. Ne-am întâlnit pentru că iubirea trebuie să fie rotundă. Tu, m-ai completat şi întregit pe mine. Cel mai frumos...

Şi în final, mă întorc de unde am pornit...

“Întoarce-te mereu în centrul inimii tale, acolo sigur vei găsi, de fiecare dată, pacea“.

Deci...inima este casa unde ne locuiesc toate emoţiile, trăirile, sentimentele şi oamenii frumoşi! Iar tu iubita mea Adriana...eşti cel mai în centrul ei...

1 februarie 2012

Orice fortăreață poate să cadă


În general oamenii vorbesc de neîncredere. Eu spun însă, că nu este vorba de lipsa de încredere. Nu este vorba de a-ți deschide inima în fața oamenilor. Nu este vorba de răutate. Este vorba de teamă. De teama de a fi respins. De teama de a nu ți se dărui înapoi. De teama de a nu fi iubit. Teama de durere, singurătate și tristeţe.
Oamenii nu înțeleg însă că cel mai important lucru nu este să nu suferi ci să înveți din suferința ta. Nu trebuie să te închizi în tine ca într-o carapace lăsând lumea pe dinafară. Orice fortăreață poate să cadă. Iar asta, deoarece toți oamenii avem lumea pe dinăuntru! În noi. În mintea noastră. În inima noastră. Iar ea...se va deschide mai devreme sau mai târziu.
Mai bine să suferi din dragoste, decât să suferi că nu ai cunoscut niciodată acest sentiment!
Mai bine să suferi de trădarea unei persoane, decât să treci printre oameni ca și când aceștia nici nu ar fi în jurul tău. E ca și cum din cauză că ai luat o gură de apă sărată din mare, nu ai mai vrea să îi privești sau să îi atingi valurile!
Cu alte cuvinte, prefer să fiu orice în viața ta, decât să nu îți fiu în preajmă, iar teama din sufletul meu, nu mă va împiedica să îți zâmbesc într-o zi de iarnă, în timp ce în jur va fi atât de multă zăpadă...:)!