31 decembrie 2011

Ştefan Stan a avut primul concert live aseară, pe scenă în Piaţa Revoluţiei...


Aseară, în Piaţa Revoluţiei, Ştefan a avut primul său concert live. A cântat melodia "Proud Mary". A urcat pe scenă cu emoţii, dar a cântat minunat. După o vreme şi-a amintit că printre oamenii aceia sunt mulţi pentru care a mai cântat deja. Care au crezut în el cu mult înainte ca el să fie acolo. Sunt mulţi care îl iubesc şi îi sunt aproape. A fost un sfârşit de an frumos. Am trecut în 2012 ascultând Ştefan Stan, o voce minunată care va deveni cu siguranţă una foarte cunoscută şi apreciată.

Pentru el, acest sfârşit de an aproape adormit i-a împlinit un vis şi i-a adus aproape de inima lui multă iubire! Mulţi oameni care îl vor bine, fericit şi...cântând cât mai mult!

La mulţi ani, Ştefan...

29 decembrie 2011

Nu am ştiut că emoţiile pot fi liniştite...

(Sursa foto: Stefan)

 "Cum aş putea să descriu? Mâncarea bună este ca muzica pe care o poţi gusta, ca o culoare pe care o poţi mirosi. Sunt lucruri minunate peste tot în jurul nostru. Trebuie doar să ne oprim şi să le savurăm. - Gusteau, Ratatouille"

Sau altfel spus..., muzica bună este ca şi o culoare pe care o poţi auzi, pe care o poţi lua la dans printre mii de emoţii...artificii pe un cer doar al nostru...

Asta e muzica mea..., iar muzica mea este Ştefan...



Câtă linişte se aşează în sufletul meu acum când îl ascult. Nici măcar nu am ştiut că emoţiile pot fi liniştite..., dar acum, cred că pot fi oricum...., oricum nu m-am aşteptat să fie...

28 decembrie 2011

tăcerea

 (Sursa foto: internet)

nu cred că mai ştiu drumul
de una singură
este din nou răscruce de vânturi
văd doar turla bisericii undeva departe
peste trei coaste de gheaţă
nici o umbră de om în jur
în oraş cântă cocoşii zăpezilor
nici un suflet la colţ de privire
sunt doar eu şi seara rece din mine
o pojghiţă atât de groasă
încât nu ştiu cum am să aplec
speranţa peste ea să o rupă
într-un singur drum
sau în mii
sau poate doar într-un pas
înainte de a mă înghiţi
pentru totdeauna
tăcerea

în aer, pluteşte praf de stele

(Sursa foto: internet)

şi cum le mai tăiem noi fluturilor aripile
cu zborul nostru vertical
în timp ce noi doar zburăm ei fac magie
atingând pământul

în aer, pluteşte praf de stele

Stefan Stan - Prestatiile de la Vocea Romaniei...

Stefan Stan - Bensonhurst Blues




Ştefan Stan&Florina Niţulescu - One reason




Ştefan Stan - Still got a blues



Ştefan Stan - Father figure 

 

Taxi&Echipa Smiley - Cele două cuvinte



Ştefan Stan - Fever


Ştefan Stan - Everything I do



Ştefan Stan - Hai acasă


Ştefan Stan&Smiley - Satisfaction


Andra&Ştefan Stan - Vivo per lei


Ştefan Stan - My Way


Şi, povestea lui, de abia acum începe!!!
~~~

27 decembrie 2011

Şi, Vocea României este... Ştefan Stan!


Nu demult m-am trezit :). A fost printre puţinele dăţi în viaţa mea când m-am răsfăţat şi am dormit mai mult. Şi mai frumos. Şi mai liniştită. Nu vorbesc de cât de fericită!

Astăzi, muzica este mult mai bogată. Cel puţin pentru mine aşa este. Era oricum, dar nu poţi să nu te bucuri când se împlineşte un vis. Visul cuiva drag. Nu ai cum să nu te bucuri câns ştii că alte mii de oameni îl iubesc, îi apreciază şi îi susţin muzica, sufletul, visele! Este minunat să ştii asta. Să te uiţi la un om şi să vezi în el mii de oameni radiind! Ca un foc de artificii... El e miezul, iar restul suntem noi!

Ca şi în orice, şi ca şi întotdeauna, se vor găsi oameni care să îl conteste. Foarte bine. Asta înseamnă că îi recunosc valoarea mai mult decât vor ei să o spună. Şi, ce e cel mai satisfăcător pentru mine este că se şi tem de ea. Iar asta e iarăşi bine, deoarece noi nu numai că vom mai auzi de Ştefan peste un an sau zece, dar vor auzi mult mai mulţi, iar muzica lui va fi una de care vor vorbi cu siguranţă până şi nepoţii mei.

Apoi, cineva m-a întrebat ce îl văd eu cântând pe Ştefan peste ani de zile? Orice! orice îşi doreşte el să cânte. Ştefan poate cânta orice...blues, jazz, rhythm and blues, rock, reggaeton... Orice! De ce poate? Pentru că el iubeşte muzica şi a înţeles perfect faptul că ei doi fac un cuplu perfect! Că locul ei e în inima lui! În viaţa lui! Că nu are limite! Ştefan nu vede limitele în muzică şi le întinde...peste tot ce înseamnă ritm şi note muzicale. Nu are nevoie de studii muzicale ca să ştie reda, transmite, interpreta..., recunoaşte o melodie!

Inima lui e un portativ de pe care muzica...zboară natral, dezinvolt şi frumos!

Tot aceeiaşi persoană m-a mai întrebat cu cine îl aseamăn? Şi am spus cu Sinatra. Are aceleaşi atuuri. Acelaşi charm, carismă, căldură a vocii, trece de orice barieră. Dacă i-ai spune lui Ştefan despre bariere, el ar zâmbi şi ar spune: "eu nu văd niciuna! Muzica este o fereastră către oameni şi inimile lor!" ...

Este un gentleman al scenei. Când este pe scenă, nu poţi să vezi altceva decât Ştefan şi nu poţi auzi altceva decât muzica sa...! Cucereşte doar pentru că este el. Nu are nevoie de lumini, de reflectoare, de orchestră... El este toate într-unul singur.

Altcineva, a spus că Ştefan este mai bun ca Sinatra. Mai bun ca Dean. Eu spun că el nu este mai bun...În muzică, artiştii nu pot fi comparaţi...fiecare au ceva unic, însă...pot fi recunoscuţi în vocea cuiva.

Ce a fost şi este însă Ştefan? Pentru mine cu siguranţă a fost un Sinatra mult mai apropiat de sufletul oamenilor, care a înţeles un lucru...muzica nu se face prin octave...muzica se cântă cu ajutorul lui, dar se face prin inimă pentru inimi...!!!

Şi, aşa cum ţi-am spus ieri...visele, dragul meu Stefan...sunt aripi cu care zburăm cât mai sus, către cer!

La mulţi ani încă o dată, dragă Ştefan!

You did'it in YOUR way...!!!

26 decembrie 2011

Finala de la Vocea României, 26 Decembrie - Vocea mea e Ştefan Stan!


Stefan,...mă gândesc cum ar fi fost dacă nu deschideam atunci...în primele momente la Vocea Romaniei... Îmi amintesc cât eram de pornită să nu mai urmăresc nici o emisiune de divertisment. Îmi doream atât de mult o emisiune bună. De calitate. În care să aud cu adevărat oameni cântând. Să îi simt cum ating. Mă gândeam că e doar un alt show superficial. Mă atrăgeam doar formatul emisiunii, juriul şi, de ce să nu recunosc faptul că era Smiley acolo. pentru mine el este nu doar un artist deosebit de talentat, care dă viaţă la tot ce cântă. Este un om absolut minunat. Un om pe care te poţi baza. Omul pe care îl iubesc eu. Acela care ştie să îţi rămână, când toţi ceilalţi te părăsesc. Şi totuşi, ceva îmi spunea să las televizorul pe ProTv câteva clipe...Şi mi-am ascultat insintinctul. Dar, am ieşit din cameră. În hol. Făceam ceva. Şi s-a auzit tare...Vocea Românieiiiii! Era Bartoş. Frumos om. Emană bunătate şi frumuseţe umană prin toţi porii lui. Am zâmbit. Apoi, mi-am văzut de treaba mea.

Şi, spectacolul a început. Cu un concurent. Ştefan Stan. Am zâmbit şi atunci. Apoi, nu am mai zâmbit. Am rămas aşa. Şi inima la fel. De obicei nu ne prea coordonăm noi două. Când vreau să o ia razna, ea bate cu încetinitorul. Iar când vreau să bată încet...o ia la galop. Cred că era prima dată când ne-am înţeles. Ritmul ne-a pus pe aceleaşi coordonate. Ritmul tău. E uimitor cum poţi să îţi fixezi ceasul biologic după ritmul cuiva. Şi cât de frumos atingeai cu fiecare notă...cum îţi trimiteai tu emoţiile să ne ţină de mână, să ne zâmbească, să ne întristeze, să ne şoptească, să ne trimită undeva departe...în lumea unde doar muzica te poate reîntoarce. Şi au trecut 34 de secunde. Părea o veşnicie. Simţeam că am stat de multe ori cu tine de vorbă deja. Că ne-am pierdut ore în şir la cafea povestind. Părea că te ştiu demult. Am intrat repede în cameră. Brenciu se întorsese cam deodată cu mine spre tine. Eu am fost prima care am întors scaunul. Şi m-am bucurat de omul pe care l-am ales. De Vocea pe care am ales-o! Ştiam că voi mai auzi voci frumoase. După ce te auzisem pe tine, nu mă mai îndoiam de calitatea consursului, doar că, eu mi-am făcut alegerea după primele 34 de secunde.

Şi, mâine, am să aştept ora 20:15 să înceapă spectacolul ...pe care ştiu că ai să-l oferi. Şi ştii ce mai ştiu? Că nu ai de ce să îţi faci griji. Toată scena e a ta. Şi spectatorii. Tu stai ca de obicei pe un scaun, aştepţi să îţi selectezi melodia următoare, în sală se aud murmure, unii te strigă, tu le faci cu mâna, le zâmbeşti...Nu e aşa Ştefan că e o zi oarecare în care tu vei cânta pentru dragii tăi? :)

Să nu uiţi tactul cel mai important...când te pierzi, când îl pierzi...pune mâna pe inimă Ştefan...acolo suntem noi...acolo ne eşti tu! Şi, după ce totul se va fi terminat, să nu spui că nu am avut dreptate...încă de atunci, din prima clipă...

Demonstrează ceea ce este cel mai important în muzică. Faptul că ea se naşte, trăieşte şi se manifestă acolo...în inimă!!! Orice tact şi ritm e al ei. Orice notă. Orice octavă. Cine uită aceste lucruri importante probabil că face orice altceva, numai nu...cântă. Doar redă nişte semne de pe un portativ.

Pe 26, întoarce toate cele patru scaune, Ştefan! Ceşe patru şi pe alte câteva milioane care poate au stat doar într-o parte. Lasă scena. Cântă pentru prieteni, într-o zi de Crăciun, pe când afară se vor aşterne probabil nişte fulgi de nea. Sau nu. Dar ce importanţă are când noi îi putem auzi?

Mult succes, Ştefan!

25 decembrie 2011

Ştrudel cu mere în Ajun de Crăciun...


Demult vroiam să îţi spun că îmi eşti încă pe aici. Că din cuptor răzbate mireasmă de ştrudel cu mere în Ajun de Crăciun. Nici mai sărac. Nici mai bogat acest Crăciun. Doar mai gol. Oarecum. Încă îţi mai mângâi în gândul meu umărul de la palton în timp ce ţi-l pun pe umeri şi-mi şterg ochii pe furiş ca ţie să ţi-i dau luminoşi. Dar tu ştii. Dintre toţi oamenii pământului, tu mă cunoşti cel mai de aproape. Din suflet. M-am întrebat de multe ori. Uneori m-am revoltat în mine. Dar de fiecare dată am iubit. Mai mult decât oricând. Şi nu am condamnat. Nu m-am supărat. Am înţeles. Că în fiecare an voi face prăjitură cu mere şi scorţişoară. şi am să ţi-o strecor încet în buzunarul de la suflet. Să o ai acolo. Caldă şi de drum frumos şi liniştit, dragul meu drag. Şi, ştii că ştiu. Şi ştiu că ştii. Dar atât este să fie. Şi aşa a fost a se întâmpla. Iar eu îţi mulţumesc că mi-ai fost soare deşteptător dimineaţa şi lună senină seara. Gând bun în ziuă. Căldură în  zile grele. "Farul de la capătul tuturor lumilor mele", când toate lumile s-au stins...sau se vor stinge... Dacă ştiam că am scris acea poveste "Miresme de mere coapte" pentru noi...mi-aş dori să nu o fi scris niciodată. Nu ştiu dacă sunt atât de vitează să aştept atâta amar de ani. Uneori privesc în gol departe atât de mult. Tot aştept, deşi ţi-am dat drumul când am ştiut că trebuie să pleci. Şi totuşi, poveştile care nu au sfârşit sunt cele mai greu de scris...E ca şi cum ar începe literele să plângă şi tot scrisul devine un amalgam de cuvinte. Şi totuşi am sperat. Pentru că era iarnă. Pentru că era anotimpul nostru. Deoarece se apropia Crăciunul. M-am gândit că magia poate exista. Şi cât de puţin a fost nevoie să faci un om să fie viu şi complet din nou. Acum însă, ia bucata de ştrudel. E caldă. De abia scoasă din cuptor. Nu e ca la patiseria aceea. Dar e cu suflet. Să o ai. Până va fi să fie din nou. Crăciun fericit, suflete...

23 decembrie 2011

Povestea mea pe portativul muzicii şi al inimii, se numeşte, Ştefan Stan...

 (Sursa foto: prelucrare proprie)

Fiindcă azi vorbim de poveşti, aş putea să îi spun chiar "Povestea unui concurs ", doar că, el mai are o etapă. Una frumoasă şi, să sperăm fericită.

Pentru mine, va fi oricum una fericită. Aşa am ajuns să ascult voci absolut minunate şi să cunosc talente autentice şi veritabile. Departe de lumea prelucrărilor de voce, a sintetizărilor, a punerii lor într-un background cu clip. Mi-a plăcut. A fost un concurs frumos. Fiecare dintre concurenţi mi-a dăruit ceva. O emoţie. O trăire. O bucăţică dintr-un vis. Şi, le-am primit pe toate simţindu-mă oarecum privilegiată că mi-au dat voie să intru în lumea lor cu atât de multe culori şi sunete.

Şi, din atât de mulţi, au ajuns să rămână patru finalişti. Patru oameni frumoşi. Deosebiţi. Fiecare în felul lui. Unii, sunt la început de drum, de viaţă chiar. Alţii, au adunat experienţe ami multe în cartea lor, dar tot la început sunt într-un fel sau altul.

Am să încep cu micile, dar marile voci ale concursului... Iuliana Pușchilă - Vocea României şi Cristian Sanda. Doi copii :). Doi tineri deosebit de talentaţi şi frumoşi. Ambiţioşi. Nu. Greşesc. Ambiţia e o trăire ce ţine de răutate. Orie ei, nu au nimic rău în ei. Au doar strălucire şi minune. Ca o corolă a celor de vârsta lor. Doi tineri...perseverenţi. Iar vocile lor indiferent cât ambitus au, dincolo de toate, cunt nişte voci calde. Profunde. Când mă uit la ei zâmbesc. Sunt mamă şi mă gândesc câtă fericire poate fi în sufletele părinţilor lor. Şi câtă fericire poate fi în sufleţelele lor. Au reuşit. Indiferent de rezultat, ei au reuşit. Să ofere foarte mult publicului. Şi, le mulţumesc!

Am să continui, cu o altă voce remarcabilă. Caldă şi ea. Frumoasă. Pătrunzătoare. Un om care a oferit momente deosebite în acest concurs. O voce despre care unii spun că este "vocea perfectă", iar eu nu am să îi contrazic. Cine sunt eu să spun că Dragoş nu este vocea perfectă? Este. Pentru aceia care s-au regsăit în sentimentele oferite de el şi se regăsesc în muzica sa, Dragos Chircu este vocea cea mai frumoasă, cea mai bună, iar el este concurentul cel mai talentat. Pentru Dragoş însă, totul este un întreg mult mai mare. Este reprezentaţia visului său. Şi eu cred, că a făcut un spectacol de voce pe care nu îl vom uita. Indiferent dacă l-am votat sau nu pe el. Dincolo de aceste voturi, rămâne respectul şi consideraţia pentru artistul Dragoş Chircu. Şi, îi mulţumesc de asemenea! I-aş spune chiar, auzind în interviu, că a vrut să se retragă din muzică...să nu mai gândească aşa. Ar fi o mare pierdere pentru cei ce iubim muzica.

Şi, am să închei, începând aşa..."A fost odată ca şi niciodată o voce magică"...vocea pe care am ales-o eu să-mi fie la vreme bună şi la vreme rea. O voce despre care unii spun că nu e perfectă. Nu e! Dar este singura imperfecţiune care bate după tactul inimii. Acolo e născută vocea lui. În inimă! De acolo curge. De acolo răzbate. De acolo ţâşneşte ca un strigăt, ca un râset, ca o lumină, ca o bucurie, ca o tristeţe. E vocea care poate plânge în note muzicale. Şi atinge.

Stan Stefan, nu este un om al concursurilor. Aşa cred eu. De ce spun asta? Pentru că acolo, pe scena aceea, de unde prieteni de ai lui, oameni de care s-a ataşat...sunt eliminaţi...el nu se simte în largul lui. Este ca şi o pasăre ce îşi închide aripile pe dinăuntru şi îl doare cerul albastru. El îşi doreşte să câştige, dar nu să triumfe! Iar asta îl face să simtă totul la altă intensitate dintr-o altă perspectivă. Cea a omului care iubeşte oamenii foarte mult.

Opriţi-l pe Ştefan pe stradă. Sau în parc. Sau abordaţi-l într-o cafenea. Puneţi-i un microfon în mână şi cereţi-i să cânte orice melodie. Nu are importanţă genul. Ştefan poate cânta orice. Poate fi oricine vrea el să fie din lumea muzicii. Şi se va ridica, va zâmbi senin, detaşat...va radia pur şi simplu şi va cânta cum nu foarte mulţi ştiu că o poate face. Iar asta, pentru că scena lui Ştefan este oriunde, unde se cântă fără ca muzica să însemne descalificări. Acolo, el este în elementul lui. El, iubita sa muzica şi noi...publicul.

Unii, i-au reproşat lipsa studiilor muzicale. Asta denotă carenţă în ale muzicii. Sunt foarte multe voci remarcabile ale lumii care nu au avut şi nu au aşa ceva. Singurul care ne poate promova în viaţă este Dumnezeu când ne dăruieşte acest talent: vocea! Studiile, ne pot doar perfecţiona, ajusta sau uneori...depersonaliza. Depinde. Cunosc voci remarcabile, care se joacă, pur şi simplu cu notele, cu octavele. Fac din ele tot ce vor ei. Dar, sunt personaje mediocre pe scena muzicală. De ce? Nu atacă portativul cel mai important în muzică. Sufletul celui care ascultă! Nu îşi fac culcuş în inima publicului. Ei cântă doar impecabil!

Ştefan însă deschide sufletul ca pe o carte şi scrie acolo tot ce vrea el. Tot ce credem că avem, dar constatăm că ne lipseşte cu desăvârşire când îl ascultăm. Ştefan este magicianul meu preferat. Mereu scoate ceva nou din mâneca vocii sale şi o dăruieşte...ca pe un trandafir dincolo de timp şi cadru!

Ştefan este povestea mea muzicală preferată! Povestea mea de om preferată! Şi, doar de acum, a începit el să se scrie în această aventură frumoasă, delicată, deosebit de generoasă...muzica!

Îi mulţumesc şi mă bucur că ştie asta. Pentru Ştefan, susţinătorii lui nu sunt nişte anonimi, nişte taste de mobil, nişte numere 1276. Pentru Ştefan suntem fiecare un nume, un chip şi uneori o voce. Un om de al cărui zâmbet se bucură întorcând mii de zâmbete înapoi!

Pe 26 Decembrie, va fi un spectacol minunat. Ştiu. Toţi ne veţi dărui minuni. Dintre toate minunile, fără să îmi doresc a răni pe cineva, o aştept cel mai mult pe a lui Ştefan. Şi-mi doresc ca viaţa să îi dăruiască şi lui una. Aceea de a câştiga! Să sperăm că Moşul va veni de două ori la el. O dată cu daruri de la cei dragi, iar a doua oară cu o steluţă...aceea a unui vis împlinit!

Să cânţi pe scena aceea ca şi cum obişnuieşti să o faci oriunde te opreşte cineva! Cântă aşa cum cântă Ştefan...băiatul care îngâna fără nici un complex "Enigmatici şi cuminţi"!...şi transformă-i pe toţi cei care te ascultă în acel bătrân care ţi-a spus: "Măi băiete, tu vei ajunge mare!" :)!

Mult succes tuturor concurenţilor! Mult succes antrenorilor! Mult succes Ştefan!

21 decembrie 2011

Ajun de Crăciun cu miresme de copilărie...

 (Sursa: internet)

Şi ninge. În sfârşit ninge şi la mine. Ştie Dumnezeu când să trimită gânduri bune oamenilor de acolo de sus din Cer. Ne zâmbeşte. De aceea se topesc fulgii. De drag. Şi sute de amintiri mă năpădesc. Frumoase. Dar pline de miresmele copilăriei mele.

Pe vremea aceasta la bunica se tăia porcul. Atât de dimineaţă încât nici "puricii de pe Rio nu se trezeau". Aşa spunea bunica. Ca să zâmbesc. Şi ca să ştiu că nu am de ce să îmi fac griji. Niciodată nu am să-mi văd vreun purcel murind. Am să-l văd doar alb gălbui, ridicat între patru cărămizi şi pe tata în jurul lui curăţindu-i şoriciu. Ce mai alergam. De la bunica şi mama din casă afară la tata. Bunicul bietul de el stătea pe prispă. Să se simtă şi el util în lumea lui aproape oarbă, tata îl mai ruga să îi aducă apă sau câte ceva din casă. El se ridica bucuros şi, pipăind cu mâna lui bătrână, dar frumoasă căuta ce trebuia să aducă şi aducea. Mai punea câteodată mâna pe purcel. "Ce zici Nelule (ăsta era tata), l-am îngrăşat destul?". Tata răspundea mereu la fel: "Da tată! Nici prea gras, nici prea slab. Numa bun de făcut cârnaţ!". Şi bunicul radia. Tata îl bătea pe umăr. Nu înţelegeam eu bătăile astea pe umăr ale băieţilor, dar îmi dădeam seama că sunt importante. Zâmbeau mereu. Apoi, am aflat că o bătaie pe umăr face mai mult decât o mie de cuvinte. Un fel de zâmbet între băieţi.

Eu, aşteptam să mă strige bunica. Curăţam maţele. Pe atunci nu erau de cumpărat. Nici nu trebuia. Era mai bun cârnaţul şi caltaboşul după ce munceai la el. Şi joaca avea alt rost. De abia aşteptam să ies cu tuşa Mariană în grădină să le spălăm. Era mereu pusă pe şotii. Mă lovea cu câte unul peste nas. Ce urât miroseaaaa, dar ce aşteptam să facă gestul. An de an. Până când ziua de tăiat porcul a devenit mai săracă. Tuşa murise. Tânără. În urma ei rămăseseră nouă copii. Din care patru perechi de gemeni. Dar au crescut frumos. Toţi oameni de omenie la casele lor.

Apoi, o ajutam pe bunica la caltaboş. Ăla era al meu. Mereu îmi umplea bunica unul al meu. Şi îi făcea semn. "Ăsta e al fetei mele. Să dea Dumnezu să se atingă careva de el că jar mâncaţi.". Şi nu se atingeau. Că ştiau că bunica e om bun şi zâmbitor până la mine. Ferească Dumnezeu să îmi fi întunecat cineva faţa zâmbitoare. Mama o tachina. "Doamne mamă, dar matale ai fi în stare să îl aduci şi pe Dumnezeu dacă ţi-l cere.". Bunica râdea: "Crezi că nu ar coborî dacă L-aş chema? Om bun Dumnezeu! Cel mai bun." şi începea să colinde încet ca pentru ea..."O , ce veste minunată!, În Betleem ni s-arată, Astăzi s-a născut, Cel făr' de-nceput, Cum au zis prorocii....", iar eu auzeam îngeri! Încă îi mai aud şi azi. De fiecare dată când ninge. Bunica mă colindă. Şi bunicul zâmbeşte.

După ce terminam toţi munca, ne adunam. Nu ne mai dunăm acum. De multă, multă vreme. Bunica a fost ca şi cheagul de la unt. Ne-a unit prin iubirea ei. Suflet. Toată suflet. De aia iubesc eu oamenii frumoşi şi cu suflet. Că am fost a Jenichii Gheorghii Vălcanului...aşa trebuia să zic. Şi toţi ştiau a cui îs. Iar eu ziceam cu capul sus, cu pieptul scos, de parcă ar fi ieşit din mine un batalion de oameni. Eram mândră. Nu era femeia ca bunica în tot satul. Defapt nicăieri. Nici nu va fi. Eram mulţi la masa porcului. Unchiu şi tuşa. Celălalt frate a lui bunica şi soţia lui. Cel puţin câte cinci verişori. Mama. Tata. Eu. Bunicii. Pe masă era vin roşu, friptură, cârnaţ, caltaboş şi toroş. Ăla era al meu. Cum spunea bunica. "Tu varză să ai că ai mâncare!". Toroşul e varză acră cu carne. Se pun toate într-o cratiţă mare, se amestecă. Se adaugă un pic de boia, sare, piper, foi de dafin, un pic de apă şi se lasă la fiert. Mănânci să te îmbolnăveşti şi tot nu te saturi. Bun. Dar ca al bunicii, nu mai este. Ea îl făcea cu mult suflet. Pun şi eu, dar nu cred să am vreodată atât de mult ca al ei.

Apoi, colindau. Cei mari. Noi cei mici ne ascundeam sub mese sau în cealaltă cameră şi ne jucam. Moară cu boabe de fasole şi porumb. Sau cărţi. Şeptică. Şi câte râsete şi cât tămbălău. Dar ei nu ţipau pe noi să facem linişte. Nu îi durea capul. Nu se simţeau obosiţi. Bunicii mei nu au spus niciodată să fac linişte. Mereu m-au pus să fac gălăgie să simtă că sunt acolo.

A doua zi veneau verişorii mei. Copiii fratelui lui mama. Surorile mele. Eu aşa le-am considerat mereu. Când ştiam că se apropie din sat ieşeam în poartă şi mă uitam după ei până departe. Veneau cu viscolul. Iar eu ţipam cât mă ţineau plămânii. "Bunicăăăă!!! Uite-i! Îi văd! Îs pe lângă nană Lină! Fug la ei!". Şi fugeam că nu mă putea ţine o armată. Să mă fi legat şi tot scăpam. Claudia, Ghiţă, Jeni, Dana, Simi... Ce bucurie. Claudia şi Jeni însă au fost mereu a mele. Copilăria mea frumoasă. Şi acum le văd zâmbetul. Albastru al lui jeni. Şi negru ca murele a lui Clau. Era atât de frumoasă! Şi plină de viaţă. De iubire. De căldură. Cânta la chitară. Şi eu o sorbeam. Nu cred că i-am spus niciodată îndeajuns cât o iubesc. Dra ştiu că ştie. Ştiu că ştie. Fiindcă şi eu ştiu că ea mă iubeşte.

După ce ajungeau în casă, mâncau şi ieşeam afară. Mergeam la tuşa Livie. Acolo erau ceilalţi: Marius, Mirela şi Alina. Fiecare aveam câte unul după vârstă. Ne alipeam şi mergeam la săniuş în capătul satului sau la vale. Acolo ne dădeam pe gheaţă. Nu aveam nevoie de patinoare. Câteodată gheaţa se sătura de noi şi crăpa. Căutam alt loc. De câte ori ne-am dus sub gheaţă şi am ajuns acasă ca o tablă de sac numai noi ştim. Şi cum mai dădea bunica din cap. "Doamne, dă-mi putere şi sănătate şi lor minte!". Atât spunea în timp ce ne dezbrăca repede, repede, ne freca, ne înfofolea şi ne lipea de sobă cu spatele. Dar noi nu ne îmbolnăveam niciodată. Măcar atât. Că neastâmpăraţi eram ca nişte spiriduşi.

Când ieşeam la colindat, umpleam tot satul de lălăiturile noastre şi de veselie. Nici că ne trebuia nouă altceva numa să mergem. dar mereu primeam. Cozonac, cârnaţi, nuci, dulciuri, bani. Nouă ne plăcea să colindăm. Să râdem. Să ne bulgărim. Să avem obrajii roşii ca focul şi nasul mai vânăt. Ce mai iubeam oamenii din sat. Frumos e omul simplu. Frumos ca neaua.

Şi, asta a fost o parte din copilăria mea. O să mai o spun. Dar acum...ninge! Şi aud îngeri cum colindă... Niciodată nu m-am simţit mai iubită ca atunci...când dormeam cu o mână peste buna i cu capul îndesat în pieptul ei. Să simt că miroase a bunică bună. Încă mai simt. Doar că mi-e dor de trupul ei sub mâna mea.

Sărbători Fericite tuturor! Cu miresme de copilărie şi cozonaci! Şi, nu uitaţi să fiţi copii! Măcar acum! Colindele să vă umple sufletul de bucurie, iar Crăciunul să vă aducă zâmbetul pe buze!

19 decembrie 2011

De ce taci Cize? De ce taci?!!!

(Sursa: internet Prelucrarea: proprie)

De ieri, din lumea mea a plecat un înger... Cesaria a fost un înger prin tot ce a însemnat ea...de la om la muzician, iar acum, acolo sus, Dumnezeu se va putea bucura de cântecele ei minunate. A fost un mesager frumos al iubirii şi bunătăţii. Am iubit-o şi o iubesc atât, atât de mult! Ea şi Ella au avut mereu grijă de visele mele. Să cred în ele. Să plutesc în ele. Să ştiu că niciodată nu vor dispărea. Lumea mea a devenit mai goală cu un om, iar cerul mai plin cu o stea...
Nu am să o uit niciodată...cum trecea direct prin sufletul nostru...ca un fior...dincolo de graniţe, de timp, de ecrane...şi ne lua de mână, făceam piruete, zâmbeam şi dansam desculţe...aşa ca ea...

Te iubesc draga mea Cesaria Evoria şi nu am să te uit niciodată doamna sufletului meu !!!

Un ultim cântec aici...un început pentru toate celelalte...?! De ce taci Cize??? De ce taci???

16 decembrie 2011

Semifinala Vocea României, 16 decembrie - Stefan Stan sau "shining, shining little star ..."


Azi, nici măcar nu ştiam ce să îţi spun. Uneori, cuvintele îmi tac. Încurajările la fel. Ştii tu Ştefan, momentele acelea când nu ai încurajări pentru nimeni. Nici măcar pentru tine. Şi te frămânţi. Şi ai emoţii. Şi te gândeşti doar la ce poate nu ar trebui să te gândeşti.
Şi,... mi-am amintit. Mi-am amintit când ai spus că este un vis al tău. Nu mare, nu mic, nu unul oarecare, dar nici unul foarte important pentru care să calci alte suflete în picioare ci..., un vis. Singurul lucru care însă e altfel la acest vis, este faptul că el e ascuns adânc, adânc în inima ta. Ţi-l doreşti frumos. Aşa, ca o bătaie de inimă caldă.
Şi, am zâmbit. Mi-am amintit când eram eu mică şi întâmplător sau nu, am avut şi eu un vis. Şi nu ştiam unde locuiesc visele. Şi bunica, mi-a spus că ele locuiesc în stele. Dacă îmi doresc una, va trebui să cred cu sinceritate că o voi avea.
Azi, îmi doresc să îţi dau steaua mea ţie. E aceeiaşi. Probabil foarte mulţi vor face la fel ca mine. Oamenii care te iubesc Ştefan. Ştiai că sunt? Sunt mulţi. Ştii câte stele vei avea? Vei umple tot cerul sufletului tău şi în seara asta vor fi toate una.
Să o culegi, Ştefan. Să o culegi... Pentru tine. Pentru cei dragi ţie care cu siguranţă şi-au pus şi ei stelele acolo încă de când te-ai născut. Pentru mine. Pentru toate aceste fete minunate. Pentru toţi aceşti băieţi. Pentru miile de susţinători ai tăi.
Urcă acolo, pe scena aia, ca şi cum ai urca pe un cer de vise şi împlineşte-ţi dorinţa Ştefan! Străluceşte. Aşa cum ai făcut-o când după primele 34 de secunde trei te-au ales. Azi, întoarce-i pe toţi patru. Cucereşte-i. Tu ştii că poţi. Noi doar suntem cu tine. Câţi? Cât tot cerul...

Eu l-am votat încă de prima dată pe "Bui Bui" :)...şi tot cu Ştefan voi vota şi acum! Pentru că iubesc vocea lui şi tot ce transmite el dincolo de tot şi toate. Vocea lui se potriveşte cel mai bine pe sufletul meu!

Mult succes suflete! Şi nu uita..."când crezi în steaua ta, nu contează cine eşti, orice îţi doreşti se poate împlini! Nici un vis nu e prea mare sau prea departe atâta vreme cât crezi în ea! Destinul este la fel. Dacă iubeşti ceea ce faci, el îţi îndeplineşte orice...!"

Votaţi şi voi Ştefan, dacă simţiţi la fel...

15 decembrie 2011

Cămăruţa lui Ştefan Stan sau despre oamenii din umbră


Azi, am să scriu despre susţinătorii lui Ştefan, deoarece în spatele oricărui învingător sunt nişte oameni. Oamenii din umbră, dar care aduc strălucirea şi ajută ca visele să se apropie de realitate. Oamenii despre care unii vorbesc fără să îi cunoască. Jignesc fără să ştie pe cine. Cel mai uşor este să etichetezi un nume fără chip. Cel mai uşor este să loveşti în oameni deoarece nu îi cunoşti.
Astăzi am să vorbesc despre ei...oamenii plini de suflet despre care nimeni nu ştie decât că votează. Şi am să vorbesc cu mare drag şi emoţie!
"Cămăruţa lui Ştefan", este un grup în care s-au strâns persoane din toate colţurile ţării, dar şi ale lumii. Persoane care au în comun un singur lucru: susţinerea lui Ştefan! Nu pe Ştefan cum le place altora să spună în comentarii răutăcioase. Ştefan nu este al cuiva anume. El este al tuturor oamenilor care îl iubesc şi simt să îl voteze. El este al celor care iubesc muzica. Muzica lui. Iar aceşti oameni sunt mult mai mulţi...trec dincolo de Cămăruţă. Unii dintre ei nici măcar nu au internet. L-au auzit cântând şi au decis să-l susţină.
"Cămăruţa" însă, este un cămin virtual unde fete şi băieţi se adună şi îşi împart gânduri. Bucurii şi dezamăgiri. Impresii de la întâlnirile cu Ştefan sau din platoul de la Buftea. Este un loc unde dimineaţa se împarte cafea cu aromă de zâmbet şi prietenie, iar seara se împart îmbrăţişări de noapte bună şi gânduri frumoase. Este un loc în care Ştefan se opreşte din când în când să îşi tragă aer în piept. Să lase din griji şi probleme şi să stea doar la discuţii şi la zâmbete. Acolo, e între prieteni. Între oamenii care nu cer nimic, doar se bucură să îl aibă alături, în preajmă şi să îl ştie bine şi zâmbitor.
În "Cămăruţă" este un adevărat laborator de idei. Idei de promovare a unui om extraordinar. A muzicii sale. A sufletului său. A lui în general.
Lumea ar rămâne surprinsă cât de puţin vorbesc susţinătorii lui Ştefan de fizicul lui sau de faptul că este un bărbat deosebit de frumos, cu prezenţă scenică şi mult charm. Susţinătorii lui Ştefan vorbesc în general de melodiile lui Ştefan. De faptul că este obosit sau fericit. De faptul că are o voce deosebit de caldă. De faptul că poate ar fi fost mai avantajat dacă tot aces concurs s-ar fi făcut în întregime pe nevăzute. Aşa, omul pe care ei şi eu îl susţinem, nu ar mai fi fost atât de etichetat că arată bine. Că are în jurul lui doar femei care îi votează muşchii şi imaginea de macho. 
Susţinătorii lui Ştefan s-au adunat împreună sub impresia vocii sale minunate. În primul rând. Toţi iubesc vocea lui Ştefan! Toţi sunt impresionaţi de căldura cu care Ştefan cântă, de puterea lui de a trece dincolo de orice...de timp, de spaţiu, de ecarne şi ne răzbate până în suflet. Toţi discută interpretarea lui şi strigă, plâng, râd, ţipă, stau treji şi vorbesc când Ştefan are de susţinut o altă etapă la Vocea României. Toţi stau cu inima pe buze. Se sună unii pe alţii. Se adună în oraş. Se bucură. Şi nu se bucură numai de Ştefan. Vorbesc şi despre alţi concurenţi. Mai ales de echipa Smiley. Le pare rău când unul dintre ei este eliminat. La urma urmei, mulţi ne bucurăm de acest concurs ca şi cum ar fi un spectacol de voci deosebit de frumoase şi talentate.

În "Cămăruţă" fiecare aduce ceva nou. Face ceva nou. Bannere de promovare. Filmuleţe. Postere. Toţi pun umărul ca Ştefan să poată să îşi împlinească visul lui şi al lor. Acela de a demosntra că este cel mai bun. Şi este! Dacă nu ar fi, în spatele lui nu s-ar afla atât de multă lume. O adevărată armată de oameni...care să depună atât de multă muncă zâmbind, sinceri şi fără vreo condiţie. Dacă nu ar fi cel mai bun, oamenii aceştia din spatele lui nu ar fi ajuns ei înşişi prieteni. Prieteni adevăraţi. Dincolo de facebook şi virtual. Prieteni care ei înşişi se suţin unii pe alţii. O familie mai micuţă cu bune şi rele. Cu tristeţi şi bucurii. Asta a făcut Ştefan prin muzica lui. A adus oameni împreună. Le-a deschis inimile şi i-a ajutat prin muzica lui să treacă anumite bariere. A născut prietenii frumoase. El cu ei. Ei între ei.

Acesta e defapt secretul din spatele lui Ştefan. Iubirea şi prietenia. Unitatea. Susţinerea aceea necondiţionată faţă de cineva pe care în primul rând îl respecţi ca şi talent, ca şi om şi doar apoi pentru tot ce este el.

Susţinătorii lui Ştefan au fost de foarte multe ori etichetaţi drept oameni superficiali, femei isterizate de fizicul lui, acest fapt lovind indirect în imaginea lui. Transformându-l în ceea ce nu este. Într-un om al cărui talent principal ar fi imaginea fizică şi nu vocea. Un om care este susţinut din orice alt motiv, dar nu vocea.

Nu mă interesează slalomul şi munca de subsol al mediei care prin munca lor de prezentare a articolelor favorizează şi defavorizează în funcţie de beneficiile proprii anumiţi concurenţi, pentru că ştiu că mai nou presa se vrea una de cancan şi vânzare pe bandă rulantă şi nu de profunzime şi reportaj. Ştiu doar că sunt dezamăgită de presă. Nu de acum. De mult, mult timp. De când a devenit o presă de best-seller şi nu de bun simţ.

Şi, oare este atât de grav ca un artist dincolo de talentul său deosebit, dincolo de vocea sa caldă, frumoasă, puternică, plină de emoţii şi trăiri...să arate şi bine? Ar trebui să se simtă ruşinat faţă de colegii săi de platou că este un bărbat frumos şi talentat? Nu este oare normal ca un artist să fie complet şi să ne bucure din toate punctele de vedere? Ar trebui să îşi facă operaţii estetice de urâţire pentru ca oamenii care îl contestă să îl poată auzi cu adevărat cum cântă?


Nu înţeleg de ce în momentul în care participăm la un concurs trebuie să uităm de calitatea principală...omenia şi bunul simţ. În loc să ne bucurăm de concurs, noi ne ocupăm cu lucuri slabe şi răutăcioase. Etichetăm concurenţii: sexi, arogant, gras, slab, ochelarist, negru, prea român, nu e român, amantă, plângăcioasă...etc Şi acestea sunt doar câteva din apelativele cu care aţi tratat unii dintre voi nişte talente reale care au mers la acest concurs să îşi urmeze visele şi să ne ofere fericirea de a ne bucura de vocile lor frumoase! 
Din cauza faptului că nimeni nu a încercat să afle ci doar au aruncat păreri impertinente fără să se gândească la faptul că dincolo de fiecare articol de presă sau comentariu non-sens pe wall-urile  de pe facebook şi nu doar...am simţit să vorbesc despre aceşti oameni. Oameni frumoşi. Cu gânduri. Cu vise. Cu tinereţe. Mă întreb, printre aceştia care susţin că fetele îl iubesc pe Ştefan pentru că arată bine, câţi nu au fost cândva fani? Câţi nu au visat la o scrisoare de la cântăreţii şi cântăreţele lor preferate de atunci? Câţi nu au plâns pentru Michael Jackson, pentru Freddie Mercury, pentru Bon Jovi, pentru Sandra, pentru alţii şi altele?! Câţi nu au trăit pasiuni adolescentine...vârsta aceea care face totul posibil şi frumos?! Şi, dacă majoritatea aţi trăit o astfel de emoţie, cum puteţi să judecaţi nişte tineri pentru că îşi permit şi ei să fie tineri şi să viseze? Nu este oare normal? Nu face parte din vârsta oricui? Cine are dreptul să îşi bată joc de visele oamenilor şi să le transforme în vânzări şi superficialitate?

Şi,...ca să revin la un loc unde aceste lucruri aproape că nici nu mai contează, Cămăruţa este un loc virtual şi nu doar unde oamenii învaţă frumos să se bucure şi să nu uite că sunt acolo din dragoste pentru o voce deosebită! Şi, am spus doar câteva aspecte din toate câte puteau fi spuse. Oamenii aceştia frumoşi, băieţii şi fetele de acolo...merită mult mai multe cuvinte, dar uneori, ele pur şi simplu nu se găsesc...

Cămăruţa poate crea dependenţă! Cămăruţa trebuie administrată zilnic într-o doză personală. Nu abuziv. Nu rar. Constant şi frumos. Dacă te regăseşti în acest context, nu vizita medicul. Nu are ce să îţi facă. Vizitează Cămăruţa. Altfel, nu scapi! :)))

Mă bucur că eşti Cămăruţă...! Te iubesc Cămăruţă!
Cămăruţa votează Ştefan Stan Vineri!
Şi votează Ştefan Stan mulţi ani după ce se va termina acest concurs!

12 decembrie 2011

Ştefan Stan, omul care cântă direct de pe scena sufletului ...

 (Sursa: Ştefan)

Mai este o zi...şi pe data de 13 decembrie, Ştefan va cânta din nou. Nu am nici cea mai mică emoţie la gândul că nu ar trece această etapă... Eu am crezut în vocea şi sufletul lui încă din 27 septembrie...când s-a strecurat pe sub pielea sufletului meu înăuntru şi...acolo a rămas. Sufletul meu merge cu muzica lui mai departe. Şi după acest concurs.

Pentru mine, el oricum a fost, este şi va rămâne tot ceea ce eu l-am descris până acum în toate celelalte postări...un suflet, un învingător. Nu are cum să fie altfel...aşa e el structurat. Pe coloana lui vertebrală scrie: suflet şi Ştefan :)! Atât!

Însă..., am emoţii! Multe emoţii.

Nu zâmbiţi. Chiar am. Şi dacă nu ştiţi de ce, ...ei bine..., am emoţii până să cânte. După ce o face, muzica lui îmi demonstrează mereu că nu mă înşel şi îmi dă răspunsul... Ştiu că totul e bine. A trecut. Nu se poate să nu fie aşa dacă oamenii l-au ascultat. Nu cred că poate să îl asculte cineva şi să nu îl simtă. Poate să nu rezoneze cu stilul lui, dar nu cred să nu îl simtă. După ce îl văd acolo pe scenă şi îl aud...trec toate emoţiile. Dar până atunci e vai şi amar :))...

Îmi trec prin minte mii de gânduri. Apoi altele vin şi le şterg pe celellate. Şi uite aşa, se anulează toate. Şi tot. Şi mă întreb...de ce nu poate Ştefan să tragă seara de marţi mai aproape...de exemplu...acum :)))...să urce acolo şi să facă tot ce vrea el din noi? Magician. Asta este el. Un magician de sunete şi suflete. Cântă şi noi plutim şi trăim toate acele stări...mai pe pământ, mai prin nori, mai atingând marea sau munţii, stelele...


Pentru cei care nu au urmărit vineri Vocea României sau nu aţi urmărit-o până la capăt, vreau să ştiţi că pentru mine momentul "Cele două cuvinte" a venit asemeni unui zâmbet...un moment neaşteptat de perfecţiune şi frumuseţe...o coregrafie atât de naturală, copilărească, firească...nişte..."ei" atât de...senini, copilăroşi, fireşti... Mulţumim Stefan, Anthony, Catalin şi Dan Teodorescu...

Aşa, aş vrea să îmi închipui ziua de marţi pentru Ştefan, pentru noi ceilalţi...firească şi relaxată...Mai ales pentru Ştefan. El a venit aici, pe scena de la Vocea României cu visele lui, cu trăirile şi emoţiile lui, cu sufletul la vedere şi pot să îmi închipui cum e să te prezinţi aşa în faţa atâtor oameni. Oameni de care a ajuns să îţi pese foarte mult. Oameni care deja te recunosc oriunde ai merge. Oameni care te apreciază. Care cred în tine. Oameni care nu vor să te schimbi. Oameni pentru care tu ai devenit un ideal. Un exemplu. Oameni care...te iubesc. Şi totuşi, pentru tine şi pentru ei, tu trebuie şi simţi să rămâi şi să fi mereu doar...tu...Ştefan.


Poate ar fi simplu...a fi tu...indiferent de toate, dar şi aşa...oamenii sunt construiţi din suflet şi carne şi nimic nu este atât de simplu şi firesc precum ne-am dori, iar emoţiile ne copleşesc atunci, când înainte de toate suntem oameni... oameni numai suflet..., iar Ştefan..., Ştefan este tot numai suflet!



Mult succes Echipă Smiley, mult succes concurenţi... cântă doar Ştefan...şi succesul va fi acolo lângă tine, cu tine, în tine... Tu eşti tot ce ai nevoie pentru a atinge visul tău...!

Cât despre mine...ce să îţi spun? :) O să fiu iar multi tasking! O să uit să respir! O să sar în sus şi în toate direcţiile posibile! O să îţi fac cu mâna! Cu una. Cu amândouă! O să gesticulez :)! O să stau cu fetele mai pe pagina mea, mai în cămăruţă...să treacă timpul...şi al meu şi al lor :)...! Şi, o să te votez ca şi de obicei...sperând că oamenii te vor auzi aşa ca şi mine şi nu mă vor dezamăgi...în acest vis...de a-l ştii împlinit pe al tău! Haide marţi odată!!!

8 decembrie 2011

Gust amar

Mă uit de câteva zile pe pagina de la Vocea României şi nu numai şi trebuie să recunosc că am un gust amar..., amar. Mă doare destul de mult să văd cum oamenii etichetează atât de uşor, atunci când preferatul lor nu e cel ales. Când se întâmplă asta, ori e juriul de vină, ori celălalt concurent, ori susţinătorii...
Spectacolul, s-a transformat din divertisment în cameră de aruncat cu pietre. Nu degeaba săuneam într-un articol că sportul românilor ar trebui să se schimbe din oină în aruncatul pietrei. Devine din ce în ce mai evident.
Aproape pe nimeni nu mai interesează faptul că dincolo de acele cuvinte aruncate la întâmplare sau cu efect ...sunt oameni, vise, suflete. Sunt nişte persoane care au venit acolo să îşi reprezinte sufletul prin muzică. Ar trebui să ne bucurăm de ei. De toţi şi de fiecare în parte. Indiferent care, din ce echipă este, toţi fac spectacol în felul lor. Ne dăruiesc ceva. O parte din ei. Iar noi ce facem? În loc să ne simţim nişte fericiţi pentru că putem să ne mângâiem sufletul şi auzul cu ceva frumos, ne transformăm în judecători şi tăiem în suflet viu...că aşa e în tenis!
Le descoasem viaţa. Îi ridicualarizăm. Pe unii că sunt foarte susţinuţi. Pe alţii că sunt străini. Pe altele că nu sunt top model sau c[ nu dau dovad[ de maturitate la 18 ani ca şi la 30. Pe alţii că sunt aroganţi. Pe alţii că sunt îngeraşi. Pe unele că au sex apeal şi de aia au fost alţii descalificaţi.
Şi uite aşa, Vocea României a devenit un clasor de etichete...unde fiecare îşi permite să pună verdicte. Eu nu înţeleg...ce ar trebui să facă aceşti concurenţi? Aceşti tineri fără experienţă de imagine, de show, de emisiuni televizate? Să devină altcineva doar ca să placă? Să îşi ascundă trăirile şi viaţa doar ca să dea bine? Să fie nişte papiţoi care fac slalom printre cuvinte doar ca să fie toţi la indigo? Nu e mai bine când fiecare este cine este şi nimic mai mult? Şi, înainte de toate, nu e mai bine să le lăsm vocile să transmită ce au de transmis?
Toţi au ajuns să se priceapă la muzică. La talente. La show biz. Muzica, a devenit relativă, după preferinţele fiecăruia. E trist!
Nu se gândesc nici o clipă că nu îşi mai reprezintă preferatul cu o asemenea atitudine. Am tot citit comentariile şi am ajuns la concluzia că în loc să trăim spectacolul, ne place să împroşcăm cu noroi în dreapta şi în stânga, să etichetăm şi să conturăm idei false.
Gândim în locul juriului prin prisma propriilor alegeri şi aruncăm peste ei cu o umbră de neîncredere. Îi facem să pară incorecţi, doar pentru că nouă nu ne convine alegerea lor.
Ciudat este că eu, aş fi ales până acum aproape aceeiaşi oameni. Şi am şi eu favoritul meu. Şi îmi doresc să câştige. Şi cred în vocea lui. DAR, dacă ar fi să fie eliminat, nu cred că mi-ar plăcea să gândesc aşa. Aş face din el un învins! Ori el, oricum e un învingător! Dacă v-aţi pune câteva clipe în locul juriului, nu cred că aţi mai vorbi la fel de comod. Cum am mai spus, muzica, nu înseamnă doar note muzicale şi voce. E mult, mai mult! E a dărui căldura notelor mai departe...
Acolo, pe scena aia vin şi cântă voci frumoase şi foarte frumoase. Oameni talentaţi
care merită o şansă. Ar trebui să ne bucurăm de muzica lor. Nu e sintetizată. Nu e prelucrată. Nu e pe play back. E directă. De la suflet la suflet. Este dreptul lor să îşi urmeze visul de a fi acolo. De a ajunge cât mai sus. E dreptul nostru să îi reprezentăm frumos.
E chiar atât de greu să fim cu toţii galeria aceea plină de culoare, de entuziasm care face valuri de bucurie, care scandează frumos şi cu respect faţă de preferaţii lor şi faţă de noi...în loc să devenim galerii care aruncă unii în alţii cu fumigene şi înjurături?
Unde e respectul faţă de talentele şi frumosul din oameni? Cine crede că muzica se vede înainte de a se auzi, să închidă ochii, să ţină tactul pe inimă şi...să asculte. Rezultatul nu are cum să dea greş! Poate că ochii creează diversiune, dar sufletul niciodată! Ori muzica e a sufletului, nu a ochilor...



Felicitări încă o dată Stan Stefan! Felicitări încă o dată tuturor celorlalţi concurenţi! Felicitări Smiley, Lore, Horia, Marius...felicitări, Vocea Romaniei!

La mulţi ani, Oana!

6 decembrie 2011

Colinda Hanului

(Sursa: Thomas Kinkade)

În Hanul Poveştilor, azi s-au adunat,
toţi aceia care cred în Moşul drag
hanul este plin de prinţi şi prinţese,
de muşterii dragi, miroase-a poveste

Stau pe la măsuţe c-un pahar de lapte
aşteptând pe Moşul ce vine în noapte
pe la fiecare să pună-n botină,
câte un gând bun, dulciuri şi lumină

Foşnind viscolit, vântul intră-n han
nu l-am mai văzut de acum un an
când la el pe trenă ne-a adus poveşti
de la oameni dragi de pe la fereşti

Şi în timp ce iarna se aşterne-afară
cu fulgi jucăuşi, draga sănioară
dă din clopoţei şi e-n sus şi-n jos,
iar Moş Nicolae ne face din mână
şi râde frumos

Mai mult de-atât ce pot să îmi doresc?
în jur am prieteni dragi şi buni,
iar sufletul mi-e plin de strălucire
vreau doar la toţi ca să vă mulţumesc
cu mai multă iubire!

.................

Deşi, ar trebui să fim mai buni în fiecare zi din an, să nu uităm să fim copii, să ne oprim din când în când din goana nebună a zilei să privim în jur la oamenii de lângă noi şi la noi... poate că, totuşi iarna, cu sărbătorile ei frumoase şi luminoase este cea, care ne ajută mai bine şi mai frumos să facem acest lucru şi, printre albul zăpezii, verdele bradului împodobit de poveste şi minunea Crăciunului să ne regăsim şi pe noi!

Vreau să vă mulţumesc celor care mi-aţi fost mereu aproape cu un gând bun, cu un rând, cu un zâmbet...uneori toate aceste gesturi mărunte fac mai mult decât orice altceva! Sufletul are nevoie doar de suflet..., iar eu vă mulţumesc pentru îmbrăţişările sufletelor voastre! Tare bine mi-au prins şi mi-au ţinut de frig, de drum greu şi teamă! Mi-au ţinut de iubire...mai mult decât mi-aş fi putut dori!

Vă mulţumesc prietenele şi prietenii mei şi sper să ne fim cât mai mult alături...clipe şi clipe...luni şi luni...ani şi ani...şi tot aşa, până când va fi să ne fim!

La mulţi ani, sănătate şi multe bucurii celor care astăzi îşi serbează ziua numelui şi un Sf. Nicolae Fericit tuturor!

O iarnă minunată vă doresc tuturor...căci e vremea ei de acuma...!

5 decembrie 2011

Poveste de Moş Nicolae...

 (Sursa: internet)

De la o vreme, cam îndelungată, nu prea mai am aşteptări. Se spune că noi ăştia fără aşteptări suntem fericiţi, pentru că nu putem fi dezamăgiţi, dar...nu e aşa. E chiar mai rău, când vezi că rămâi aşa, asemeni unui mormânt din care îţi pleacă toţi oamenii şi rămâi doar cu ecourile lor, cu locurile acelea reci şi goale.

Noi oamenii suntem nişte fântâni lângă care uneori se opresc alţi oameni. Unii se oglindesc în noi şi surâd sau plâng sau stau doar...aşa privind în gol. Alţii, revin şi îşi deapănă poveştile. Iau din sufletul nostru apă pentru clipa aceea în care simt nevoia unui gust de viu, de bun, de aer curat. Apoi, într-o zi, aproape oarecare, pleacă. Noi rămânem cu imaginea acelui zâmbet pentru totdeauna. Şi a buzelor deasupra sufletului nostru. Atunci când, din noi s-a mai smuls un vis, o trăire, nişte emoţii. Ar trebui să fim mai goi. Nu suntem. Oamenii iau forma amintirilor. Suntem goi doar de ei şi de nevoia de a fi sorbiţi de acelaşi om până la capăt. De toţi şi de fiecare în parte şi mai ales, de unul anume.
Sufletul, uneori mi-e şlefuit până la oase, alteori îl simt ca pe un bolovan zgrumţuros, alteori mi-e un fluture nebun şi străveziu...şi de cele mai multe ori e doar un alt suflet ce stă sub stele privind departe în noapte. Nu ştiu ce aştept de la Moşul. Poate pe el.

Mi-e dor să îmi amintesc copilul din mine, departe de lumea dezlănţuită a oamenilor mari. Mi-e dor de zâmbet ştirb, de mirosul cozonacilor ce răzbătea din cuptorul bunicii, de păpuşa aceea cu faţa de plastic şi două codiţe galbene pe care am descoperit-o într-o noapte geroasă în cizmuliţă.

Ştiu doar că m-am trezit şi focul arunca limbi jucăuşe pe pereţii casei. Pe gemuleţul mic, într-o cizmuliţă roşie cu puf alb, stătea ea...Gălbioara, cum i-am spus eu. O păpuşă din material umplută cu vatelină, cu o faţă de plastic tare, bujori în obraji şi două codiţe galbene de lâniţă împletită. Nu era cine ştie ce, dar pentru mine a fost cel mai frumos cadou. Nu voi uita niciodată cum a căzut lumina pe gemuleţ atunci. Cum a sclipit rămurica împodobită şi staniolul de pe cele câteva dulciuri care erau acolo. Inima. Inima nu mai bătea la fel. Defapt bătea atât de repede încât am simţit nevoia să o apăs cu mâna. Şi aerul. Aerul de pe buze. Şi, stăteam aşa.

Bunica se trezise şi mă privea. Nu am văzut în viaţa mea mai multă lumină în ochii cuiva. Sclipea. Codiţele negre şi grizonate îi cădeau pe cămaşa de noapte cu miros de buni, iar mâinile i se frâgeau ca mie de emoţie.

Bunicul pufăia Mărăşeştiul lui pe colţul patului în cealaltă cameră. După liniştea din camera noastră îşi dădu seama că noi nu respiram, nu ne mişcam, doar stăteam parcă dezlipite dintr-o poveste.

"- Parcă am auzit un foşnet la fereastră! Eu cred că Moşul a venit deja prinţesa mea!".

Am îngăimat doar:

"- Daaa..."

Bunicul auzindu-mă cât de încet şi lung şopteam s-a speriat şi a venit la noi. A tras aer în piept, a zâmbit larg şi a dat din cap.

Bunica plângea zâmbind.

"- Doamne femeie...E doar Moş Nicolae!".

Eu m-am întors brusc şi am spus:

"- Nu! Nu e doar Moş Nicolae! Acolo este un vis bunicule!".

Bunicul a râs. Atuni a ştiut de ce nu atingeam nimic. Îmi era teamă să nu dispară. Anii au trecut. Gălbioara s-a pierdut şi ea în timp. Eu mi-o amintesc însă şi acum. Şi momentul acela. Şi bunicii mei. Când am crescut, pe geam stăteau mereu trei cizmuliţe. În a bunicii mereu puneam o ciocolată mare, o cremă de mâini, pentru că ştiam cât de mult şi le-ar fi dorit fine şi frumoase..., o rochiţă când reuşeam. Niciodată nu le-am divulgat secretul. Mereu a fost doar Moşul :). Dar ei au ştiut mereu ce Moş crescuseră. Bunicului îi aducea Moşul Mărăşeşti, şosete de lână groase, mănuşi. Le purta pe toate, mereu. Ca să şti Moşul cât de mult însemna pentru el orice i-ar fi pus Moşul acolo. Aceea a fost necondiţia adevărată...bunicii mei!

Acum, sărbătorile trec prin sita sufletului fetiţei mele. Şi a ochilor ei mari şi miraţi de fiecare dată. E un copil bun. Şi sensibil. Se bucură de oricât de puţine îi pune Moşul în cizmuliţă. Râde, ţopăie, excalmă, bate din palem şi uneori...ca anul trecut de Crăciun, uită şi ea să respire... Atunci, zâmbesc eu şi plâng de bucurie. Fântâna din mine se umple din nou. Nimic nu se pierde. Nici măcar un strop de apă vie.

Şi atunci ştiu...îmi doresc o viaţă senină şi fericită pentru ea! Mult mai bună decât a mea. Mult mai împlinită. Şi plină de iubire.

Moş Nicolae Fericit tuturor!

Bunica - Ştefan Octavian Iosif

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară...

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte...



4 decembrie 2011

visează cu mine

(Sursa: internet)

aruncă-ţi o clipă pantofii şi cravata,
descheie-te la cămaşă şi scapă de bani şi maşină
în lumea mea oricum nu eşti decât tu
lasă-ţi gândurile o clipă în urmă şi zâmbeşte-mi
doar atât
priveşte ce lună frumoasă afară iubite
lângă ea am atârnat un gramofon ce ne cântă vise
albastre
nu a fost greu m-am ridicat un pic pe vârfuri,
iar iubirea ta mi-a dat aripi
sub tălpile noastre am desenat un câmp cu soare
să mi-l pui tu sub umeri când vom dansa
uite aşa...
lasă-mi palma să stea în palma ta şi priveşte-mă
în ochi
să-mi amintesc toţi paşii ce nu i-am făcut vreodată
în cealaltă mână lasă-mă să respir doar o clipă
lasă-ţi fruntea pe fruntea mea
închide ochii şi visează cu mine
atât,
visează cu mine
în timp ce paşii noştri vor ştii singuri să facă piruete
sub luna unde am agăţat un gramofon