29 decembrie 2011

Nu am ştiut că emoţiile pot fi liniştite...

(Sursa foto: Stefan)

 "Cum aş putea să descriu? Mâncarea bună este ca muzica pe care o poţi gusta, ca o culoare pe care o poţi mirosi. Sunt lucruri minunate peste tot în jurul nostru. Trebuie doar să ne oprim şi să le savurăm. - Gusteau, Ratatouille"

Sau altfel spus..., muzica bună este ca şi o culoare pe care o poţi auzi, pe care o poţi lua la dans printre mii de emoţii...artificii pe un cer doar al nostru...

Asta e muzica mea..., iar muzica mea este Ştefan...



Câtă linişte se aşează în sufletul meu acum când îl ascult. Nici măcar nu am ştiut că emoţiile pot fi liniştite..., dar acum, cred că pot fi oricum...., oricum nu m-am aşteptat să fie...

28 decembrie 2011

tăcerea

 (Sursa foto: internet)

nu cred că mai ştiu drumul
de una singură
este din nou răscruce de vânturi
văd doar turla bisericii undeva departe
peste trei coaste de gheaţă
nici o umbră de om în jur
în oraş cântă cocoşii zăpezilor
nici un suflet la colţ de privire
sunt doar eu şi seara rece din mine
o pojghiţă atât de groasă
încât nu ştiu cum am să aplec
speranţa peste ea să o rupă
într-un singur drum
sau în mii
sau poate doar într-un pas
înainte de a mă înghiţi
pentru totdeauna
tăcerea

în aer, pluteşte praf de stele

(Sursa foto: internet)

şi cum le mai tăiem noi fluturilor aripile
cu zborul nostru vertical
în timp ce noi doar zburăm ei fac magie
atingând pământul

în aer, pluteşte praf de stele

25 decembrie 2011

Ştrudel cu mere în Ajun de Crăciun...


Demult vroiam să îţi spun că îmi eşti încă pe aici. Că din cuptor răzbate mireasmă de ştrudel cu mere în Ajun de Crăciun. Nici mai sărac. Nici mai bogat acest Crăciun. Doar mai gol. Oarecum. Încă îţi mai mângâi în gândul meu umărul de la palton în timp ce ţi-l pun pe umeri şi-mi şterg ochii pe furiş ca ţie să ţi-i dau luminoşi. Dar tu ştii. Dintre toţi oamenii pământului, tu mă cunoşti cel mai de aproape. Din suflet. M-am întrebat de multe ori. Uneori m-am revoltat în mine. Dar de fiecare dată am iubit. Mai mult decât oricând. Şi nu am condamnat. Nu m-am supărat. Am înţeles. Că în fiecare an voi face prăjitură cu mere şi scorţişoară. şi am să ţi-o strecor încet în buzunarul de la suflet. Să o ai acolo. Caldă şi de drum frumos şi liniştit, dragul meu drag. Şi, ştii că ştiu. Şi ştiu că ştii. Dar atât este să fie. Şi aşa a fost a se întâmpla. Iar eu îţi mulţumesc că mi-ai fost soare deşteptător dimineaţa şi lună senină seara. Gând bun în ziuă. Căldură în  zile grele. "Farul de la capătul tuturor lumilor mele", când toate lumile s-au stins...sau se vor stinge... Dacă ştiam că am scris acea poveste "Miresme de mere coapte" pentru noi...mi-aş dori să nu o fi scris niciodată. Nu ştiu dacă sunt atât de vitează să aştept atâta amar de ani. Uneori privesc în gol departe atât de mult. Tot aştept, deşi ţi-am dat drumul când am ştiut că trebuie să pleci. Şi totuşi, poveştile care nu au sfârşit sunt cele mai greu de scris...E ca şi cum ar începe literele să plângă şi tot scrisul devine un amalgam de cuvinte. Şi totuşi am sperat. Pentru că era iarnă. Pentru că era anotimpul nostru. Deoarece se apropia Crăciunul. M-am gândit că magia poate exista. Şi cât de puţin a fost nevoie să faci un om să fie viu şi complet din nou. Acum însă, ia bucata de ştrudel. E caldă. De abia scoasă din cuptor. Nu e ca la patiseria aceea. Dar e cu suflet. Să o ai. Până va fi să fie din nou. Crăciun fericit, suflete...

21 decembrie 2011

Ajun de Crăciun cu miresme de copilărie...

 (Sursa: internet)

Şi ninge. În sfârşit ninge şi la mine. Ştie Dumnezeu când să trimită gânduri bune oamenilor de acolo de sus din Cer. Ne zâmbeşte. De aceea se topesc fulgii. De drag. Şi sute de amintiri mă năpădesc. Frumoase. Dar pline de miresmele copilăriei mele.

Pe vremea aceasta la bunica se tăia porcul. Atât de dimineaţă încât nici "puricii de pe Rio nu se trezeau". Aşa spunea bunica. Ca să zâmbesc. Şi ca să ştiu că nu am de ce să îmi fac griji. Niciodată nu am să-mi văd vreun purcel murind. Am să-l văd doar alb gălbui, ridicat între patru cărămizi şi pe tata în jurul lui curăţindu-i şoriciu. Ce mai alergam. De la bunica şi mama din casă afară la tata. Bunicul bietul de el stătea pe prispă. Să se simtă şi el util în lumea lui aproape oarbă, tata îl mai ruga să îi aducă apă sau câte ceva din casă. El se ridica bucuros şi, pipăind cu mâna lui bătrână, dar frumoasă căuta ce trebuia să aducă şi aducea. Mai punea câteodată mâna pe purcel. "Ce zici Nelule (ăsta era tata), l-am îngrăşat destul?". Tata răspundea mereu la fel: "Da tată! Nici prea gras, nici prea slab. Numa bun de făcut cârnaţ!". Şi bunicul radia. Tata îl bătea pe umăr. Nu înţelegeam eu bătăile astea pe umăr ale băieţilor, dar îmi dădeam seama că sunt importante. Zâmbeau mereu. Apoi, am aflat că o bătaie pe umăr face mai mult decât o mie de cuvinte. Un fel de zâmbet între băieţi.

Eu, aşteptam să mă strige bunica. Curăţam maţele. Pe atunci nu erau de cumpărat. Nici nu trebuia. Era mai bun cârnaţul şi caltaboşul după ce munceai la el. Şi joaca avea alt rost. De abia aşteptam să ies cu tuşa Mariană în grădină să le spălăm. Era mereu pusă pe şotii. Mă lovea cu câte unul peste nas. Ce urât miroseaaaa, dar ce aşteptam să facă gestul. An de an. Până când ziua de tăiat porcul a devenit mai săracă. Tuşa murise. Tânără. În urma ei rămăseseră nouă copii. Din care patru perechi de gemeni. Dar au crescut frumos. Toţi oameni de omenie la casele lor.

Apoi, o ajutam pe bunica la caltaboş. Ăla era al meu. Mereu îmi umplea bunica unul al meu. Şi îi făcea semn. "Ăsta e al fetei mele. Să dea Dumnezu să se atingă careva de el că jar mâncaţi.". Şi nu se atingeau. Că ştiau că bunica e om bun şi zâmbitor până la mine. Ferească Dumnezeu să îmi fi întunecat cineva faţa zâmbitoare. Mama o tachina. "Doamne mamă, dar matale ai fi în stare să îl aduci şi pe Dumnezeu dacă ţi-l cere.". Bunica râdea: "Crezi că nu ar coborî dacă L-aş chema? Om bun Dumnezeu! Cel mai bun." şi începea să colinde încet ca pentru ea..."O , ce veste minunată!, În Betleem ni s-arată, Astăzi s-a născut, Cel făr' de-nceput, Cum au zis prorocii....", iar eu auzeam îngeri! Încă îi mai aud şi azi. De fiecare dată când ninge. Bunica mă colindă. Şi bunicul zâmbeşte.

După ce terminam toţi munca, ne adunam. Nu ne mai dunăm acum. De multă, multă vreme. Bunica a fost ca şi cheagul de la unt. Ne-a unit prin iubirea ei. Suflet. Toată suflet. De aia iubesc eu oamenii frumoşi şi cu suflet. Că am fost a Jenichii Gheorghii Vălcanului...aşa trebuia să zic. Şi toţi ştiau a cui îs. Iar eu ziceam cu capul sus, cu pieptul scos, de parcă ar fi ieşit din mine un batalion de oameni. Eram mândră. Nu era femeia ca bunica în tot satul. Defapt nicăieri. Nici nu va fi. Eram mulţi la masa porcului. Unchiu şi tuşa. Celălalt frate a lui bunica şi soţia lui. Cel puţin câte cinci verişori. Mama. Tata. Eu. Bunicii. Pe masă era vin roşu, friptură, cârnaţ, caltaboş şi toroş. Ăla era al meu. Cum spunea bunica. "Tu varză să ai că ai mâncare!". Toroşul e varză acră cu carne. Se pun toate într-o cratiţă mare, se amestecă. Se adaugă un pic de boia, sare, piper, foi de dafin, un pic de apă şi se lasă la fiert. Mănânci să te îmbolnăveşti şi tot nu te saturi. Bun. Dar ca al bunicii, nu mai este. Ea îl făcea cu mult suflet. Pun şi eu, dar nu cred să am vreodată atât de mult ca al ei.

Apoi, colindau. Cei mari. Noi cei mici ne ascundeam sub mese sau în cealaltă cameră şi ne jucam. Moară cu boabe de fasole şi porumb. Sau cărţi. Şeptică. Şi câte râsete şi cât tămbălău. Dar ei nu ţipau pe noi să facem linişte. Nu îi durea capul. Nu se simţeau obosiţi. Bunicii mei nu au spus niciodată să fac linişte. Mereu m-au pus să fac gălăgie să simtă că sunt acolo.

A doua zi veneau verişorii mei. Copiii fratelui lui mama. Surorile mele. Eu aşa le-am considerat mereu. Când ştiam că se apropie din sat ieşeam în poartă şi mă uitam după ei până departe. Veneau cu viscolul. Iar eu ţipam cât mă ţineau plămânii. "Bunicăăăă!!! Uite-i! Îi văd! Îs pe lângă nană Lină! Fug la ei!". Şi fugeam că nu mă putea ţine o armată. Să mă fi legat şi tot scăpam. Claudia, Ghiţă, Jeni, Dana, Simi... Ce bucurie. Claudia şi Jeni însă au fost mereu a mele. Copilăria mea frumoasă. Şi acum le văd zâmbetul. Albastru al lui jeni. Şi negru ca murele a lui Clau. Era atât de frumoasă! Şi plină de viaţă. De iubire. De căldură. Cânta la chitară. Şi eu o sorbeam. Nu cred că i-am spus niciodată îndeajuns cât o iubesc. Dra ştiu că ştie. Ştiu că ştie. Fiindcă şi eu ştiu că ea mă iubeşte.

După ce ajungeau în casă, mâncau şi ieşeam afară. Mergeam la tuşa Livie. Acolo erau ceilalţi: Marius, Mirela şi Alina. Fiecare aveam câte unul după vârstă. Ne alipeam şi mergeam la săniuş în capătul satului sau la vale. Acolo ne dădeam pe gheaţă. Nu aveam nevoie de patinoare. Câteodată gheaţa se sătura de noi şi crăpa. Căutam alt loc. De câte ori ne-am dus sub gheaţă şi am ajuns acasă ca o tablă de sac numai noi ştim. Şi cum mai dădea bunica din cap. "Doamne, dă-mi putere şi sănătate şi lor minte!". Atât spunea în timp ce ne dezbrăca repede, repede, ne freca, ne înfofolea şi ne lipea de sobă cu spatele. Dar noi nu ne îmbolnăveam niciodată. Măcar atât. Că neastâmpăraţi eram ca nişte spiriduşi.

Când ieşeam la colindat, umpleam tot satul de lălăiturile noastre şi de veselie. Nici că ne trebuia nouă altceva numa să mergem. dar mereu primeam. Cozonac, cârnaţi, nuci, dulciuri, bani. Nouă ne plăcea să colindăm. Să râdem. Să ne bulgărim. Să avem obrajii roşii ca focul şi nasul mai vânăt. Ce mai iubeam oamenii din sat. Frumos e omul simplu. Frumos ca neaua.

Şi, asta a fost o parte din copilăria mea. O să mai o spun. Dar acum...ninge! Şi aud îngeri cum colindă... Niciodată nu m-am simţit mai iubită ca atunci...când dormeam cu o mână peste buna i cu capul îndesat în pieptul ei. Să simt că miroase a bunică bună. Încă mai simt. Doar că mi-e dor de trupul ei sub mâna mea.

Sărbători Fericite tuturor! Cu miresme de copilărie şi cozonaci! Şi, nu uitaţi să fiţi copii! Măcar acum! Colindele să vă umple sufletul de bucurie, iar Crăciunul să vă aducă zâmbetul pe buze!

19 decembrie 2011

De ce taci Cize? De ce taci?!!!

(Sursa: internet Prelucrarea: proprie)

De ieri, din lumea mea a plecat un înger... Cesaria a fost un înger prin tot ce a însemnat ea...de la om la muzician, iar acum, acolo sus, Dumnezeu se va putea bucura de cântecele ei minunate. A fost un mesager frumos al iubirii şi bunătăţii. Am iubit-o şi o iubesc atât, atât de mult! Ea şi Ella au avut mereu grijă de visele mele. Să cred în ele. Să plutesc în ele. Să ştiu că niciodată nu vor dispărea. Lumea mea a devenit mai goală cu un om, iar cerul mai plin cu o stea...
Nu am să o uit niciodată...cum trecea direct prin sufletul nostru...ca un fior...dincolo de graniţe, de timp, de ecrane...şi ne lua de mână, făceam piruete, zâmbeam şi dansam desculţe...aşa ca ea...

Te iubesc draga mea Cesaria Evoria şi nu am să te uit niciodată doamna sufletului meu !!!

Un ultim cântec aici...un început pentru toate celelalte...?! De ce taci Cize??? De ce taci???

6 decembrie 2011

Colinda Hanului

(Sursa: Thomas Kinkade)

În Hanul Poveştilor, azi s-au adunat,
toţi aceia care cred în Moşul drag
hanul este plin de prinţi şi prinţese,
de muşterii dragi, miroase-a poveste

Stau pe la măsuţe c-un pahar de lapte
aşteptând pe Moşul ce vine în noapte
pe la fiecare să pună-n botină,
câte un gând bun, dulciuri şi lumină

Foşnind viscolit, vântul intră-n han
nu l-am mai văzut de acum un an
când la el pe trenă ne-a adus poveşti
de la oameni dragi de pe la fereşti

Şi în timp ce iarna se aşterne-afară
cu fulgi jucăuşi, draga sănioară
dă din clopoţei şi e-n sus şi-n jos,
iar Moş Nicolae ne face din mână
şi râde frumos

Mai mult de-atât ce pot să îmi doresc?
în jur am prieteni dragi şi buni,
iar sufletul mi-e plin de strălucire
vreau doar la toţi ca să vă mulţumesc
cu mai multă iubire!

.................

Deşi, ar trebui să fim mai buni în fiecare zi din an, să nu uităm să fim copii, să ne oprim din când în când din goana nebună a zilei să privim în jur la oamenii de lângă noi şi la noi... poate că, totuşi iarna, cu sărbătorile ei frumoase şi luminoase este cea, care ne ajută mai bine şi mai frumos să facem acest lucru şi, printre albul zăpezii, verdele bradului împodobit de poveste şi minunea Crăciunului să ne regăsim şi pe noi!

Vreau să vă mulţumesc celor care mi-aţi fost mereu aproape cu un gând bun, cu un rând, cu un zâmbet...uneori toate aceste gesturi mărunte fac mai mult decât orice altceva! Sufletul are nevoie doar de suflet..., iar eu vă mulţumesc pentru îmbrăţişările sufletelor voastre! Tare bine mi-au prins şi mi-au ţinut de frig, de drum greu şi teamă! Mi-au ţinut de iubire...mai mult decât mi-aş fi putut dori!

Vă mulţumesc prietenele şi prietenii mei şi sper să ne fim cât mai mult alături...clipe şi clipe...luni şi luni...ani şi ani...şi tot aşa, până când va fi să ne fim!

La mulţi ani, sănătate şi multe bucurii celor care astăzi îşi serbează ziua numelui şi un Sf. Nicolae Fericit tuturor!

O iarnă minunată vă doresc tuturor...căci e vremea ei de acuma...!

5 decembrie 2011

Poveste de Moş Nicolae...

 (Sursa: internet)

De la o vreme, cam îndelungată, nu prea mai am aşteptări. Se spune că noi ăştia fără aşteptări suntem fericiţi, pentru că nu putem fi dezamăgiţi, dar...nu e aşa. E chiar mai rău, când vezi că rămâi aşa, asemeni unui mormânt din care îţi pleacă toţi oamenii şi rămâi doar cu ecourile lor, cu locurile acelea reci şi goale.

Noi oamenii suntem nişte fântâni lângă care uneori se opresc alţi oameni. Unii se oglindesc în noi şi surâd sau plâng sau stau doar...aşa privind în gol. Alţii, revin şi îşi deapănă poveştile. Iau din sufletul nostru apă pentru clipa aceea în care simt nevoia unui gust de viu, de bun, de aer curat. Apoi, într-o zi, aproape oarecare, pleacă. Noi rămânem cu imaginea acelui zâmbet pentru totdeauna. Şi a buzelor deasupra sufletului nostru. Atunci când, din noi s-a mai smuls un vis, o trăire, nişte emoţii. Ar trebui să fim mai goi. Nu suntem. Oamenii iau forma amintirilor. Suntem goi doar de ei şi de nevoia de a fi sorbiţi de acelaşi om până la capăt. De toţi şi de fiecare în parte şi mai ales, de unul anume.
Sufletul, uneori mi-e şlefuit până la oase, alteori îl simt ca pe un bolovan zgrumţuros, alteori mi-e un fluture nebun şi străveziu...şi de cele mai multe ori e doar un alt suflet ce stă sub stele privind departe în noapte. Nu ştiu ce aştept de la Moşul. Poate pe el.

Mi-e dor să îmi amintesc copilul din mine, departe de lumea dezlănţuită a oamenilor mari. Mi-e dor de zâmbet ştirb, de mirosul cozonacilor ce răzbătea din cuptorul bunicii, de păpuşa aceea cu faţa de plastic şi două codiţe galbene pe care am descoperit-o într-o noapte geroasă în cizmuliţă.

Ştiu doar că m-am trezit şi focul arunca limbi jucăuşe pe pereţii casei. Pe gemuleţul mic, într-o cizmuliţă roşie cu puf alb, stătea ea...Gălbioara, cum i-am spus eu. O păpuşă din material umplută cu vatelină, cu o faţă de plastic tare, bujori în obraji şi două codiţe galbene de lâniţă împletită. Nu era cine ştie ce, dar pentru mine a fost cel mai frumos cadou. Nu voi uita niciodată cum a căzut lumina pe gemuleţ atunci. Cum a sclipit rămurica împodobită şi staniolul de pe cele câteva dulciuri care erau acolo. Inima. Inima nu mai bătea la fel. Defapt bătea atât de repede încât am simţit nevoia să o apăs cu mâna. Şi aerul. Aerul de pe buze. Şi, stăteam aşa.

Bunica se trezise şi mă privea. Nu am văzut în viaţa mea mai multă lumină în ochii cuiva. Sclipea. Codiţele negre şi grizonate îi cădeau pe cămaşa de noapte cu miros de buni, iar mâinile i se frâgeau ca mie de emoţie.

Bunicul pufăia Mărăşeştiul lui pe colţul patului în cealaltă cameră. După liniştea din camera noastră îşi dădu seama că noi nu respiram, nu ne mişcam, doar stăteam parcă dezlipite dintr-o poveste.

"- Parcă am auzit un foşnet la fereastră! Eu cred că Moşul a venit deja prinţesa mea!".

Am îngăimat doar:

"- Daaa..."

Bunicul auzindu-mă cât de încet şi lung şopteam s-a speriat şi a venit la noi. A tras aer în piept, a zâmbit larg şi a dat din cap.

Bunica plângea zâmbind.

"- Doamne femeie...E doar Moş Nicolae!".

Eu m-am întors brusc şi am spus:

"- Nu! Nu e doar Moş Nicolae! Acolo este un vis bunicule!".

Bunicul a râs. Atuni a ştiut de ce nu atingeam nimic. Îmi era teamă să nu dispară. Anii au trecut. Gălbioara s-a pierdut şi ea în timp. Eu mi-o amintesc însă şi acum. Şi momentul acela. Şi bunicii mei. Când am crescut, pe geam stăteau mereu trei cizmuliţe. În a bunicii mereu puneam o ciocolată mare, o cremă de mâini, pentru că ştiam cât de mult şi le-ar fi dorit fine şi frumoase..., o rochiţă când reuşeam. Niciodată nu le-am divulgat secretul. Mereu a fost doar Moşul :). Dar ei au ştiut mereu ce Moş crescuseră. Bunicului îi aducea Moşul Mărăşeşti, şosete de lână groase, mănuşi. Le purta pe toate, mereu. Ca să şti Moşul cât de mult însemna pentru el orice i-ar fi pus Moşul acolo. Aceea a fost necondiţia adevărată...bunicii mei!

Acum, sărbătorile trec prin sita sufletului fetiţei mele. Şi a ochilor ei mari şi miraţi de fiecare dată. E un copil bun. Şi sensibil. Se bucură de oricât de puţine îi pune Moşul în cizmuliţă. Râde, ţopăie, excalmă, bate din palem şi uneori...ca anul trecut de Crăciun, uită şi ea să respire... Atunci, zâmbesc eu şi plâng de bucurie. Fântâna din mine se umple din nou. Nimic nu se pierde. Nici măcar un strop de apă vie.

Şi atunci ştiu...îmi doresc o viaţă senină şi fericită pentru ea! Mult mai bună decât a mea. Mult mai împlinită. Şi plină de iubire.

Moş Nicolae Fericit tuturor!

Bunica - Ştefan Octavian Iosif

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară...

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte...



4 decembrie 2011

visează cu mine

(Sursa: internet)

aruncă-ţi o clipă pantofii şi cravata,
descheie-te la cămaşă şi scapă de bani şi maşină
în lumea mea oricum nu eşti decât tu
lasă-ţi gândurile o clipă în urmă şi zâmbeşte-mi
doar atât
priveşte ce lună frumoasă afară iubite
lângă ea am atârnat un gramofon ce ne cântă vise
albastre
nu a fost greu m-am ridicat un pic pe vârfuri,
iar iubirea ta mi-a dat aripi
sub tălpile noastre am desenat un câmp cu soare
să mi-l pui tu sub umeri când vom dansa
uite aşa...
lasă-mi palma să stea în palma ta şi priveşte-mă
în ochi
să-mi amintesc toţi paşii ce nu i-am făcut vreodată
în cealaltă mână lasă-mă să respir doar o clipă
lasă-ţi fruntea pe fruntea mea
închide ochii şi visează cu mine
atât,
visează cu mine
în timp ce paşii noştri vor ştii singuri să facă piruete
sub luna unde am agăţat un gramofon