Implicarea oamenilor mama rezolvarii...

Raspunzandu-i Iuliei, mi-am zis ca as putea sa deschid acest subiect. Care? De ce nu se implica romanul... De ce romanul nu poate fi putin neamt cand este vorba despre civilizatie si educatie, despre curatenie...
De ce romanul asteapta sa fie mereu luat de mana, sa i se explice, sa i se arate ce sa faca, de ce sa faca, unde sa faca... De ce romanul nu iubeste ceea ce face atata vreme cat a stiut de cand si-a luat o anumita responsabilitate ca aceea e remuneratia si acelea sunt beneficiile sau mai bine spus lipsa lor...?!

Deci..., dupa unele exemple, intreb si eu asa...intr-o doara, neasteptandu-ma sa imi raspunda vreo persoana vizata...de ce la noi, patronii cu afaceri bune si profitabile, nu vor sa se implice in orasele unde locuiesc? De ce de exemplu, din profitul acela nu doneaza banci, foisoare, tobogane, leagane, fantani arteziene orasului de unde face parte? Lor nu le place sa stie ca si ei sunt amintiti sau si ei pot sa zambeasca de cate ori trec pe langa ele si vad copii, batrani si oameni fericiti?

De ce la noi exista doar expresia: "si eu ce castig?"

Bucurie...
Implinire...
Poate un pic de senin?

Apoi...administratorii de bloc...daca s-ar implica mai mult in munca lor ar muri? Oare sa fi administrator inseamna doar sa intri pe usa la o ora, sa incasezi bani si sa pleci mai repede cu o jumatate de ora??? Oare inseamna sa te tot plangi la primarii si sa nu incerci sa gasesti solutii?

Oare daca ar strange macar 10 RON de familie pe luna nu ar putea sa faca intr-o luna un spatiu verde..., in alta sa cumpere un tobogan, in alta un leagan, in alata o bancuta, in alta sa amenajeze in jurul blocurilor de care se ocupa?!!!

Iar noua oamenilor daca am vedea ca unui om le pasa de noi, de copiii nostri ne-ar cadea mainile sa facem ceva sa il sprijinim, sa il ajutam sau macar sa nu mai distrugem?

Bineinteles ca nu, dar bineinteles ca romanul va ridica din sprinceana... Noua inca nu ne pkace sa nu ne iasa ceva la afacere...macar asa, de-o bere...

antiteze...

Asculta mai multe audio Muzica

noaptea fara tine pare a fi un tablou neterminat
o pata neagra fara capat peste care azvarlim la intamplare
doua-trei stele fara sclipire,
trasam o linie lactee aproape insesizabila,
iar intr-un loc gol mai la vedere pictam cu degetul aratator
o bila mare galbena cu ochi goi si asteptam
si asteptam sa respire
si...
SI...
si, nimic! era de asteptat!!!
totul pare a fi un film voalat nimic care sa te faca sa tresari
atunci,
se intampla ceva ciudat
o bucata de film se blocheaza si pare a clipi incontinuu
asemeni unei batai de inima
ca si o eroare de program din ochi incepe sa se prelinga ea...,
lacrima

pata neagra incepe sa tremure ca si cum am trece mana incet
deasupra unei ape, iar ea s-ar cutremura,
stelele stralucesc, se inmultesc, se ating, se contopesc cand lacrima
se intinde peste ochi ca o mare de sare si se tine cu aripile de pleoape
sa nu cada...
linia lactee devine dintr-o data vizibila si sidefata...
un sal pe care il putem culege sa ne incingem cu el la brau,
iar bila mare galbena...clipeste odata cu noi
ochii ei nu mai sunt goi...sunt irisi de vise stravezii
zburate in nopti

nu am sa stiu niciodata de ce ea...,
lacrima
o farama de suflet curgator vrea sa iasa din noi sa moara
doar pentru a ne lasa liberi
un fluture sarat din miez de om nascut unui singur zbor
a invatat noaptea sa respire!

si...
SI...
si, nimic! era de asteptat!!!
cum am spus: noaptea fara tine este doar un tablou neterminat
agatat de un nod in gat!

(panza e din nou neagra si goala, stelele nu mai sclipesc,
poate doar ea,...lacrima
se va multiplica repetand tabloul tremurator
pentru ca luna sa ma poata invata pe de rost, iar eu sa invat sa respir)

mormântul cu oameni

mi-au secat toate fântânile Doamne!
oare Cerul Tău uită să mai plouă şi peste sufletul meu?
nu mai am nici un izvor pe dinăuntru de mine
să mă ajute să-mi răcoresc rănile şi urletele,
iar când mă întorc pe faţă să-mi atingă cineva carnea vie
viaţa mă pierde, ei fug...

din ochi îmi curg acum doar mirări triste şi întrebări,
tot pământul l-am adunat cu mâinile sub genunchi
şi râcâi în el cu sânge, cu mătănii şi buze
mă port deja sub unghii şi în dinţi...

din gură scuip tăceri şi ţipete mute...nu mă mai pot rosti,
DAR,
nu mă aude nimeni de aici...din mormântul cu oameni

toţi sunt prea grăbiţi să moară în timp ce sunt vii încă,
iar tăcerea lor nu-mi este decât o altă lumânare
pe-un parastas prea timpuriu...unul între două clipe frânte

până şi Tu Doamne m-ai uitat..., iar Tu nu uiţi pe nimeni!!!

femeia nimănui...

nu-i aşa că vei îmbrăca într-o zi tăcerea în tine,
ai să mă iei de mijloc, ai să mă învârţi de trei ori
şi-mi vei citi în ochi toate nopţile goale sărutându-mă?

nu-i aşa că ai să mă dezbraci apoi de tăcerea mea
petală cu petală pâna la ultima piele dându-i jos toată teama,
îndoielile şi lacrimile, iar apoi, mă vei iubi aşa..., în sufletul gol?

de ce te-ai oprit aşa? de ce mă priveşti atât de sărat?
SUNT EU!
femeia nimănui!!!

acelea sunt brazde adânci prin care au trecut oameni
şi gânduri, singurătăţi, unghii de neputinţe,
dorinţe stinse de ochi fără drag, nopţi albe pline de molii
peste mine nu au trecut niciodată mâini calde şi tremurătoare,
pline de iubire, cu fluturi sub degete...

peste mine au trecut doar pluguri care m-au golit până în oase
de vise, de viaţă, de zboruri senine...

acum, stând aşa goală în faţa ta...dezbrăcată până la ultimul gând,
simţindu-ţi sufletul cum îşi trece degetele peste sufletul meu
ca şi cum ar vrea să-l vindece de toţi anii...

mi-aş dori să nu mai fiu femeia nimănui peste care nopţile trec
asemeni unor eternităţi!

nu-i aşa că tu...vei veni să mă îmbraci în tine?
nu-i aşa că tu ai să mă dezbraci de tăcerea mea
petală cu petală pâna la ultima piele
şi mă vei iubi apoi aşa, în sufletul gol???

dialog...

îmi spui mereu că eşti "un om simplu",
iar eu zâmbesc învăluindu-mă în emoţii frumoase
şi tac privindu-te dincolo de timp şi oameni
probabil că eşti
şi eu sunt la fel,
iar iubirea noastră e simplă asemenea nouă

toţi îndrăgostiţii sunt la fel
li se înmoaie genunchii când se privesc
şi uită să respire aer când li se ating mâinile
cerul lor e mereu unul plin de stele şi vise,
iar inima şopteşte mereu cuvinte roşii precum macii
până aici, nimic nu ne face mai altfel

deci, da...
suntem doi oameni atât de simpli care ne iubim
ca oricare alţii

ce ne diferă sunt emoţiile cu aripi de fluturi
care ne înfăşoară asemeni unui şal şi ne dă linişte
în atât de multă iubire
cuvintele care sparg distanţe şi se aşază cuminţi
la locul lor într-un loc unde tăcerea cântă
şi dansează pe vârfuri
ca să nu spargă mesajul unor inimi ce bat în ritm
de doi

poate...,
spun şi eu aşa...
poate doar asta ne face deosebiţi în lumea asta
atât de comună?
ce spui?
cât de simplu poţi fi prin mine iubite?