Când Lea și Mara au coborât din avion, o boare caldă le-a atins fața și umerii. Nu va uita niciodată valul acela de aer cald și mirosul din aer. Nu poate nici acum să îl descrie perfect. Mirosea a nisip și ape. Era ca și cum de la primul ei pas în Egipt, i se așternea în față o parte din povestea pe care avea să o trăiască. Zâmbi. Nici nu își amintiră cum ajunseră la hotel, apoi în pat. Adormiră buștean. A doua zi, ieșiră la plimbare. Pas cu pas, trecând podul peste Nil, ajunseră într-o piață locală. Publică. Ridică din sprâncene și rămase așa preț de câteva clipe. Nu ajungi mereu într-un asemenea loc. Oameni, zarzavaturi, animale libere, țipete, forfotă, apă murdară, iar pe ici-colo resturile aruncate pe sub tarabele improvizate. Mara ridică ochii negri spre Lea. Începu să râdă cu poftă. Lea o urmă. Scoase aparataul din geantă și făcu fotografii. După jumătate de oră, se simțea ca și cum ar fi revenit într-o lume din care nu a fost niciodată plecată. În toată nebunia aia, fiecare om și lucru avea un scop precis, un loc al său. Telefonul sună. Era Ibrahim. Urmau să se întâlnească după câteva zile pentru a discuta despre documentar. Într-o oră, trebuia să fie la hotel, deoarece un anume Ahmed, urma să le conducă la locuința lor. Lea venise mai devreme ca să se familiarizeze cu locurile, cu oamenii. Să intre în peisaj. Și nu îi păru rău. Chiar avea peisaje la discreție. Doar că, o luă foamea. În drum spre hotel, își luară o șaorma. Nu își închipuia niciodată că ar fi putut să îi placă. De acum, nu doar că îi plăcea, dar devenise numărul unu pe lista mâncărurilor ei favorite.
– Hai, Mara! Trebuie să mergem să ne vedem căsuța! Taxiii!
Un taxi galben opri, iar un omuleț zâmbitor întrebă:
– Madame, urcați?
Lea îi zâmbi, urcă și până la hotel îl ascultă pe șofer povestindu-i aproape toată viața lui.
(©Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)
