Te caut în apele acestea albastre și te caut în ceruri. În vânt, în nisipul fierbinte, în praful care îmi inundă uneori plămânii, în frunze, în briză. Încerc să te reculeg de peste tot. Mă închin la Dumnezeu și tuturor zeilor egipteni, doar să trimită un semn care ar avea culoarea neagră a ochilor tăi. Azi, am fost la far. Cândva, tu erai farul meu. Luminai și eu găseam drumul către mine și către casă. Chiar dacă ea nu mai era demult. O găseam Mohamad! Și mă găseam. Acum, privesc la un far și nu mai găsesc nimic. Nici un drum. Nici o răspântie măcar. Nici o potecă. Aș vrea să găsesc desișuri, să le rup cu inima, să le frâng în mâini, să răzbat, dar nu găsesc. Găsesc doar țărmuri și ape care par că nu duc nicăieri. Decât la întinderi și mai mari pe care nu mai le pot străbate deloc și mă tem că dacă mă arunc în ele, ajung în abisuri și mai întunecate. Ai luat toată lumina lumii. Te caut mereu în ea. În diminețile în care soarele răsare. Îți amintești? Erai soarele meu. Ești. De aceea, îmbrățișez razele dimineții când se opresc uneori pe trupul, chipul și mâinile mele. Uneori plâng. Dar le las să mă mângâie, să mă sărute și să plece din nou în lumile acelea din care au venit. Ale noastre s-au închis pentru totdeauna. Le mai deschid eu uneori cu inima. Cu eroism. Și mor de fiecare dată și mai adânc. Dar nu de tot. Și mi-e dor să mor în brațele tale.
(© Sub zodia iubirii, Ramona Sandrina)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu