Fata din Lună

(Sursa imaginilor: internet, colaj - realizare proprie)

Ajunse!
Dădu să intre, dar se opri brusc în faţa cafenelei fâstâcindu-se aproape şcolăreşte.
Îşi trecu mâna fugar peste haine şi prin păr ciufulindu-l. Răsuflă adânc din tot pieptul, mişcă apoi buzele spre dreapta, spre stânga şi făcându-şi curaj...intră.
Zâmbi.
Era frumoasă cafeneaua. Ar fi vrut să o descrie în gând, dar nu reuşea. Avea culori deschise şi luminoase, ceva între crem şi galben pal. Parcă se afla cu adevărat undeva pe Lună.
Se răsuci puţin pe vârfuri în dreapta, în stânga, uitându-se după locuri goale lângă fereastră.
Nu-i venea să creadă!!! Locurile de la fereastră erau libere!

"Nici ultimul, nici primul...undeva la mijloc", îşi şopti ea în gând, aşezându-se.

Primul lucru care îl zări era grădina din faţa ferestrei. Copăcei, flori sălbatice, un râuleţ şi o cascadă.

"Ce frumossss!", se entuziasmă ea în gând.

Ochii începură să îi lucească, iar buzele conturară singure un surâs larg.
Se opri brusc. Îşi aduse aminte de ce se afla acolo. Picioarele începură să i se clatine, iar mai apoi să joace pe glezne. Pufăi şi se opri. Îşi trase scaunul mai aproape de masă şi strânse cartea groasă pe piept, sprijinindu-şi bărbia de ea. Visa cu ochii deschişi.

"Oare,... de ce îşi mai adusese cartea cu ea? El o cunoştea şi fără carte. Numai ea nu ştia cum arată el...".

Începu să clatine iarăşi din cap ca şi cum şi-ar fi replicat singură înapoi, dar se opri. Simţi că este privită de cineva. Ridică privirea şi, la o masă distanţă de ea, pe deasupra unei ceşti de cafea, doi ochi negri o priveau zâmbitori. Se încuntă. Probabil că fusese caraghioasă făcând mutra aceea, pentru că bărbatul lăsă cafeaua jos şi zâmbi larg, fără inhibiţii.
Femeia încercă să-l ignore şi se uită la ceas.

"Hmmm, ar fi trebuit deja să ajungă...".

Între timp, în cafenea intră o bătrână cu un coş mare, plin cu flori proaspete. Se îndreptă direct către bărbatul care stătea aproape de ea şi îi spuse ceva. Acesta râse şi luă din coşuleţ un buchet de margarete şi albăstrele. În mijloc, buchetul avea câţiva maci. Părea..."ireal de frumos!", gândi tânăra privind din nou la ceas, iar mai apoi pe fereastră.
Bătrâna veni lângă ea, dar aceasta o refuză politicos. Bătrâna zâmbi şi îi lăsă buchetul pe masă.

- Nu, nu, vă rog să îl luaţi înapoi!

Florăreasa se întoarse şi trăgându-i din ochi îi răspunse:

- Asta, va trebui să o lămureşti cu domnul oacheş de colo...şi femeia i-l arătă pe bărbatul de la cealaltă masă.

Tânăra se uită la el, iar acesta ridică de ceaşcă râzând, de parcă ar fi vrut să închine cu ea. Pe moment se blocă. Nu ştia ce să îi spună. Părea atât de, atât de...sigur pe el, iar ea nu ştia ce să facă în astfel de situaţii.

- Te rog să îl primeşti înapoi, îi spuse ea. Nu ar fi corect faţă de persoana care trebuie să vină, iar pe lângă asta, nici nu vă cunosc.

- Ar trebui? Trebuie neaparat să am un motiv pentru a dărui flori unei femei? În plus, persoana aceea trebuie să fie una foarte nesăbuită ca să aibă curajul să lase o femeie atât de frumoasă să aştepte, îi răspunse el zâmbind în continuare. Nici măcar nu este politicos să laşi o femeie să aştepte!

Ea strânse din buze, clătină din nou din cap spre amuzamentul bărbatului şi îl aprobă oarecum în gând: "îîhhh, are dreptate, dar tot nu primesc buchetul...".

În timp ce ea îşi căută cuvintele, bărbatul se ridică de la masă şi luându-i buchetul din mână îl puse în vaza de pe masa ei. Ea îl privea uimită neştiind ce să spună. O enerva îndrăzneala lui.

- Aşa, spuse el. Acum poţi să îi spui că e un aranjament floral, iar când pleci, o să-l primeşti din partea casei. Aranjez eu asta. Sunt client mai vechi.

Femeia îl privea mirată şi încurcată. Ochii ei căprui pur şi simplu se blocaseră asupra lui. Ce enervant!

- Nu pot să spun asta. Nu ştiu să mint, iar în afară de acest fapt, nu primesc cadouri de la necunoscuţi.

El izbucni în râs. Ea se roşi de nervi, iar mai apoi de ruşine. Realiză cum a sunat ceea ce a spus: „..., nu primesc cadouri de la necunoscuţi. – îîhhhh, ce copilărescccc!”.

- Nu crezi că eşti cam mare să nu dai îţi dai seama când ai de-a face cu un răufăcător? Sau...poate ţi-e teamă?!

"Teamă?"...se întrebă ea înfuriată în gând, dar apoi se opri brusc şi îl privi.

Uşa de la cafenea se deschise, iar tensiunea dispăru. Amândoi priviră înspre uşă. Era o doamnă îmbrăcată elegant. Femeia oftă, iar mai apoi chicoti fără să vrea.

Bărbatul o privi surprins. Tânăra dădea din cap, din buze, iar el o întrebă:

- Ai aflat rezultatul? Bănuiesc că asta faci după gesturi...

- 3600!

- 3600? continuă el. Hmmm! 3600 de bărbaţi care te-au făcut să aştepţi?

Ea izbucni în râs.

- Nuuu!

- OK! 3600 de femei care te-au făcut să le aştepţi?

Ea continuă să râdă larg, fără inhibiţii. Strălucea oarecum.

- Ei haide... Nu fi răutăcios!

- Atunci...ştiu! 3600 de planete până la tine!

- Nu!

- De 3600 de ori ai citit „Copiii Dunei”...

- Nu..., deşi...poate, spuse ea chicotind veselă.

- 3600 de buchete de albăstrele refuzate...

- Nu! 3600 de ori... De atâtea ori am văzut filmul!

- Ce film?

- De când am intrat aici în cafenea am avut un sentiment de deja-vu.

- Şi mie mi se mai întâmplă, spuse el.

- Da, dar apoi am realizat că nu era un deja-vu al meu ci erau parcă nişte mici pasaje din filmul acesta. Toată situaţia în care mă aflu seamănă izbitor de mult cu filmul meu preferat. E ca şi cum cineva mi-ar împlini un vis şi m-ar face „draga mea” pentru câteva scene la filmări. Hmmm, spuse ea şi se lăsă să atingă spătarul scaunului privind din nou afară.



Bărbatul zâmbi.

- Nu te întreb ce film pentru că m-ai făcut curios şi vreau să-l ghicesc singur spuse el trăgându-şi scaunul şi aşezându-se la masa ei.

- Nu..., te rog, îi spuse ea. E...nepoliticos! Poate nu e ca şi în film şi va apărea.

- Poate, sau poate e ca şi în film spuse el unind masa din mijloc cu masa ei, iar apoi masa lui cu masa din mijloc.

- Ce faci? întrebă ea privind în jur şi făcându-se roşie ca şi racul. Ne vede lumea şi ai ocupat deja trei mese!

- Două! Doar cea din mijloc ar fi în plus! Şi ce dacă ne vede? Nu am voie să dau flori şi să încerc să nu mai fiu invizibil în faţa unei femei frumoase?

- Invizibil? Tu? Dar eşti cel mai vizibil om pe care l-am văzut în viaţa mea. Eşti chiar prea îndrăzneţ pentru gustul meu! continuă ea mai încet.

El zâmbi din nou. Probabil că era pentru prima dată ân viaţa lui când zâmbea atât de des şi sincer.

- Lasă..., consideră că suntem la picnic. Uite..., punem vaza cu florile de câmp în mijloc, eu la o masă, tu la alta, ne prefacem că ne cunoaştem de o veşnicie şi...vorbim. Ce s-a întâmplat în film? El de ce nu a venit?

- Păi...a venit, dar defapt nu era acolo.

Bărbatul ridică din sprâncene încurcat.

- Era şi el invizibil?

Ea chicoti din nou.

- Nu..., poate ar fi vrut să fie oarecum sau să poată face invizibilă situaţia, dar nu...,era acolo. Ea însă nu ştia că el este el, numai el ştia că ea este ea... Ciudat..., din ce în ce mai ciudat...

- Mie îmi spui? Eu deja oricum nu mai înţeleg nimic! Şi, dacă şi acum este la fel? Gândeşte-te! Priveşte şi tu în jur la câţi bărbaţi sunt aici. Majoritatea te-au studiat încă de când ai intrat!

- Asta pentru că ai avut tu grijă să mă bagi în centrul atenţiei. De obicei eu chiar sunt invizibilă! spuse ea amuzată.

- Tu invizibilă sau ei orbi şi proşti?

Femeia îl privi oarecum cald, iar ochii îi sclipiră pentru o clipă. Sorbi încet din cafea şi spuse:

- Cred că am să termin cafeaua de băut şi voi pleca. Trebuia să plec defapt după câteva minute, dar m-am minţit singură. Mi-am zis că el e altfel şi mă încurajam că va veni, dar am ştiut că nu o să apară. Uitasem că mie nu mi se întâmplă minuni.

Bărbatul o privi atent. Pentru prima dată nu mai zâmbi, nu mai zise nimic - doar o privea într-un anumit fel oarecum trist cum îşi sorbea încet cafeaua.
Părea un ritual. Nici o înghiţitură mai mică sau mai mare, iar mâinile ţineau ceaşca aproape ca o mângâiere.
În timp ce o privea, de el se apropie o ospătăriţă. Se aplecă înspre urechea lui şi îi spuse:

- Domnule...

El o privi direct în ochi, iar ea se roşi, se bâlbâi şi spuse repede:

- Am să vă aduc imediat cafeaua. Mă scuzaţi, dar am uitat că aţi comandat şi o a doua cafea.

El zâmbi, iar ea se îndepărtă şchiopătând şi bombănind.
Tânăra femeie privi scena mirată şi spuse:

- Ce efect mai ai şi tu asupra femeilor! Biata de ea..., nici nu mai ştia vorbi.

El zâmbi şi se fâstâci puţin.

- Deci..., în film ei au rămas împreună? De obicei filmele au happy end.

- Da, dar cum spuneai...filmele au happy end spuse ea în timp ce se ridică. Eu am de continuat o viaţă reală. Mulţumesc pentru companie şi pentru faptul că nu m-ai lăsat să par o stupidă până la capăt.

- Nu spune asta. Am fost doi stupizi!

Ea zâmbi, iar mai apoi râse amuzată. De data asta, cuvintele lui sunau ciudat şi anapoda. Râse şi el realizând cum sunase ceea ce spusese cu ceva clipe în urmă.

- Nu..., vreau să spun că am fost doi tot timpul. În filmul acela, nu e aşa că ea îşi dorea ca el să fie cel pe care îl aştepta?

Femeia ridică privirea încurcată către el. Căuta ceva în ochii lui negri în timp ce ai ei începură să sclipească, iar mâinile i se frământau de o emoţie ciudată. Aerul se opri în pieptul ei. Tot.

Bărbatul îi întinse buchetul de flori, îi dădu o şuviţă rebelă pe după ureche şi îi şopti:

- Aş vrea totuşi să-l primeşti Fată din Lună...împreună cu toată dragostea mea!

Ospătăriţa se apropie din nou de ei.

- Domnule, acum cred că pot să vă spun că doi domni vă aşteaptă de mai bine de o oră în birou. Şi...data viitoare, încercaţi să nu mă mai călcaţi pe vârfurile degetelor pentru că altfel s-ar putea să nu vreau, dar aş putea să vărs cafeaua direct pe Dvs.! spuse ea pufnind şi plecând în goană de lângă ei.

Cei doi se uitară unul la altul şi începură să râdă.
Ochii lor sclipeau. Timpul se opri în privirea lor, în cafenea, în lume. Timpul se transformă într-un roi de fluturi şi de zâmbete şi se topi într-un sărut amestecat cu boabe de apă sărată.
În iubire, ploile cad din mare, iar cerul este sub tălpi! Dorinţele se pot agăţa de lună, de stele...

...........

Timpul lor a născut alt timp şi a început să crească. În mijlocul lui erau alte timpuri, alte vieţi, alte zâmbete...din ce în ce mai multe.Copiii au crescut şi au şi ei copii lor. Florile sunt mai multe, râuleţul mai mare. În nucul din faţa casei şi-a făcut cuib o pitulice, iar el stătea aplecat şi cărunt peste mâinile ei încă frumoase. O dădea cu ojă...deget cu deget. Când termină, îi aranjă mâinile frumos pe genunchi.

- Aşa iubito...să se usuce! Să nu te superi dacă te-am făcut şi pe lângă unghii, dar nu mai văd atât de bine draga mea. În afara ta, pe care te pot descrie şi cu ochii închişi, mă tem că nu mai văd nimic bine. Tu însă...eşti fără cusur! Eşti iubita mea perfectă!

Se aplecă peste creştetul ei şi o sărută apăsat.
Îşi aminti că în toată viaţa lor, o singură dată, timpul se spulberase, se micise, se îngustase...când el fusese anunţat că ea a avut un accident de maşină.

Atunci a simţit pentru prima oară că nu mai are timp, că a murit, că era tras în mijlocul unui vid şi nu poate respira!


A stat lângă ea încontinuu până când medicul i-a spus că o poate lua acasă şi i-a dat vestea că ea îşi putea reveni oricând sau niciodată.
El aştepta deja de cinci ani. Ea însă...nu dăduse nici măcar o dată vreun semn din lumea în care era ţintuită. El se întreba uneori dacă a făcut bine rugându-se ca ea să rămână în viaţă, dar...chiar dacă simţea că poate a fost egoist din partea lui, nu vroia să o piardă,...nu putea să o piardă.

Azi, împlineau treizeci şi cinci de ani de căsnicie, iar el o îmbrăcase şi o aranjase frumos, aşa cum ea l-ar fi aşteptat dacă ar fi putut să o facă.
Privind-o, o lacrimă i se prelinse încet din colţul ochilor.

Se apropie de dvd şi puse filmul lor preferat "You've got mail". Zâmbi trist. Îşi aminti de ziua când s-au întâlnit prima dată în cafenea. Apoi, puse melodia lor preferată la pick-up, iar Etta James începu să cânte în surdină, doar pentru ei..."How Deep is the Ocean".

- Dansăm iubito? Dacă te calc pe picioare te rog să mă ierţi... emoţiile!

O privi şi simţi poate pentru prim dată că îi vine să plângă cât poate el de tare, să urle şi să zgârâie pereţii de neputinţă. Îşi duse mâinile la cap, se prinse cu putere de păr, iar apoi îşi ascunse chipul între palme. Se lăsă încet în genunchi sprijinindu-şi fruntea de genunchii ei unde întotdeauna dispăreau gândurile negre şi grele.

- Iubito..., pentru Dumnezeu, nu mă lăsa atât de singur!

Se spune că iubirea adevărată face minuni. Ca într-un vis, mâna ei îi atinse încet creştetul şi după cinci ani de tăcere, iubita lui îi şopti:

- 12600, Soare Verde...

El îşi ridică privirea către ea. Din ochii ei se rostogoleau lacrimi mari, pline de dragoste.

- Îmi pare atât de rău iubitule..., îmi pare atât de rău... Am fost aici mereu, dar...

El îi puse degetul pe buze şi o sărută prelung. O privi strălucind şi îi spuse:

- La mulţi ani, iubito!

Timpul stătu a doua oară pe loc în viaţa lor. Fusese oricum un timp frumos. Adunară în el şi mai mulţi ani şi mai multe vieţi şi mai multe zâmbete... Copiii copiilor lor au crescut, iar ei au învăţat să rămână tineri pentru fiecare. Florile sunt mult mai multe, râuleţul mult mai mare. În nucul din faţa casei şi-a făcut cuib pe lângă pitulice o cinteză, iar în iarba înaltă de lângă casă îi vizita an de an, o mierlă.

Într-o dimineaţă însă, soarele răsări roşiatic. Pentru prima dată timpul rămase puţin să se odihnească lângă ei. Păreau a dormi, aşa cum erau: zâmbind, unul în braţele celuilalt, întinşi pe canapeaua lor de pe verandă. Lângă ei, două scaune şi o măsuţă de cafea.

Noaptea se lăsă repede, iar pe cer apăru după multă, multă vreme o Lună mare şi strălucitoare. Pe suprafaţa ei se puteau zări două umbre frumoase care dansau şi râdeau:

- Iubito...ştii, eu mereu am crezut că eşti Fata din Lună!

- Da? Eu am crezut toată viaţa că suntem amândoi pe Lună...

Jos..., pe verandă, lângă copii şi nepoţi, Etta cânta pentru prima oară tare - să o audă tot Universul!